25 de ani de la începerea "fenomenului Piaţa Universităţii"

25 de ani. Cei mai frumoşi din vieţile noastre, ale "decreţeilor". Adevăraţii vinovaţi, în frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman, n-au plătit încă. Idealurile "Pieţei Universităţii" au fost amînate sine die (unul dintre ele: să aveam o clasă politică fără nomenclaturişti PCR şi securişti). Iar noua generaţie de azi (în primul rînd, studenţimea, care, de-a lungul timpului, era în avangarda societăţii) nu doar că nu prea ştie ce a motivat şi ce s-a întîmplat cu manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, dar pare a nu avea nici un ideal şi, în tot cazul, nu se lasă animată de principii, valori şi interese comunitare, puţinele ei reacţii fiind accidentale, nu parte a unui proiect sau a unui program.

Spre aducere aminte, aici. Scînteia a fost asta.

Pentru Roşia Montană, contra clasei politice

Am fost la protestul din Piaţa Universităţii. Am avut o plăcută surpriză să văd că s-au adunat peste 2.000 de oameni acolo. Cu trecerea orelor, s-au adunat mai mulţi. E prima dată după mult timp cînd ies la un miting cîteva mii de persoane, fără implicarea partidelor. 

Mi-a plăcut şi că, la un moment dat, în jurul orei 19.00, mare parte din protestatari au ocupat strada. A fost bun şi drumul pînă la guvern. 

Lumea a fost amestecată, de la extrema stîngă pînă la extrema dreaptă. Multe feţe... stranii, din zona hipsterică şi neomarxistă, dar şi părinţi cu prunci în braţe, preoţi şi lideri ai unor organizaţii civice creştine. Ceea ce arată că există un consens la nivelul societăţii asupra subiectului. 

Mi-am revăzut amici şi cunoştinţe pe care nu-i mai văzusem de luni sau chiar ani buni. M-am bucurat. 

Animatorii mitingului au fost destul de pricepuţi să ţină manifestanţii în priză. 

Au fost prezente şi cîteva figuri mai cunoscute, Nicuşor Dan, Stelian Tănase, Mircea Kivu, Toader Paleologu... 

A fost un semnal puternic de protest, care trebuia dat. De-acum încolo nu ştiu ce va urma, dar Ponta ar face bine să ia seama.

În Piaţă au rămas cîteva sute de manifestanţi, care ameninţă că nu vor pleca pînă cînd guvernul nu renunţă la proiectul de lege pentru Roşia Montană.

"Piaţa Universităţii". Trei revendicări satisfăcute

În sesiunea extraordinară de azi a Parlamentului, premierul Emil Boc a anunţat că a decis schimbarea din funcţia de ministru de Externe a lui Teodor Baconschi, pentru declaraţiile "neinspirate" la adresa protestatarilor din Piaţa Universităţii şi din toată ţara. Baconschi postase, în urmă cu cîteva zile, un comentariu pe blogul său în care califica demonstranţii drept "mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii”.

Baconschi a declarat azi ca premierul nu i-a reproşat nimic pe linie guvernamentală, ci a fost vorba despre o decizie politică. "Socotesc că mi-am facut datoria de a reprezenta interesul naţional al României", a spus el.

Capul lui Baconschi fusese cerut în "Piaţă". Dar sacrificarea sa nu e suficientă. Sînt şi alţi miniştri cărora li se cere demisia în stradă: Elena Udrea, Traian Igaş...

Tot azi, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a spus că va propune în Guvern suspendarea taxei auto şi reanalizarea ei. Este o altă revendicare a "Pieţei".

Cele două decizii se adaugă hotărîrii de rescriere a Legii Sănătăţii şi de revenire a dr. Raed Arafat în funcţia de subsecretar de stat la Sănătate (legea şi alungarea din guvern a lui Arafat fiind pricinile iniţiale ale protestului). 

Bref, guvernul cedează cîte puţin, cu intenţia de a evita demisia sa în bloc şi alegerile anticipate. Dar semnele sale de "bunăvoinţă" i-ar putea încuraja pe protestatari să demonstreze în continuare, văzînd că încep să aibă succes. La cîtă nemulţumire e în ţară şi căderea guvernului Boc ar fi puţin.

"Piaţa Universităţii", ziua a X-a. Soluţia este rugăciunea!

Alături de cei ieşiţi în stradă

Preot Prof. Dr. Mihail Milea

Buzău

Atunci când o mică parte a trupului nostru omenesc suferă, durerea se transmite îndată la întreaga fiinţă umană. Atât trupul, cât şi sufletul din noi formează un tot unitar: omul.

De aproape două săptămâni, o mică parte din populaţia ţării noastre, în semn de disperare, a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta în mod democratic, fără violenţă, nemulţumirile din toate punctele de vedere.

Biserica nu poate sta indiferentă în faţa acestei realităţi dramatice prin care trece poporul nostru român, ca de altfel şi alte  multe state europene şi nu numai. Chiar dacă ar fi doar o singură persoană pe stradă, nu putem sta totuşi nepăsători; cu atât mai mult când, în aceste zile, au protestat zeci de mii de români atât în ţară, cât şi în afară: Spania, Italia, Anglia, Franţa etc.

Ca preot ortodox mă simt îndurerat când zăresc oameni săraci în vremea noastră, căutând înfometaţi hrană prin tomberoanele puse pentru depozitarea gunoiului şi a resturilor menajere. Trist, dar adevărat!

De câte ori citesc în Evanghelie pasajul biblic cu „Samarineanul milostiv” (Luca 10, 25-37), mă revoltă sufleteşte atitudinea acelor slujitori care au trecut fără nicio sensibilitate sufletească pe lângă acea persoană aflată pe stradă, într-o stare muribundă, abandonată de toată lumea. De multe ori m-am pus în pielea acelei persoane - defavorizată, însângerată şi batjocorită - aflată pe drum în plină zi, cu mulţi trecători umblând pe ambele sensuri.

Nu fac parte din niciun partid politic; pentru mine ca preot, cel mai mare şi puternic „partid” este „poporul cel binecredincios”, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă în fiecare zi la toate slujbele sale religioase. Acest popor face parte prin botez din Biserică, care este de fapt „Trupul lui Hristos”, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel.

Ca preot sunt alături de toţi cei săraci, de cei şomeri, de acele persoane defavorizate, fără de adăpost în plină iarnă, de bătrânii uitaţi uneori chiar şi de propriii lor copii plecaţi în străinătate după pâinea cea amară „de toate zilele”; sunt solidar cu zecile de mii de tineri fără loc de muncă, îi compătimesc pe cei bolnavi care mor cu zile lângă spitalele care se închid rând pe rând în multe localităţi din ţara noastră. Mă doare situaţia sistemului de învăţământ românesc care nu mai promovează de multă vreme adevăratele valori la care să aspire elevii şi studenţii neamului nostru; mă îngrijorează situaţia sistemului medical lipsit de o finanţare de stat garantată prin lege. Sunt înlăcrimat de plecarea milioanelor de români peste hotare, care de cele mai multe ori nu se mai întorc în ţară, lăsându-şi, mulţi dintre ei, familiile de izbelişte. Pământurile noastre sunt vândute pe nimic la străini şi altele rămân în paragină fără a putea fi cultivate de noi, românii, din cauza sărăciei; bogăţiile noastre naturale aflate în adâncul pământului românesc şi aparate cu viaţa de strămoşii noştri daci sunt acum luate peste graniţă fără nicio oprelişte. Au început să ne ia şi credinţa ortodoxă, să ne scoată icoanele şi religia din şcoală şi din locurile publice. Suntem forţaţi de cei fără de lege din străinătate să legalizăm în România homosexualitatea şi prostituţia.

Ne este atinsă fiinţa naţională a poporului nostru român. Suntem abandonaţi din toate părţile. De ce am ajuns în această decădere? Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură la cartea „Plângerile lui Ieremia”. Am pierdut ortodoxia, credinţa vie în Mântuitorul Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, ne-am întinat cu tot felul de păcate. Am păcătuit cu toţii. Acum este vremea să facem pocăinţă cu toţii; să ne recunoaştem fiecare cu ce am greşit printr-o spovedanie sinceră şi cu căinţă. Să ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu şi să rămânem cu credinţa vie în Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim solidari cu cei aflaţi în nevoie. Să ne recâştigăm identitatea naţională şi spirituală pe care am pierdut-o de-a lungul vremii. Să ne punem toată încrederea doar în Bunul Dumnezeu, care este mare.

La acest moment nimeni nu ne poate salva nimeni: orice guvern ar veni, orice partid ar fi la putere, orice conducător se va alege în fruntea ţării. Trebuie urgent să ne schimbăm în bine noi înşine, cu toţii, începând de la mine, ca preot. Să ne lăsăm de tot felul de păcate şi să iubim ţara noastră, România, care este „Grădina Maicii Domnului”.

Eu cred în miracole; sunt convins că jertfa martirilor neamului nostru românesc nu a fost în zadar. În aceste zile nu trebuie să apelăm la nicio formă de violenţă fizică căci judecata lui Dumnezeu este dreaptă şi iminentă. Nimeni nu va putea fugi din faţa Lui.

Să ne rugăm mai mult pentru binele poporului nostru român, căci rugăciunea noastră înlăcrimată înaintea lui Dumnezeu face minuni.

Ce poate face Familia Regală pentru români?

Astăzi a ieşit din expectativă şi Casa Regală, printr-un comunicat de presă dat în numele Familiei Regale şi nu al Regelui Mihai, aşa cum eram obişnuiţi şi cum era de aşteptat. Documentul conţine afirmaţii evazive: "Clasa politică a ţării are datoria de a da răspunsurile pe care oamenii, pe drept cuvînt, le aşteaptă". Adică? Să-şi dea toţi demisia şi să nu mai candideze? Să schimbe legile privitoare la alcătuirea partidelor, finanţarea campaniilor electorale şi desfăşurarea alegerilor, astfel încît să fie posibilă primenirea clasei politice? Sau Familia Regală îşi imaginează că de mîine politicienii chiar vor avea "un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului"?

În rest, Familia Regală recunoaşte justeţea revoltei românilor şi spune că n-ar fi rău să fie bine. Iar în încheiere sîntem asiguraţi că "Regele şi Principesa Moştenitoare urmăresc evenimentele cu profundă îngrijorare şi rămîn hotărîţi să facă tot ce este în puterea lor pentru a apăra şi promova interesele României, fără să favorizeze nici o formaţiune politică".

E bine că Familia Regală a semnalizat că nu ignoră ce se întîmplă. Este de înţeles de ce nu şi-a permis să fie mai critică faţă de PDL, guvern şi Băsescu, avînd în vedere istoria relaţiilor apropiate dintre Radu Duda şi liderii PSD, pe de o parte, şi cea a conflictelor dintre Regele Mihai şi preşedintele ţării, pe de altă parte. Cum strategică este şi delimitarea de manevrele Opoziţiei. 

Totuşi, Casa Regală  pare că nu are o soluţie. Şi mai mult, înlocuirea Regelui cu întreaga Familie Regală - oricît ar părea de justificată în context - nu e de bun augur. Ar putea înseamna că deja Regele a fost înlocuit la conducerea Casei, ceea ce, de altfel, se presupunea de mai multă vreme. Oricîte păcate ar avea Regele, înlocuirea sa cu Radu Duda nu e de natură să crească încrederea în ideea monarhică, în general, şi în Casa Regală, în special.

LATER EDIT
Acum mi-am amintit că ieri am văzut pe site-ul "Adevărul" o ciudăţenie. Radu Duda publicase pe blogul său personal comentariul unui anonim care cerea Casei Regale o poziţie faţă de demonstraţiile din stradă. Nu era ceva obişnuit ca Duda să publice anonimi la rubrica de opinii. Faptul mă duce cu gîndul la o mică şmecherie: fie Duda vrut să forţeze mîna Regelui pentru a lua poziţie, fie a vrut să justifice comunicatul pe care avea de gînd să-l de azi. A doua variantă pică. Lumea aştepta o poziţie din partea Regelui şi nu era nevoie de vreo viclenie pentru a o lansa. Rămâne, deci, prima ipoteză. Şi mă întreb: ce a determinat mişcarea lui Duda şi de ce nu şi-a asumat Regele comunicatul, dar nici nu l-a oprit?

Piaţa Universităţii - punctul de plecare pentru restaurarea normalităţii

Consecvenţa este cheia reuşitei. Fiecare zi de protest încheagă mai bine „Piaţa Universităţii” – simbol al revoltei din toată ţara. Deja se observă, din zi în zi, o rafinare a scandărilor, mai multă ironie, mai mult umor, mesaje mai clare, mai inteligente. Protestatarii primesc un ajutor (încă firav) şi din partea artiştilor: Nicu Covaci a publicat textul unui viitor cîntec al Pieţei. 

Caricaturiştii şi jurnaliştii de la „Caţavencii” au dat drumul la banda de sloganuri pentru Piaţă.

Încep să-şi facă apariţia şi tot felul de figuri de o oarecare notorietate: de la jurnalistul Cornel Nistorescu şi ecologistul antihristic Remus Cernea pînă la nefericitul de Ludovic Orban. Nu sînt ei liderii aşteptaţi, dar pot ajuta, prin simpla lor prezenţă, la naşterea unor lideri autentici în „Piaţă”. Căci „Piaţa”, dacă într-adevăr s-a săturat de toate partidele şi de toate mutrele uzate pe televizor, va şti să-şi promoveze purtătorii săi de cuvînt.

„Piaţa” a primit un imbold spre consecvenţă şi de la mitingul USL. Trezirea la viaţă a politrucilor i-a convins o dată mai mult pe adevăraţii protestatari să continuie manifestaţiile, pentru ca acestea să nu fie deturnate sau confiscate de o Opoziţie la fel de vinovată de situaţia ţării ca şi Puterea. 

Mitingul Opoziţiei a fost o demonstraţie de slăbiciune (trei partide au adunat abia 7.000 de oameni, din cîte relatează presa, pentru doar cîteva ore), făcut cu teamă de reacţia românilor neînregimentaţi şi sătui de toată clasa politică. Discursurile liderilor Opoziţiei au fost lipsite de vigoare şi de substanţă. Petele de culoare asigurate de un Mazăre, venit ca la o paradă a modei "revoluţionare" (vezi foto Cristian Şuţu) şi de un Sorin Roşca Stănescu total neindicat în context, avînd în vedere "dosarul" său, cît şi un artist scăpat de sub control,  Gheorghe Zmafir, bietul, nu sînt de natură să mărească încrederea. Iar soluţia indicată: alegeri anticipate – e una falsă. 

Nici un demonstrant fără partid din „Piaţă” nu a ieşit în stradă pentru a înlocui nişte ticăloşi cu alţii. Mesajul e clar – oricît l-ar demasca tot felul de „analişti” drept o manipulare.

Soluţia este schimbarea întregii clase politice. Întrebarea nu este cum, ci cînd. Răspunsul: începînd de acum.

Evident, nu putem şterge într-o clipă, cu un burete, scena politică de toată mizeria adunată în 22 de ani de rătăciri în deşertul tranziţiei. Dar e nevoie să ne organizăm pentru a ne recupera ţara din mîinile lor. De aceea, alegerile trebuie să fie la termen. Să nu ne temem, PDL şi Băsescu nu mai pot fi salvaţi de nimeni, indiferent cînd vor fi alegerile. Par că au priceput, în sfîrţit, asta şi liderii PDL, după cum o arată ultimele declaraţii ale purtătorului de cuvînt Sever Voinescu şi ale premierului Emil Boc.

Pînă la alegeri, cei care vor şi pot să se implice, să o facă, pentru ca toţi să avem cu cine vota. Să nu mai fim siliţi să optăm „răul mai mic”.

 „Piaţa” poate fi nucleul unei viitoare mişcări civico-politice sau numai imboldul pentru constituirea unei formaţiuni şi coagularea unor personalităţi capabile şi cu drag de ţară.

Au intuit bine autorii manifestului de mai jos. Un document excelent. Păcat că iniţiatorul şi principalul animator, Bogdan Naumovici, decredibilizează demersul prin prezenţa lui pe lista de semnatari. Omul este făcătorul nenorocitei campanii de manipulare pentru „Proiectul Roşia Montană”. Şi, cum bine spunea cineva, nu te poţi aştepta la ceva bun de la un complice la crimă.

Însă, îndemnul de a ne uni şi a ne urni pentru a avea cu cine vota rămîne valabil. Ca şi ideea că datoria este a "decreţeilor". 

Asta ar putea fi adevărata revoluţie. Mai precis, o restaurare a normalităţii.

--------------------------------------------------------------------------

2012 – SFÂRŞITUL LUMII LOR

După douăzeci de ani de înjurat in faţa televizorului, sau de răguşit inutil in stradă, doar pentru a fi dezamăgiţi de aceiaşi politicieni care s-au plimbat pe la toate partidele, e limpede că nu mai avem ce aştepta de la ei. Să ai revendicări de la actualii politicieni şi să te aştepti să le şi rezolve, înseamnă să îi suspectezi de bună-credinţă.

De 20 de ani, a vota în România a însemnat să alegi răul cel mai mic. Mergând pe drumul ăsta, am ajuns sa acceptăm că e ok “să fure, că toţi fură, dar să mai facă ceva şi pentru noi”. Adică să trăim din mila hoţilor. Tu furi de la tine de la serviciu? Nici noi. Şi atunci, cât de proşti am fi dacă am încerca din nou aceleaşi soluţii păguboase?!

Partidele actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea noastră.

Sila noastră de politică este singura lor şansă, de aceea ne-o cultivă continuu: “toti politicienii suntem la fel, politica este o curvă, trebuie să alegi răul cel mai mic” sau, şi mai bine, “stai acasă şi pedepseşte-ne prin absenţa de la vot”. Adică, “lasă să voteze numai ai noştri, că doar le-am dat găleţi!”

Hoţii au nevoie de 3 lucruri, ca să poată fura: un portofel plin, beznă si neatenţia păgubaşului. Faptul că noi am pus peste jumătate din veniturile noastre, prin impozite pe salarii, profit si dividende, CAS, TVA, taxe de drum, accize la benzină sau impozite pe casă şi maşină, în marele coş al statului, adică al nimănui, a furnizat portofelul plin. Lipsa de transparenţă a tuturor tranzacţiilor statului a asigurat bezna. Iar îndepărtarea românilor normali la cap de politică a făcut restul.

Vrem să nu mai fim furaţi? Nu e atât de greu. E suficient să nu mai acceptăm un stat care se comportă de parcă ar fi stăpânul nostru. Să ne gândim la el, de acum, ca la un angajat de-al nostru. Care trebuie plătit doar pentru ceea ce face pentru noi. Care nu are dreptul să îşi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele noastre. Care nu are nici dreptul de a se împrumuta fără să-şi întrebe patronul, adică pe fiecare dintre noi. Astfel, majoritatea banilor noştri ar rămâne la noi, nu în portofelul statului, din care orice politician se poate servi când vrea.

Vrem să nu mai fim o ţară de mâna a treia, când avem atâţia oameni de mâna întâi? E la fel de simplu: să nu-i mai gonim din ţară şi din poziţiile din care pot face ceva util pe cei cu adevărat competenţi si integri. Dacă fiecare român işi va vedea viitorul aici, vom fi un întreg mai mare decât suma părţilor, şi vom sta cu demnitate în faţa oricărei alte naţiuni.

Pentru ca toate astea să se întâmple, nu este suficient să schimbăm legile. Trebuie să ne organizăm şi să îi înlocuim pe actualii politicieni. Să ne învingem sila de politică. Nu pentru că ne place puterea, ci pentru că trebuie să ieşim din bulele noastre de confort individual, care vor deveni din ce în ce mai strâmte. Deja vedem cum energia noastra se iroseşte doar împingând în pereţii bulei, ca să nu ne sufocăm. Iar dacă nu ne spargem noi bulele pentru a ne uni, ni le vor desfiinţa ei, una câte una.

ÎMPREUNĂ 2012

Să nu-i mai lăsăm să ne dezbine: ieri, mineri contra studenţi, azi, bugetari versus sectorul privat, angajaţi împotriva pensionarilor sau cei cărora le e frică de câini faţă în faţă cu iubitorii de câini, mâine, dacă le trece prin cap, alergicii la puf împotriva fanilor lui Donald Duck. Noi credem că ura, atât dintre noi, cât si faţă de ei, trebuie înlocuită de actiunea lucidă, cu faţa spre viitor. Nu cerem de la alţii nimic din ceea ce nu suntem dispuşi să facem noi înşine.

Şi suntem mulţi. Suntem cei care eram prea tineri ca să ştim ce să facem cu Revoluţia sau cu Piaţa Universităţii ’90, şi i-am lăsat să ni le fure. Suntem “decreţeii” care ne-am făcut familii, afaceri şi cariere, dar ne-am ratat proiectul politic. Dar şi tinerii care terminăm acum o facultate, doar ca să ne izbim de zidul şomajului. Suntem doctorii care am ales să rămânem în ţară şi să salvăm vieţi. Suntem profesorii care ne urmăm vocaţia, în ciuda salariilor mizere. Suntem antreprenorii care am dori să ne dezvoltăm pe o piaţă liberă, intr-o competiţie cinstită, fără licitaţii trucate şi firme-capuşă. Suntem angajaţii care ne dorim să fim recompensaţi aşa cum merităm, în funcţie de performanţele noastre Suntem toţi românii care ducem România înainte!

Vă daţi seama cât de puternici am fi împreună?!

E timpul să ne unim pentru a construi România noastră! O ţară de oameni liberi, care ştiu să preţuiască şi să îşi apere libertatea. O ţară în care în care valorile fondatoare sunt libertatea şi demnitatea persoanei, corectitudinea şi respectul pentru muncă. O ţară unde competiţia onestă este baza dezvoltării si nu există drepturi fără responsabilităţi. O ţară în care statul este expresia parteneriatului între cetăţeni, iar instituţiile statului sunt organizate pentru a-i servi pe cetăţeni. O ţară în care poţi să trăieşti, să munceşti şi să te simţi acasă.

O ţară din care să nu mai vrei să pleci. O ţară unde să vrei să te întorci.

Dacă aşa vrei să fie România noastră, dacă vrei să pui umărul ca să se întâmple în timpul vieţii noastre, acum e momentul. Vino să găsim împreună soluţiile concrete de care are nevoie România şi să câştigăm puterea de a le pune în practică!

Aderă la facebook/impreuna2012 şi spune-ţi părerea în grupul de discuţii Impreuna 2012.

Aneta Bogdan - specialist branding, MBA, Chartered Marketer, Fellow CIM Antreprenor
Bogdan Naumovici – specialist comunicare şi advertising, antreprenor
Dan Costinescu – specialist matematici financiare Wall Street, MS Stanford University
Dragoş Radu – predă economie politică la King’s College, Londra
Ioana Marinescu - arhitect, Londra
Mihai Cuşută – doctor în economie, MBA
Viorel Pascale – antreprenor, EMBA

Şi oricine altcineva care vrea, ştie şi poate aduce România pe drumul cel bun.

Ce şansă am irosit...

Să nu uităm! Revoluţia furată din decembrie '89 şi tentativa eşuată de a relua această revoluţie în Piaţa Universităţii, în primăvara lui '90. Unde ne sînt entuziasmul, speranţa, credinţa, dragostea, curajul, patriotismul, demnitatea şi cerbicia de atunci? Urmăriţi vorbitorii din acest film şi vedeţi evoluţia lor ulterioară. Dinstanţa de evenimente ne arată şi mai clar ticăloşia unora dintre cei care au deturnat revoluţia, au pus mîna pe putere, au minţit poporul şi au conştiinţele încarcate de atîţia morţi nevinovaţi. Să ne gîndim dacă nu cumva Nae Caramfil a fost profetic: în 1990 am pierdut şansa unei redeşteptări naţionale pentru încă 40 de ani? 

Piaţa Universităţii după 20 de ani. Criteriul libertăţii

Se împlinesc 20 de ani de la reprimarea sîngeroasă a fenomenului Piaţa Universităţii. În cel mai pur stil comunist, o categorie de români, minerii, adică, vezi bine, clasa muncitoare, a fost instigată împotriva alteia, intelectualii. Semnalul pentru măcel a fost dat printr-o diversiune, în care Poliţia (încă miliţie în toate cele) şi-a dat foc la cîteva autobuze şi a înscenat atacuri asupra sediului său central, şi asupra TVR pentru a justifica intervenţia în forţă a minerilor (conduşi de vechi securişti şi miliţieni). Clasa muncitoare a fost chemată de tovarăşul Iliescu să apere tînăra democraţie originală. În acel moment, în Piaţă nu erau nici 200 de persoane – care, chipurile, periclitau siguranţa statului. [E uşor de înţeles de ce Iliescu nu a făcut manevra cînd în Piaţa Universităţii se aflau, zi de zi, între 80.000 şi 100.000 de oameni, ci după ce principalii organizatori, între care Liga Studenţilor, al cărei lider era Marian Munteanu, au declarat protestul-maraton încheiat. Atunci rămăseseră în Piaţă 20 de grevişi ai foamei şi susţinătorii lor]

Minerii au ridicat oameni nevinovaţi de pe stradă, de la sediile partidelor istorice şi din casele lor, sub coordonarea unor ofiţeri ai aparatului de represiune. Cel puţin şase oameni au fost omorîţi, cîteva sute au fost răniţi, mulţi au rămas traumatizaţi pe viaţă şi la fel de mulţi au emigrat de frică.

Diversiunea a fost posibilă cu ajutorul singurei televiziuni de atunci, TVR, care era condusă de Răzvan Theodorescu, şi al ziarului Adevărul, fost Scînteia, cu aportul inconştient sau ticălos al unor nume foarte cunoscute acum în presă.

Dincolo de toate acestea, Piaţa Universităţii rămîne nu numai unul din rarele momente de curaj şi solidaritate a intelectualităţii, dar şi unul de separare a apelor. Cum bine spune Ana Blandiana, într-un interviu publicat azi de Adevărul, Piaţa Universităţii a marcat „deosebirea dintre cei care luptă pentru libertate şi cei care luptă pentru putere, două categorii umane care niciodată nu se suprapun...”. Că pe urmă unii dintre cei care au luptat pentru libertate au vrut puterea – e altă discuţie. Poate au gîndit, asemeni lui H.-R. Patapievici, că fără o acţiune politică, nu poţi asigura libertatea.

În orice caz, Piaţa Universităţii ar trebui să funcţioneze în conştiinţa publică precum hîrtia de turnesol în privinţa prietenilor şi a duşmanilor libertăţii. Modul în care ne raportăm la libertate este un criteriu fundamental de orientare şi coagulare într-o epocă a diversiunilor subtile şi a dezbinărilor entuziaste.

UPDATE

Iliescu nu se lasă tulburat de "huliganii" de azi, care îl întreabă dacă nu crede că ar trebui să fie la puşcărie, în loc să lanseze cărţi. La fel cum nu s-a lăsat tulburat nici de "golanii" de acum 20 de ani. Cu diferenţa că astăzi forţele de ordine nu mai au nevoie de ajutorul minerilor. Vedeţi aici.

MARIAN MUNTEANU: "Rugăciunea este leacul pentru uscăciunea sufletului"

Personal, nu l-am auzit vorbind în public despre credinţa sa. Şi cred că e interesant de aflat cum se raportează el la oameni şi la Dumnezeu prin prisma credinţei. De ce?

Pentru că a fost liderul incontestabil al Pieţei Universităţii, pentru că mulţi ne-am legat atunci speranţele de el, pentru că vorbea despre neam şi Dumnezeu foarte convingător, pentru că a fost în moarte clinică după bătaia pe care a primit-o de la mineri, pentru că a încercat să facă o mişcare de resurecţie naţională pe principii naţional-creştine, pentru că a fost liderul Alianţei Civice - din care a demisionat repede pentru că nu era ce a sperat -, pentru că a fost arestat înainte de 89 ca discipol al lui Petre Ţuţea şi după 89 ca adversar al regimului neocomunist...

A fost un simbol de care lumea pare să fi uitat - sau, mă rog, îşi aminteşte de cîte ori este comemorată represiunea din 13 - 15 iunie 1990.
L-am intervievat nu neapărat spre aducere aminte, ci pentru a învăţa ce e de învăţat din punct de vedere duhovnicesc din experienţa sa - căreia nu i-ar fi supravieţuit fără ajutorul lui Dumnezeu.

Nu m-au interesat imaginea sa publică, acţiunile sale politice şi sau controversele legate de numele său (căroa nici el nu le dă importanţă), ci sufletul său. Ce am reuşit să scot vedeţi în interviul publicat în Formula As de azi (îl găsiţi la tarabe, pe internet apare peste vreo două săptămîni), din care vă dau mai jos cîteva fragmente.

***

- Astăzi păreţi detaşat de acele zile negre şi că îi priviţi cu îngăduinţă pe cei care v-au nedreptăţi. I-aţi iertat pe organizatorii reprimării de atunci?

- N-am de ce să-i iert.

- Pentru că nu i-aţi condamnat vreodată?

- Păi, ce treabă am eu cu ei? Mai întâi să-şi ceară iertare. Şi dacă-şi cer, trebuie s-o ceară românilor, pentru răul făcut unei ţări întregi, nu mie. Eu nu-i condamn. Sunt nişte nefericiţi. Îşi fac rău în primul rând lor înşile, şi-au distrus vieţile trăind urât, în răutate. Nu-i destul că îi bleastămă lumea?

- Aţi stat închis aproape două luni în 1990, timp în care vi s-a fabricat un dosar de “subminare a puterii de stat”. V-aţi simţit părăsit de Dumnezeu atunci?

- Absolut deloc.

- Dar detenţia nu e o experienţă tocmai plăcută, ca să nu mai vorbim de maltratarea fizică sau tentativa de omor…

- Eram, într-un fel, “pregătit” pentru asta. Am avut bunici şi profesori care au fost deţinuţi politici, iar mulţi, foarte mulţi dintre oamenii ale căror cărţi m-au format ca om şi intelectual au trecut prin experienţa detenţiei. Astfel, a fost, oarecum, firesc să mă preocupe chestiunea privării de libertate, asupra căreia am poposit încă din anii de studenţie… Chiar şi prima mea lucrare a fost “Poezia Rezistenţei”, un studiu despre capodoperele create în temniţele comuniste. Aşa că I-am fost recunoscător lui Dumnezeu pentru că, trecând prin închisoare şi alte necazuri, am ajuns să mă apropii mai mult de înţelegerea ideii de libertate şi, poate, să întrezăresc câte ceva din rosturile acestui dar dumnezeiesc. Desigur, experienţa mea nu se compară cu a celor închişi în lagărele de concentrare comuniste, dar m-a ajutat să înţeleg ce se întâmplă în sufletele oamenilor aflaţi după gratii.

- Nu v-a fost teamă?

- Nu. Cu doar câteva zile înainte de a ajunge la Jilava fusesem în moarte clinică (în dimineaţa zilei de 14 iunie ’90), eram încă în spital când m-au arestat. Dar, deşi eram destul de “frământat” – la propriu – eram viu, şi pentru asta îi mulţumeam lui Dumnezeu. Căci, mai cu seamă după anumite încercări începem să înţelegem cu adevărat valoarea vieţii.

- Aşadar, nu v-aţi temut, nu v-aţi simţit părăsit de Dumnezeu, iar după ce v-aţi revenit pe patul de spital v-aţi îndreptat un gând de mulţumire spre El. Dar v-aţi gândit la Dumnezeu şi în timp ce eraţi bătut, închis, prigonit? I-aţi simţit prezenţa în vreun fel?

- Cum să nu? Chiar în timpul violenţelor şi agresiunilor îndreptate împotriva noastră… Dar şi mai apoi, în închisoare…
Legat de acest lucru, îmi amintesc o întâmplare… La Jilava, deţinuţii puteau primi cărţi de citit. Cerând şi eu nişte cărţi, printre care şi Biblia, mi s-a comunicat că regulamentul penitenciarelor din România “democrată” interzicea în mod expres lectura cărţilor religioase! .
Am profitat de o vizită a celor de la Crucea Roşie Internaţională şi, la intervenţia dânşilor, am primit Biblia. Mi-am dat seama că nu o mai citisem niciodată cu atâta bucurie ca atunci. Cred că au schimbat şi regulamentul penitenciarelor cu acel prilej, aşa că am, şi din acest punct de vedere, o mulţumire că n-am trecut degeaba pe-acolo.

***

- Aţi avut privilegiul de a vă apropia de câţiva dintre marii noştri duhovnici: părintele Stăniloae, părintele Cleopa, părintele Argatu. În ce fel v-a marcat relaţia cu ei din perspectivă duhovnicească?

- Întâlnirile acestea m-au marcat profund, le datorez enorm. Nu ştiu însă în ce măsură am fost eu în stare să pun în lucrare ce am învăţat de la dânşii... Dar le sunt şi le voi fi întotdeauna recunoscător.

- Ne puteţi spune o învăţătură primită de la unul dintre aceşti părinţi?

- Fondasem Mişcarea Pentru România, o organizaţie educaţională de tineret, şi eram acuzat de “legionarism”, “extremism” etc. Eram destul de afectat de minciunile şi etichetele vehiculate, campania era strivitoare… Nu ştiam ce să fac, aşa că am mers la părintele Stăniloae şi i-am cerut sfatul. Părintele mi-a spus: „Trebuie să aplici metodele ortodoxiei”. M-a descumpănit un pic, dar am insistat: „Care metode, Părinte profesor?” La care dânsul mi-a răspuns: „Nu-i băga în seamă”. (râde)
Iar de la părintele Cleopa am învăţat cu toţii dacă nu ce este răbdarea, măcar câte ceva despre importanţa răbdării...

- Ce simţeaţi în prezenţa părintelui Cleopa?

- Bucurie. O bucurie izvorâtă din harul unui om care te ajută să înţelegi şi să preţuieşti cu adevărat această stare nu numai în preajma sa, ci şi, printr-o anume rezonanţă, în obişnuitul vieţii tale, alături de semenii tăi.
Fiecare nouă zi ar trebui să fie pentru noi un prilej de bucurie. Să fim recunoscători pentru ceea ce avem, atât cât avem, şi, mai ales, să preţuim binele pe care îl datorăm atâtor oameni. De multe ori nu băgăm în seamă, trecem prea uşor peste lucrurile bune care ni se întâmplă şi ne lăsăm dominaţi de rău...

- Dacă am trăi mai intens credinţa, am sesiza mai uşor bucuriile de toată ziua?

- Sunt convins. Sunt mulţi oameni aşa, în adâncul fiinţei lor, mai mulţi decât ne închipuim.

- Nu sunteţi prea optimist?
- Deloc. Normalitatea este încă dominantă. Dar e tăcută, liniştită, nu se manifestă. Există foarte multă bunătate, chiar şi într-o societate ca a noastră, care pare destul de zdruncinată de egoism, de agresivitate...

------------------------------

Textul integral, în paginile săptămînalului Formula As, numărul curent (21 august), pe care îl găsiţi numai la chioşc.

UPDATE

Acum puteti citi articolul si in varianta electronica, aici.