Gânduri şi adevăruri trecute sub tăcere de toţi politicienii care se vor "corecţi" politic

V. J. Iamandi (Sibiu, 2011)

Carta libertăţii, drepturile omului, dreptul internaţional, democraţia şi tot acest bla-bla, de care se face atîta caz pe mapamond, se înclină şi lasă loc unor legi suprastatale care nu iartă, impunând lumii acest tabu al Holocaustului, pentru singura vină că unii dintre noi s-a întâmplat să-i fi fost contemporani.

Holocaustul, crimă împotriva umanităţii comisă de nazişti, a fost pusă pe nedrept în cârca întregii omeniri! Comunismul este identificat cu antifascismul, deci fiind anticomunist devii fără drept de apel... fascist.

Indiferenţa unor populaţii complexate de distrugerile, ororile şi marele număr de victime din  cel de-al doilea război mondial a făcut, cu participarea laşă a democraţiilor occidentale, ca la Nürnberg să fie judecat procesul criminalilor de război, nu cel al asasinilor nazişti, aşa cum ar fi fost normal.

O dată cu torţionarii nazişti (care au făcut 6 milioane de victime în rândul evreilor, cum se afirmă în mod curent) a fost judecat şi poporul german de către călăii bolşevici, judecători care aveau la activul lor, peste tot în lume, circa 200 de milioane de victime la fel de nevinovate, de toate rasele, de toate naţiile, de toate confesiunile, printre care, cunoscut fiind antisemitismul populaţiei şi al conducătorilor sovietici, în frunte cu Iosif Visarionovici Stalin însuşi, vor fi fost şi numeroşi evrei despre care nu se face nici un caz. Cât despre numărul celorlalte victime ucise mişeleşte, care depăşesc cu mult Auschwitzul şi celelalte lagăre antievreieşti la un loc, acestea au intrat în anonimatul istoriei şi trebuie ignorate, dacă domnul Elie Wiesel şi ciracii săi nu le anatemizează de-a dreptul.

Infamia şi cruzimea duse la paroxism, practicate în toate gulagurile asupra popoarelor peste  care "umanismul comunist" şi-a întins aripa criminală, le-au depăşit cu mult pe cele naziste.

La presiunile finanţei mondiale, talerele balanţei zeiţei oarbe au înclinat numai de partea aurului, adică numai pentru cele 6 milioane (citând cuvintele abatelui Pierre, şi o singură victimă ar fi fost prea mult), număr de altfel contestat chiar şi de personalităţi evreieşti care s-au ridicat împotriva antisemitismului provocat şi cultivat de politicienii sionişti.

Bolnavi de orbul găinilor, occidentalii, după ce au vândut estul Europei plutoanelor de execuţie sovietice, au închis sistematic ochii, trecând cu vederea crima împotriva umanităţii a unui totalitarism mult mai nociv şi mai de durată, care ameninţă pe mai departe omenirea şi care, nefiind judecat aşa cum ar fi cerut Justiţia şi toate legile echităţii, rămâne nepedepsit.

Statul Israel abuzează şi foloseşte acest număr de 6 milioane de victime (pentru care ne exprimăm toată compasiunea) ca pe o perpetuă ameninţare culpabilizatoare, ca pe o sabie a lui Damocles atârnând deasupra întregii opinii publice şi clase politice, gata să decapiteze pe toţi cei care îndrăznesc să le pună în discuţie sau care nu îşi însuşesc acest nou limbaj mondial zispolitically correct, impus tuturor celor care vor să reprezinte interesele unei ţări şi încearcă să îşi spună cuvântul în arena politică a vremii.

Aşa cum este normal, acest Holocaust rasial, în afară de compasiune, a stârnit oprobriul şi indignarea opiniei publice. Comunitatea evreiască mondială şi statul Israel ar fi avut numai de câştigat cultivând paşnic şi democratic acest val de simpatie. S-a preferat însă contrariul, declanşându-se această anomalie a secolului, această dictatură a urii, similară nazismului pe care l-au condamnat. Şi vor obţine contrariul, după cunoscutul proverb care spune: "Cine seamănă vânt, culege furtună". Din păcate, nu vinovaţii, cei care au recuperat greutatea în aur a celor 6 milioane  de victime, vor plăti, ci, ca întotdeauna, populaţia, cei simpli şi săraci.

La noi, declanşând prin Institutul "Elie Wiesel" o campanie care sfidează deopotrivă libertatea statului şi libertăţile cetăţeneşti, au călcat în picioare până şi drepturile Bisericii sau prerogativele Justiţiei, acţionând împotriva celui mai elementar bun-simţ, împroşcând cu noroi, încercând să ne ucidă credinţa, memoria, respectul şi recunoştinţa faţă de eroii naţionali, de martirii anticomunişti, de tot ce este adevărat şi drept în istoria poporului nostru.

Stat în stat, Institutul "Elie Wiesel" pentru Studierea Holocaustului obligă la legi riguroase pentru condamnarea "negaţioniştilor" şi a tuturor celor pe care sionismul mondial îi consideră adversari, neţinând seama de ce reprezintă aceştia, dincolo de orice ideologii, pentru ţara şi poporul lor. Este interzis să ai eroi naţionali, să îi omagiezi, să-i identifici ca martiri şi să-i cinsteşti ca sfinţi slujitori ai Bisericii. Suntem obligaţi să ridicăm monumente şi case omagiale în care să comemorăm şi să onorăm victimele Holocaustului, care aparţin numai şi numai "poporului ales", în timp ce la noi în ţară, abandonaţi hidrei sovieto-securiste, au căzut ucişi bestial sau au beneficiat de "ospitalitatea" temniţelor sau lagărelor de muncă peste 2 milioane de martiri, care, la limita nivelului de supravieţuire, au îndurat cele mai groaznice torturi, torturi care depăşesc nu doar orice altă realitate, dar şi imaginaţia omenească! Ei, mărturisitorii noştri, nu au dreptul de a fi omagiaţi şi canonizaţi ca martiri, sau de a fi socotiţi eroi naţionali, uitându-se că sfinţii nu au culoare politică, ci un singur crez suprem, pentru care s-au şi jertfit, iar alfabetul lor este cuvântul Evangheliei, mai presus de toate conjuncturile politice.

Consider cererea Institutului "Elie Wiesel" de retragere a titlului de cetăţean de onoare acordat postum de Baia Sprie Părintelui Iustin Pârvu, ca şi retragerea la aceeaşi iniţiativă a titlului de cetăţean de onoare post mortem al oraşului Tg. Ocna lui Valeriu Gafencu, considerat de noi "Sfântul închisorilor" (deoarece măsura creştinătăţii lui a fost jertfa), ca pe nişte atacuri şi insulte grave, care anulează independenţa, libertatea şi responsabilitatea unui stat de drept şi a unei comunităţi naţionale, şi care, în final, lovesc credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor, valori de bază ale Bisericii Ortodoxe abia scăpate din ghearele ucigaşilor bolşevici.

Ocultele nu şi-au abandonat ţelul. Decretată duşman de moarte, Biserica creştină a fost, este şi va rămâne probabil principala ţintă a celor care L-au răstignit şi Îl urăsc de moarte pe Hristos.

Unul dintre cei mai iubiţi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, Părintele Iustin Pârvu, stâlp de nădejde al Bisericii, s-a stins din viaţă. Încă unul dintre păstorii care purtau cu credinţă şi har pe umerii lor fragili greutatea statorniciei tradiţiilor şi dogmelor ortodoxe, de la care nu s-a abătut şi pe care le-a slujit cu dăruire jertfelnică de-a lungul întregii vieţi. Îndurând martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană, ca soldat al lui Hristos, nu s-a înclinat în faţa apocalipsei roşii, luptând pentru credinţă cu toată abnegaţia, stimulând eroismul creştin împotriva unei orânduiri atee, înfruntând Securitatea în anii grei ai gulagurilor. Ortodoxia îl plânge pe cel plecat dintre noi, dar rămâne fermă în credinţa că vom avea acolo sus un sfânt rugător şi ocrotitor, veşnic de partea noastră, pentru dreptate şi adevăr.

Cei care doresc umilirea României şi care, în ura lor ancestrală, sunt adepţii moralei "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", au găsit ca de obicei oportunitatea de a-şi materializa obsesiile vindicative, lovind fără scrupule în sfinţii şi eroii idealului creştin, care au înţeles să trăiască şi să moară apărând ce le aparţine de drept: credinţa şi libertatea.

Ştiu bine că, spunându-vă aici nişte adevăruri trecute sub tăcere, voi fi calificat drept "fascist" şi "antisemit", deşi nu sunt nici una, nici alta, chezaş stând cu singurele bunuri pe care le mai posed: viaţa şi libertatea.

V-am mărturisit convingerile mele de cetăţean liber al acestei ţări şi de fost deţinut politic, ce protestează împotriva acestei nedreptăţi strigătoare la cer, care sfidează dreptul unui stat de a avea eroi şi dreptul unei Biserici de a avea sfinţi şi martiri, cărora să le acorde respectul şi cinstirea cuvenite, pe care eu unul mi le asum smerit, dar ferm, cu toată răspunderea.

Sunt oameni sfinţi pe care i-am cunoscut în timpul detenţiei mele, ce ard ca o flacără de nestins şi care, din adolescenţă şi până în pragul apusului, au fost numai în lupte, prigoane şi închisori. Iar eu, nevolnicul, considerându-i cei mai autentici martiri, mă rog şi le cinstesc memoria, aşa cum ar trebui să o facă şi oficialitatea Bisericii, dimpreună cu toţi cei pe care îi păstoreşte.

Noi, românii, suntem obligaţi să luptăm, în minţi şi în inimi cu pilda mereu vie a martirilor crucii şi neamului, pentru ceea ce ne aparţine de drept şi ni se fură mojiceşte: credinţa, libertatea, adevărul şi onoarea.

26 septembrie 2013

V. J. IAMANDI

(fost deţinut politic)

De un leat şi de un crez: 

V. J. Iamandi şi D. Andronescu (Paris, 2010)

Acoperiţi-o pe Sf. Parascheva!

Revista Lumea Credinţei şi Asociaţia ROST fac împreună o colectă de fonduri pentru reparaţia acoperişului bisericii Sf. Parascheva din Vidin (Bulgaria), ctitorie a domnitorului român Mastei Basarab. Suma necesară pentru refacerea acoperişului este de aproximativ 2.500 euro. Demersul nostru este motivat de evlavia pentru Sf. Parascheva, dar şi de semnificaţia istorică a lăcaşului şi de legătura de sânge dintre românii nord-dunăreni şi cei sud-dunăreni, aşa-numiţii vlahi, pentru care Matei Basarab a clădit biserica.

Credem că îi putem face o bucurie Sfintei Cuvioase Parascheva şi ne putem face nouă înşine o bucurie strângând banii până la 14 octombrie, de praznicul Sfintei. În numai câteva zile de când am anunţat strângerea de fonduri, în conturile Asociaţiei ROST au intrat deja, pentru acoperişul bisericii din Vidin, 2.090 de lei. Tragem nădejde, aşadar, că vor fi completaţi şi restul banilor în curând.

Banii se pot vira în contul Asociaţiei ROST, cu următoarea precizare: "Acoperiş biserică". Contul este: RO25 BACX 0000 0001 0736 3250, în lei; deschis la Unicredit Tiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei, Bucureşti.

[Am fost sesizat de unii donatori că au întâmpinat greutăţi la depunerea banilor, anumiţi funcţionari, probabil mai grei de cap, interpretând legea după bunul plac şi cerându-le o factură pe baza căreia să le primească banii! Este o aberaţie rară. Nu există factură pentru donaţii! Şi donaţiile nu trebuie justificate. Banca are obligaţia să încaseze banii pentru noi. Plătim comisioane importante şi pentru serviciul ăsta. Dacă veţi avea aceeaşi problemă, mergeţi, vă rugăm la altă sucursală, ori, dacă aveţi posibilitatea, încercaţi să viraţi banii din conturile dvs, online sau prin ordin de plată. Vă mulţumim!]

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă bisericuţa de la Vidin, public aici un reportaj făcut de mine în martie 2010. Fotografiile îmi aparţin de asemenea. (C.T.)

------------------------

Bisericile din Vidin ale lui Matei Basarab

În oraşul Vidin, de pe malul bulgăresc al Dunării, au rezistat veacurilor până astăzi două biserici construite de Matei Basarab al Ţării Româneşti, purtând hramul Sf. Pantelimon şi al Sf. Parascheva. Ele sunt dovezile unei continuităţi a românilor în acest loc şi totodată mărturisesc despre râvna creştinească a unui domnitor român.

Cu o arhitectură simplă, clădite din piatră de râu, aceste biserici mai păstrează ceva din căldura credinţei trăite aici odinioară.

Astăzi, oamenii le vizitează rar, fie din curiozitate turistică, în cazul bisericii Sf. Pantelimon, fie pentru a cere ajutor de Sus, prin mijlocirea Sfintei Parascheva. Românii din Vidin cunosc prea puţin istoria celor două sfinte lăcaşuri, la fel ca şi noi, cei din nordul fluviului.

„Pace frumoasă” îmi deschide drumul

„Hai cu mine!”, zice. Şi o ia hotărât, cu paşi mari peste stradă, fără să se uite dacă-l urmez. Merge ca un marinar pe puntea unei corăbii clătinate de valuri. Braţele lungi, cu palme grele, îi lunecă pe lângă trup, înainte-napoi, ca nişte pendule. Un mănunchi mare de chei îi izbeşte ritmic şoldul drept. Încerc să ţin pasul, şi-l întreb de unde ştie româneşte. „Sunt vlah. Vlah” – repetă, apăsat pe „h”, ca şi cum s-ar teme că nu înţeleg. Şi-şi întoarce spre mine chipul brăzdat de vârstă şi nebărbierit, care se ridează mai mult într-un zâmbet larg. „Fata mea îşi dă doctoratul în economie la Bucureşti”, adaugă mândru.

Cunoaşte toate bisericile din Vidin – uite, are cheile tuturor la cingătoare, căci e inspectorul financiar al episcopiei –, dar nu le ştie istoria. A prins doar frânturi de legendă de la bătrâni. Da, lăcaşul închinat Sfântului Pantelimon, din curtea catedralei Sf. Nicolae din Vidin şi biserica Sveta Petka, adică Sf. Parascheva, de peste drum, sunt făcute de români. Când? Cine ştie?...

L-am întâlnit pe vlahul Crasimir în curtea bisericii Sf. Pantelimon, unde se afla cu treabă. A intrat în vorbă bucuros şi puţin mirat că admiră cineva biserica. Crasimir înseamnă „Pace frumoasă” – îmi spune – şi mă gândesc că Dumnezeu nu mi l-a scos degeaba în cale pe omul cu un astfel de nume.

În dimineaţa aceea de vineri, la catedrala episcopală Sf. Nicolae nu veniseră la slujbă decât câţiva călugări şi vreo două bătrâne. „Nu prea trece lumea pe la biserică”, dă din mână a lehamite Crasimir.

Sf. Pantelimon, cuibărită între catedrală şi două clădiri administrative, era închisă, dar mi-a descuiat-o Crasimir. Tăiată în piatră şi acoperită cu ţiglă, mica biserică aduce cu cele ale vlahilor din Muntenegru şi cu cele ale aromânilor din nordul Greciei, ori de la Ohrid din Macedonia. Doar că e mai smerită, fiind pe jumătate îngropată în pământ. În vremea când a fost clădită, turcul nu-i permitea creştinului să-şi ridice lăcaşul de închinăciune la înălţimea moscheii. 

Interiorul bisericii Sf. Pantelimon din Vidin.

„Beciul” care dogoreşte de sfinţi şi îngeri

O uşă de tablă şi o scară metalică duc spre pântecele întunecat al bisericii. Înăuntru simţi că eşti într-un loc de unde urmează să te naşti din nou. Pereţii strâmţi şi rotunzi păstrează o pictură care dogoreşte: scenele biblice sunt inundate de roşu, iar sfinţii sunt vii, energici, cu feţe translucide – ale căror trăsături nu le vezi, dar cărora le simţi expresia. În frescele care par atât de proaspete, mucenicii sunt traşi pe roată, precum răsculaţii români, iar călăii au uniforme de ieniceri. Sfânta Treime este închipuită de trei tineri, în jurul unei mese, care au aripile ridicate cu vârfurile în sus, parcă acum îşi iau zborul. Ard picturile ca nişte stele incandescente pe un cer de catifea indigo. Şi luminează mai bine decât sfeşnicele şi mult mai mult decât becul agăţat de-o grindă de lemn la mijlocul lăcaşului.

Pictură murală în biserica Sf. Pantelimon.

Beciul acesta de piatră aspră şi rece, în duşumelele căruia îi simţi găurile făcute de genunchii creştinilor aşezaţi pe ele timp de secole, beciul acesta zugrăvit cu aripi şi aure care ard este cald de parcă abia s-a sfârşit liturghia.

Mă aşez într-o strană de lemn bătrân ca lumea, pe care s-or fi scurs neştiute şiruri de lacrimi, care va fi fost frământat de mii de mâini, care va fi odihnit cine ştie câte trupuri de români sud-dunăreni, care a vibrat atâtea şi atâtea liturghii… Dacă ar putea vorbi lemnul, mi-ar povesti despre această parte a românităţii, de dincoace de Dunăre, vămuită, folosită şi prigonită mii de ani de Bizanţ, de otomani şi de bulgari. Mi-ar spune despre incursiunile domnilor Ţării Româneşti la Vidin, la Veliko Târnovo şi chiar mai în sud, până la mare, în fruntea oştilor româneşti pentru a-i ajuta pe fraţii vlahi în lupta lor contra stăpânitorilor haini. Aş afla cum românii de aici şi cei din nordul Dunării au clădit zeci, sute de biserici şi mănăstiri pe teritoriul actual al Bulgariei, pentru slava lui Dumnezeu dar şi drept dovadă a vechimii românităţii pe aceste meleaguri. Lemnul e martorul viu al unei istorii pe care o descifrăm fragmentat prin cărţi.

Lemnul e mut însă, iar Crasimir nu ştie nimic din toate acestea – nici măcar că, în câteva lucrări de istorie româneşti, vodă Matei Basarab al Ţării Româneşti e trecut ctitor al bisericilor Sf. Pantelimon şi Sf. Parascheva.

În schimb, Crasimir se oferă să mă ducă la Sf. Parascheva, unde este un preot vlah, care ar putea să-mi răspundă la întrebări.

Biserica Sf. Pantelimon din Vidin.

Sfântul lăcaş în care plânge pământul

Biserica Sf. Parascheva este tot din piatră şi tot pe jumătate îngropată. Doar că, faţă de Sf. Pantelimon, e mai scurtă şi la un capăt are un adaos de zid în semicerc, dezvăluind locul altarului. Pe acoperiş cresc ierburi, iar pereţii plâng cu lacrimile pământului, scorojind tencuiala şi dizolvând pictura murală – atâta cât a mai rămas, numai petece. Un geam mic şade-n perete, la nivelul străzii, ca un timbru de ceaţă. Raza de lumină care pătrunde prin el  îşi pierde vlaga încă de la intrare, în fumul de lumânări ridicat până-n tavan şi în sclipiciul unor becuri.

Pr. Velisarie

Părintele Velisarie Gavrilescu, parohul de la Sf. Parascheva, tocmai şi-a terminat slujba şi mai sfătuieşte câte un credincios dinaintea catapetesmei ornate cu ghirlande de flori de plastic.

La Sf. Parascheva, liturghia se oficiază numai vinerea, căci aşa s-au învăţat credincioşii să vină aici doar în ziua în care o cinstesc pe Sveta Petka. După o vreme, în care a încercat să le schimbe oamenilor obiceiul şi să-i aducă la slujbă duminica, părintele Velisarie s-a dat după ei.

Lângă uşa din stânga altarului, se află o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Parascheva, la care vin necontenit creştini să se închine şi să se roage. Ei pun întîi „luminile” – lumânări din ceară curată – să ardă într-o lădiţă cu nisip chiar în faţa icoanei şi apoi se reculeg pentru câteva clipe şi-i spun Sfintei, în gând, necazurile ori dorinţele lor. Nimeni nu zăboveşte prea mult, ca să lase locul altora.

Într-o limbă română veche, amestecată cu regionalisme olteneşti, părintele Velisarie îmi spune, pe îndelete, istoria acestui sfânt lăcaş, aşa cum o ştie.

A fost ridicat de către Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, în veacul şaptesprezece şi împodobit cu lucruri de preţ. Ca şi biserica Sf. Pantelimon, a fost strălucit pictată pe interior. Era pregătită să devină casa Sfintei Parascheva, ale cărei sfinte moaşte mai fuseseră în Vidin, în veacul paisprezece, timp de cinci ani. Şi se gândea vodă că s-ar cuveni să se întoarcă aici, dacă le-ar putea răscumpăra de la rivalul său, Vasile Lupu, domnul Moldovei, care le dusese la Iaşi.

„După căderea jugului turcesc, biserica a fost părăsită. Nu ştim de ce. Peste ea a fost pus pământ, şi lumea a uitat că a fost o biserică. Rămăsese doar o movilă cu verdeaţă, pe care uneori se odihneau târgoveţii. A fost redescoperită, printr-o minune dumnezeiască, mai târziu” – spune părintele Velisarie.

Biserica Sf. Parascheva. În anul 2010 acoperişul ei era deja avariat, iar apa se scurgea pe pictura veche.

Biserica vindecătoare, descoperită în vis

Interiorul bisericii Sf. Parascheva în 2010.

Cândva, pe la începutul secolului trecut, o româncă dintr-un sat de lângă Vidin a venit în oraş să caute leac pentru fetiţa ei bolnavă. Îi apăruse în vis Sfânta Parascheva, care i-a spus că fata i se va însănătoşi dacă vor merge să se roage timp de trei zile şi trei nopţi pe un deal din Vidin. Şi a căutat mult timp dealul acela, până să ajungă deasupra biserici Sfintei Parascheva. Acolo au dat peste movilă şi s-au aşezat la rugăciune. La sfârşitul celei de-a treia nopţi de priveghere, femeia a adormit, şi i-a apărut iarăşi Sfânta în vis şi i-a spus că fata ei va fi sănătoasă, iar în semn de mulţumire să dezgroape biserica de sub acea movilă.

Părintele Velisarie a căutat prin scriptele bisericii şi pe la învăţaţii Vidinului date precise despre istoricul bisericii, dar n-a găsit. Cineva de la Craiova i-a promis că o să-i aducă o carte pe care a descoperit-o în zidul unei biserici şi în care scrie şi despre ctitoriile lui Matei Basarab din Vidin şi Şiştov.

„Datele istorice sunt importante, dar contează mai mult adevărul pe care l-am moştenit de la strămoşi”, e convins părintele.

Şi ce poate fi mai adevărat decât minunile care se întâmplă frecvent în biserica sa. „Vin mulţi oameni şi cer sănătate, la icoana Sfintei Petka. Şi pe urmă unii dintre ei, care au avut credinţă tare, mărturisesc că s-au vindecat” – spune repede părintele Velisarie. El n-a văzut pe nimeni recăpătîndu-şi vederea sau ridicându-se din scaunul cu rotile la icoană, dar e numai de doi ani paroh la biserica aceasta.

Mă lasă câteva momente singur, ca să-i citească o rugăciune unei copile care visează urât şi care de aceea se teme să mai adoarmă. Se roagă în bulgăreşte, căci mitropolitul nu le dă voie să slujească în limba română.

Minunile Sfintei Parascheva la Vidin

Dintr-un ungher, o femeie încă tânără, îmbrăcată în negru, mă priveşte de când am intrat în biserică. Mă apropii şi o întreb dacă ştie româneşte. „Cum nu?”, zice, încercând să zâmbească. Gura are un desen ciudat, cu colţul din dreapta ţeapăn şi cel din stânga căzut. Mâna dreaptă şi-o ţine îndoită din cot şi lipită la piept, ca şi cum i-ar fi legată într-o eşarfă.

O chemă Zoia şi vine în fiecare vineri să asiste la slujbă, apoi rămâne în biserică până pleacă ultimul om. Dacă a văzut minuni în biserică? O minune s-a întâmplat chiar cu ea. De fapt, două. „Sfânta Petka m-a vindecat. Prima dată a fost pe când aveam vreo 12 ani. Eu m-am născut în satul Vârf, unde sunt numai rumâni. Şi de mică am fost paralizată. Tatăl meu a aflat că Sfânta Petka face multe minuni cu cei care i se roagă aici şi m-a adus să mă închin şi să-mi citească preotul timp de 40 de zile. Şi după 40 de zile am putut să merg. Am fost bine un timp. Dar, acum câţiva ani, o căruţă a dat peste mine şi iar m-am îmbolnăvit şi nu mă mai ridicam din pat. Şi iar m-a adus tata aici, şi acum merg din nou. Dacă am credinţă, o să-mi pot mişca şi mâna”. Cât a vorbit, faţa i-a fost luminată de un zâmbet timid, care acum s-a stins. Biserica e aproape goală. Acuş pleacă şi părintele. Iar Zoia ar mai sta. Chiar dacă aici e frig şi umezeală, ea nu simte asta, ci că Sfânta Petka o iubeşte, şi îi e bine.

Icoana Sf. Parascheva din bisericuţa de la Vidin.

Părintele Velisarie s-a întors şi-mi zice că au fost mai mulţi români cu dare de mână de la nord de Dunăre care au construit biserici în regiunea Vidinului. „Au ţinut la noi ca la nişte fraţi, aşa cum şi suntem. Pentru că am fost mai mereu sub jugul unui imperiu, ne-au ajutat. Şi domnii, dar şi alţi bogaţi. Uite, în Novo Selo mai este o biserică veche ca asta, care a fost ridicată de un preot venit din Calafat, Pop Nicola. El a venit aici cu încă doi fraţi ai lui şi din banii lor au făcut biserica aceia. Mai încoace, de vreo sută de ani, bisericii i s-au ridicat zidurile de-asupra pământului, iar acum e mare, falnică, de nici nu-ţi dai seama că tot în pământ se slujeşte. Pop Nicola e îngropat lângă biserică, sub o troiţă de piatră, pe care şi-a cioplit-o din timpul vieţii”.

Astăzi, Novo Selo e un sat aproape pe de-a-ntregul bulgăresc. Însă mai trăiesc şi câţiva vlahi, care păstrează în memoria neamului originea românească a bisericii. După ce-or muri şi ei, Dumnezeu cu mila. „Şi la fel se va întâmpla şi în Vidin, dacă noi, vlahii, n-om mai fi”, crede părintele Velisarie.

CLAUDIU TÂRZIU

***

Ctitorul bisericilor Sf. Pantelimon şi Sf. Parascheva din Vidin

În cei 22 de ani de domnie în Ţara Românească (1632 – 1654), Matei Basarab a construit sau a refăcut 46 de biserici sau mănăstiri, între care Catedrala Episcopală din Râmnic şi mănăstirile Arnota, Strehaia, Căldăruşani, Sadova, Măxineni, Plătăreşti, Cornăţel. De asemenea, a plătit pentru clădirea de lăcaşe ortodoxe la sud de Dunăre (bisericile Sf. Parascheva şi Sf. Pantelimon din Vidin şi Sf. Apostoli din Şiştov), în Transilvania (bisericile din Porceşti şi Turnu Roşu), Moldova (mănăstirea Soveja şi Dobromirna) şi la Muntele Athos (Xenofon, Marea Lavră, Dionisiu, Hilandar, Simonpetra, Cutlumuş, Pantokrator şi Rusikon), toate înzestrate cu proprietăţi şi mari sume de bani.

***

Evlavia românilor sud-dunăreni pentru Sf. Parascheva

Moaştele Sfintei Parascheva au fost aduse prima dată în zona sud-dunăreană locuită de vlahi, în anul 1238, la porunca lui Ioan Asan al II-lea, ţarul Imperiului Româno-Bulgar. Luate din biserica Sf. Apostoli din Kallicrateia, sfintele moaşte au fost depuse în biserica Sveta Petka (Sf. Parascheva) din Târnovo pe 14 octombrie, zi care a fost fixată ziua de pomenire a Sfintei. În scurt timp, Sf. Parascheva a devenit foarte iubită şi cinstită şi de români, şi de bulgari.

Târnovo era capitala imperiului condus de vlahul Ioan Asan al II-lea, care stăpânea peste Macedonia, Muntele Athos, Tesalonic, Tesalia, Trivalia (Serbia) şi Dalmaţia, şi primea tribut de la cruciaţii care cuceriseră Constantinopolul.

Imperiul Româno-Bulgar a fost întemeiat în 1186, de către fraţii Petru şi Asan. Pentru mai mult de două sute de ani (1185-1393) oraşul a fost centrul politic, administrativ şi cultural al imperiului.

Succesorii lui Petru şi Asan au fost Ioniţă Caloian (Cel Frumos) şi Ioan Asan al II-lea (Straţimir). Ei au întemeiat o Biserică naţională independentă, cu patriarhia la Târnovo – recunoscută de Patriarhul Niceei (sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice) şi de către ceilalţi patriarhi ortodocşi.

La 17 iulie 1393, în timpul Ţarului Ioan Şişman şi al Patriarhului Eftimie, sultanul Baiazid a cucerit Târnovo. Ţarul şi Patriarhul au scăpat cu fuga.  În acelaşi an, moaştele au fost mutate de vlahi, cu voia lui Baiazid, la Vidin, dar nu se ştie în care biserică, deşi unii cred că în Sveta Petka – însă aceasta a fost construită două sute de ani mai târziu, de către Matei Basarab. Sfintele moaşte au rămas în Vidin cinci ani, pentru ca apoi să fie duse în Serbia, ulterior la Constantinopol şi finalmente la Iaşi (1641).

Se deschide „Grădina cu îngeri”

Miercuri, 2 octombrie, ora 17.00, la Academia de Studii Economice (clădirea veche), etajele I şi II, va avea loc vernisajul expoziţiei de pictură şi sculptură „Grădina cu îngeri”, a Silviei Radu. Dan Hăulică, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, va prezenta expoziţia, iar actriţa Maria Ploaie va recita din poeziile foştilor deţinuţi politic.

Pe simeze sînt şi portretele unor nume emblematice ale rezistenţei anticomuniste, care au pătimit în temniţe: Părintele Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Părintele Sofian Boghiu, Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Papacioc, Ion Gavrilă Ogoranu, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu şi Gheorghe Jimboiu.

Colectă pentru acoperişul bisericii Sf. Parascheva din Vidin

Revista Lumea Credinţei împreună cu Asociaţia ROST demarează colecta de fonduri pentru reparaţia acoperişului bisericuţei din Vidin (Bulgaria) cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, ctitorie a domnitorului român Mastei Basarab. Suma necesară pentru refacerea acoperişului este de aproximativ 2.500 euro. Despre ce înseamnă acest mic lăcaş şi în ce situaţie se găseşte, ca şi despre necesitatea reparării urgente a acoperişului puteţi citi în numărul pe octombrie al revistei Lumea Credinţei.

Banii se pot vira în conturile Asociaţiei ROST, cu următoarea precizare: "Acoperiş biserică". Conturile sunt: RO82 BACX 0000 0001 0736 3000, în euro, şi RO25 BACX 0000 0001 0736 3250, în lei; deschise la Unicredit Tiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei, Bucureşti.

Biserica Sf. Parascheva din Vidin, ctitorie a domnitorului român Matei Basarab

Sperăm ca în  luna octombrie, când este sărbătorit şi hramul ocrotitoarei Moldovei, să putem aduna această sumă. Dacă se va depăşi suma necesară, banii vor fi direcţionaţi tot spre respectiva biserică din Vidin (care are multe trebuinţe). Momentul înmânării banilor adunaţi va fi consemnat la faţa locului în revista Lumea Credinţei şi de Rost Online. Aşadar, vom avea proba dărniciei noastre româneşti! Dacă doriţi să vă înscrieţi pentru a participa la acest moment, putem organiza un pelerinaj de o zi.

Aşadar, curaj! Chiar putem face acest lucru împreună, pentru Cuvioasa noastră!

Lumea Credinţei şi ROST

Titlurile săptămînii pe ROST Online

Cum a fost şi cum poate fi condusă România, de Marcel Răduţ Selişte

Într-o concluzie generală, afirmăm că Naţional-Creştinismul reprezintă singura cale prin care Naţiunea Română poate să renască şi să-şi recapete locul de cinste în rândul naţiunilor europene, iar Statul Român să revină pe traiectul său istoric firesc, de Regat Creştin al tuturor românilor. 

Recidivă în stil ovreiesc,  de Răzvan Codrescu

Consiliul local al Primăriei din Baia Sprie i-a acordat post-mortem părintelui arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013) titlul de cetăţean de onoare al oraşului. [...] Institutul “Elie Wiesel” îşi exprimă “profunda indignare” şi solicită imperativ retragerea cetăţeniei de onoare şi, în subsidiar, embargo-ul public pe memoria şi cinstirea părintelui, acuzat de legionarism şi antisemitism. 

[...] În orice caz, rămîne cel puţin straniu sau paradoxal că manifestările mai vechi sau mai noi de rezistenţă şi afirmare naţională ale românilor au fost şi sînt monitorizate şi sancţionate, cu un cinism demagogic fără precedent în istorie, tocmai de către etnia cea mai naţionalistă şi mai exclusivistă de pe pămînt (pe lîngă sionism, legionarismul a fost o joacă de copii) şi că, pe de altă parte, victimele comunismului continuă să fie prigonite, chiar şi postum, tocmai de urmaşii celor care au contribuit în cea mai mare măsură la comunizarea ţării şi la ororile consecutive acesteia!

Vedere de pe Centură. România, prin luneta Varanului, de Viorel Patrichi  

O trecere în revistă, pe alocuri cu un umor amar, a evenimentelor politice din ultima lună.

Protejarea minorilor în Federaţia Rusă şi propaganda gay, finanţată de C.E., de Alina Ioana Dida

Vara aceasta Duma de Stat a amendat legea care interzice activităţile care pot dăuna copiilor sau valorilor familiale din Federaţia Rusă. Amendamentul interzice desfăşurarea activităţilor care dăunează stării de bine fizice şi psihologice a minorilor, printre care se află şi propaganda pentru actele sexuale numite alternative (gay). Până acum legea interzicea promovarea activităţilor sexuale în rândul minorilor, cu referire doar la cele heterosexuale. 

 

S-a înfiinţat Comitetul pentru salvgardarea MŢR

Horia Bernea a fost una din personalităţile cele mai importante ale culturii româneşti postbelice şi una din prezenţele cele mai semnificative ale vieţii culturale a anilor ‘90 din cultura română. Semnificaţia moştenirii sale culturale este una majoră, care trebuie readusă în conştiinţa publică a contemporanilor. Ctitoria sa, Muzeul Ţăranului Român, a însemnat o operă importantă a culturii româneşti de după 1989, un gest restaurator, o operă cu o profundă semnificaţie culturală şi spirituală.

Dorinţa noastră este aceea de a crea acest comitet pentru a prezerva şi promova patrimoniul cultural al acestei instituţii de cultură care aparţine, în ultimă instanţă, publicului interesat de prezervarea culturii naţionale şi de afirmarea valorilor culturale naţionale în concertul european.

Ultimul deceniu a făcut ca moştenirea culturală a întemeietorilor acestui muzeu, AlexandruTzigara-Samurcaş şi Horia Bernea, să pălească. Succesiv, după anul 2005, conducerea instituţiei a cedat din ce în ce mai mult ispitei comerciale şi unei aşa-zise deschideri, care a avut menirea de a pune muzeul în mijlocul unui angrenaj al afacerilor „culturale” care să concureze misiunea fundamentală a muzeului, considerată ca fiind grevată de „păcatul” afirmării identităţii culturale şi spirituale în prim plan, în dauna noii ideologii a vidării de identitate şi de memorie a culturii române. Astfel, moştenirea fondatorilor muzeului a fost considerată mai degrabă o povară, decât un patrimoniu. În această situaţie ne aflăm astăzi.

Comitetul îşi propune să readucă în spaţiul public moştenirea culturală autentică a acestor creatori ai unei instituţii culturale fundamentale, să reînnoade legăturile rupte ale prezenţei opereilor cu actualitatea vieţii culturale.

Este un gest de solidaritate spirituală, un gest necesar de reparaţie, de respect şi de dragoste pentru cei care au avut curajul, tăria şi tenacitatea să readucă un anume chip al culturii tradiţionale româneşti în faţa unei societăţi a cărei memorie autentică este anihilată de diverse constructe ideologice şi de instaurarea unei false conştiinţe a modernităţii şi a identităţii.

Conştiinţe exemplare, oameni de cultură remarcabili, iubitori şi apărători ai culturii naţionale, Alexandru Tzigara-Samurcaş şi Horia Bernea au lăsat în urma lor nu numai o operă de cultură, ci şi un testament spiritual, un sens al existenţei omului de cultură legat de dimensiunea pedagogică şi mărturisitoare pentru moştenirea culturală a cărturarului şi artistului român.

Comitetul pentru salvgardarea MŢR ar trebui, pe cât posibil, să reunească pe toţi prietenii muzeului, pe toţi aceia care admiră opera de cultură care este MŢR.

Comitetul, în măsura posibilităţilor, va trebui să deruleze programe şi proiecte care să dezvăluie şi să adâncească cunoaşterea MŢR, a moştenirii culturale a civilizaţiei tradiţionale româneşti şi să vegheze ca viitorul şantier de consolidare a muzeului să nu facă din MŢR un muzeu închis pentru decenii, aşa cum s-a întâmplat cu un alt muzeu naţional.

Publicul iubitor al unei instituţii de cultură este un partener real şi credibil, nu un adversar care trebuie înlăturat şi criticat pentru interesul său legitim.

Desigur, responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă cu proiectele şi misiunea muzeului aparţine conducerii acestuia, dar procesul acestei gestionări poate şi trebuie să fie unul transparent şi responsabil.

Grupul de inţiativă:
1. Alexandra Dorobanţu – arhitect; 2. Ilinca Cioculescu – medic; 3. Cristian Dragomir – medic; 4. Ioana Diaconescu – poetă; 5. Iulian Capsali – realizator de film; 6. Catherine Lauxerois –pianistă; 7. Jean Lauxerois – filozof; 8. Ioana Lăncrănjan –medic; 9. Constantin Flondor –pictor, profesor universitar; 10. Dan Hăulică – preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă; 11. Alexandra Hoinărescu – arhitect; 12. Mircea Oliv – critic de artă; 13. Alexandra Nadane – ziaristă; 14. Şerban Niţulescu -arhitect; 15. Maria Niţulescu – arhitect; 16. Sanda Ceauşescu –filolog; 17. Marie Murat – diplomat; 18. Pia Paleologu –muzeograf; 19. Toader Paleologu – fost ministru al culturii; 20. Horea Paştina – pictor, profesor universitar; 21. Adrian Pârvu – sculptor, restaurator; 22. Horea Popescu – medic; 23. Mihaela Şchiopu – artist plastic; 24. Gheorghe Solacolu – avocat; 25. Militza Sion – arhitect; 26. Virgil Scripcaru – sculptor; 27. Silvia Radu – artist plastic; 28. Bogdan Voiculescu – profesor universitar, Universitatea de Medicină şi Farmacie; 29. Emilia Pop – pictor restaurator; 30. Nicolae Mărgineanu – regizor; 31. Răzvan Bucuroiu – ziarist; 32. Mihai Şora – filozof; 33. Iolanda Malamen - scriitor; 34. Ioan Andrei Egli – arhitect; 35. Nicolae Şerban Tanaşoca – director Institutul de Studii Sud-Est-Europene; 36. Anca Marina Tanaşoca – istoric; 37. Elena Siupir – cercetător Institutul de Studii Sud-Est Europene; 38. Radu Dobre Sima Nicolae - arhitect, reprezentantul pentru Romania al Fundatiei Ludwig din Aachen; 39. Claudiu Târziu – jurnalist.

Pentru Roşia Montană, contra clasei politice

Am fost la protestul din Piaţa Universităţii. Am avut o plăcută surpriză să văd că s-au adunat peste 2.000 de oameni acolo. Cu trecerea orelor, s-au adunat mai mulţi. E prima dată după mult timp cînd ies la un miting cîteva mii de persoane, fără implicarea partidelor. 

Mi-a plăcut şi că, la un moment dat, în jurul orei 19.00, mare parte din protestatari au ocupat strada. A fost bun şi drumul pînă la guvern. 

Lumea a fost amestecată, de la extrema stîngă pînă la extrema dreaptă. Multe feţe... stranii, din zona hipsterică şi neomarxistă, dar şi părinţi cu prunci în braţe, preoţi şi lideri ai unor organizaţii civice creştine. Ceea ce arată că există un consens la nivelul societăţii asupra subiectului. 

Mi-am revăzut amici şi cunoştinţe pe care nu-i mai văzusem de luni sau chiar ani buni. M-am bucurat. 

Animatorii mitingului au fost destul de pricepuţi să ţină manifestanţii în priză. 

Au fost prezente şi cîteva figuri mai cunoscute, Nicuşor Dan, Stelian Tănase, Mircea Kivu, Toader Paleologu... 

A fost un semnal puternic de protest, care trebuia dat. De-acum încolo nu ştiu ce va urma, dar Ponta ar face bine să ia seama.

În Piaţă au rămas cîteva sute de manifestanţi, care ameninţă că nu vor pleca pînă cînd guvernul nu renunţă la proiectul de lege pentru Roşia Montană.