Ponta vrea să distrugă şi Muzeul Ţăranului Român

Ponta & compania nu se opresc din fărădelegi decît dacă sînt forţaţi. Ca toţi comuniştii. Iniţiativele care aduc atingere valorilor consacrate de Occident (democraţie, libertate de exprimare, justiţie etc.) le mai sînt blocate de ambasadele occidentale. Dar atacurile la valorile româneşti - aşa cum sînt cele prezente în Muzeul Naţional al Ţăranului Român (cît mai sînt, după directoratul plin de păcate al lui Virgil Niţulescu) - cine le stopează? 

E în firea comuniştilor să distrugă tot ce ţine de tradiţie. Deci nu mă miră noua acţiune a guvernului USL. Ce mă miră este slăbiciunea noastră. Oare ce mai aşteptăm ca să-i măturăm definitiv de pe scena politică pe moştenitorii PCR?

Redau mai jos o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului Victor Ponta de către directorul MNŢR, Virgil Niţulescu. (C.T.)

Stimate Domnule Prim-Ministru,

Am fost informat cu privire la existenţa unui proiect de hotărâre a Guvernului care ar face ca, într-o primă etapă, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” să treacă în subordinea Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice şi imobilul din Şoseaua Kiseleff nr. 3, care adăposteşte Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în administrarea Muzeului Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa­”. În etapa următoare, din câte am înţeles, ar urma ca, în termen de 90 de zile, Muzeul nostru să fie unificat cu Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, pierzându-şi aşadar, personalitatea juridică, iar toate bunurile culturale care sunt adăpostite în clădirea noastră şi expoziţia permanentă să fie găzduite în imobilul muzeului în aer liber din Parcul Herăstrău.

Vă rog să îmi permiteţi, domnule Prim-Ministru, să expun foarte pe scurt motivele pentru care o asemenea decizie ar fi total inoportună. Nu am să discut, aici, situaţia colegilor noştri din Muzeul „Antipa”. Muzeul nostru, care a fost înfiinţat în anul 1906, sub patronajul Regelui Carol I (al cărui nume l-a şi purtat, din 1915, până în 1948) a fost găzduit în clădirea în care se află acum, de la bun început. Clădirea, proiectată, iniţial, de arhitectul Nicolae Ghica – Budeşti şi terminată de arhitectul Grigore Ionescu (şi care, acum, este monument istoric de importanţă naţională), a fost gândită, din capul locului, pentru a găzdui „Muzeul de Artă Naţională”, iniţiat de marele nostru muzeolog, istoric de artă şi etnolog, Alexandru Tzigara – Samurcaş. Din păcate, cel mai mare muzeu al României, aşa cum era în acel moment, a fost evacuat din clădire în 1953, pentru a găzdui Muzeul Lenin – Stalin, devenit, mai târziu, Muzeul de istorie a Partidului Comunist, care a fiinţat, până în decembrie 1989 în această clădire.

Între timp, Muzeul (rebotezat „de Artă Populară”) a fost, găzduit de Palatul Ştirbey, de pe Calea Victoriei, până în anul 1978, când, prin decizia directă a lui Nicolae Ceauşescu, a fost desfiinţat, prin unificare cu Muzeul Satului. Întregul patrimoniu al muzeului a fost înghesuit în nişte condiţii absolut improprii, Muzeul Satului, ca muzeu în aer liber, nefiind pregătit, în nici un fel, să primească acest patrimoniu şi să îl îngrijească.

La începutul lunii februarie a anului 1990, după desfiiinţarea fostului muzeu al Partidului Comunist, Muzeul nostru s-a întors în sediul care îi era destinat. Pentru patrimoniul său, care numără peste 90.000 de obiecte, s-au construit depozite speciale adecvate patrimoniului etnologic, potrivit standardelor internaţionale. Totodată, într-un timp foarte scurt, o echipă excepţională de etnologi, sociologi şi artişti, condusă de marele pictor Horia Bernea, a realizat o expoziţie permanentă remarcabilă, fapt care a fost recompensat cu cel mai important premiu în domeniul muzeelor, din Europa. Astfel, în 1996, Muzeul Ţăranului a primit Premiul pentru Muzeul European al Anului, rămânând, până în ziua de astăzi, singura instituţie muzeală din România care a primit această distincţie.

Dacă s-ar da curs proiectului de hotărâre a Guvernului care, oricum, în acest moment, nu respectă, în opinia noastră, prevederile Legii muzeelor şi colecţiilor nr. 311/2003 republicată, art. 18 şi 34 şi care nu a fost publicată pe pagina de internet a ministerului iniţiator,

-         s-ar desfiinţa o instituţie fundamentală pentru spiritualitatea românească, greşeală pe care a făcut-o (atunci, cu vădită intenţie) numai regimul comunist,

-         s-ar distruge o expoziţie permanentă care a fost unanim apreciată de specialişti şi de ghidurile turistice publicate în întreaga lume (vă putem pune la dispoziţie aceste detalii),

-         ar fi lăsat fără adăpost un patrimoniu de excepţie (pentru că Muzeul Satului nu dispune de spaţii suplimentare de depozitare pentru a putea primi şi obiectele pe care le gestionează Muzeul Ţăranului),

-         Muzeul „Antipa” ar primi un spaţiu, oricum, inadecvat nevoilor sale,

-         un număr imens de persoane care apreciază Muzeul Naţional al Ţăranului Român (nu numai cei care fac parte din elita intelectuală a ţării, de la membrii Academiei Române, profesorii universitari, artiştii etc.), precum şi publicul obişnuit al muzeului, de la elevi şi studenţi, până la rezidenţii străini în România, inclusiv, diplomaţii, vor fi extrem de nemulţumite de o asemenea măsură, care va elimina din viaţa publică a Capitalei un loc de cultură ce are o semnificaţie aparte pentru cel puţin câteva sute de mii de oameni (nu doar vizitatorii obişnuiţi ai muzeului, aşadar), care vin la Muzeul Ţăranului pentru a lua parte la manifestări culturale dintre cele mai diverse: expoziţii temporare, concerte, festivaluri de teatru şi film, lansări de carte, conferinţe etc.

Vă asigur că poziţia pe care o exprim în această scrisoare deschisă este conformă cu cea a întregului personal al Muzeului şi că ea va rămâne aceeaşi, indiferent cine se va afla la conducerea instituţiei în viitor.

Sper că prin decizia pe care o veţi lua, de a nu da curs iniţiativei de desfiinţare a Muzeului Naţional al Ţăranului Român, veţi dovedi că ascultaţi vocea raţiunii, respectând dreptul fundamental la cultură al cetăţenilor şi punând preţ pe identitatea culturală a românilor.

Cu deosebit respect,

Dr. Virgil Ştefan NIŢULESCU

Directorul general al Muzeului Naţional al Ţăranului Român

S-a înfiinţat Comitetul pentru salvgardarea MŢR

Horia Bernea a fost una din personalităţile cele mai importante ale culturii româneşti postbelice şi una din prezenţele cele mai semnificative ale vieţii culturale a anilor ‘90 din cultura română. Semnificaţia moştenirii sale culturale este una majoră, care trebuie readusă în conştiinţa publică a contemporanilor. Ctitoria sa, Muzeul Ţăranului Român, a însemnat o operă importantă a culturii româneşti de după 1989, un gest restaurator, o operă cu o profundă semnificaţie culturală şi spirituală.

Dorinţa noastră este aceea de a crea acest comitet pentru a prezerva şi promova patrimoniul cultural al acestei instituţii de cultură care aparţine, în ultimă instanţă, publicului interesat de prezervarea culturii naţionale şi de afirmarea valorilor culturale naţionale în concertul european.

Ultimul deceniu a făcut ca moştenirea culturală a întemeietorilor acestui muzeu, AlexandruTzigara-Samurcaş şi Horia Bernea, să pălească. Succesiv, după anul 2005, conducerea instituţiei a cedat din ce în ce mai mult ispitei comerciale şi unei aşa-zise deschideri, care a avut menirea de a pune muzeul în mijlocul unui angrenaj al afacerilor „culturale” care să concureze misiunea fundamentală a muzeului, considerată ca fiind grevată de „păcatul” afirmării identităţii culturale şi spirituale în prim plan, în dauna noii ideologii a vidării de identitate şi de memorie a culturii române. Astfel, moştenirea fondatorilor muzeului a fost considerată mai degrabă o povară, decât un patrimoniu. În această situaţie ne aflăm astăzi.

Comitetul îşi propune să readucă în spaţiul public moştenirea culturală autentică a acestor creatori ai unei instituţii culturale fundamentale, să reînnoade legăturile rupte ale prezenţei opereilor cu actualitatea vieţii culturale.

Este un gest de solidaritate spirituală, un gest necesar de reparaţie, de respect şi de dragoste pentru cei care au avut curajul, tăria şi tenacitatea să readucă un anume chip al culturii tradiţionale româneşti în faţa unei societăţi a cărei memorie autentică este anihilată de diverse constructe ideologice şi de instaurarea unei false conştiinţe a modernităţii şi a identităţii.

Conştiinţe exemplare, oameni de cultură remarcabili, iubitori şi apărători ai culturii naţionale, Alexandru Tzigara-Samurcaş şi Horia Bernea au lăsat în urma lor nu numai o operă de cultură, ci şi un testament spiritual, un sens al existenţei omului de cultură legat de dimensiunea pedagogică şi mărturisitoare pentru moştenirea culturală a cărturarului şi artistului român.

Comitetul pentru salvgardarea MŢR ar trebui, pe cât posibil, să reunească pe toţi prietenii muzeului, pe toţi aceia care admiră opera de cultură care este MŢR.

Comitetul, în măsura posibilităţilor, va trebui să deruleze programe şi proiecte care să dezvăluie şi să adâncească cunoaşterea MŢR, a moştenirii culturale a civilizaţiei tradiţionale româneşti şi să vegheze ca viitorul şantier de consolidare a muzeului să nu facă din MŢR un muzeu închis pentru decenii, aşa cum s-a întâmplat cu un alt muzeu naţional.

Publicul iubitor al unei instituţii de cultură este un partener real şi credibil, nu un adversar care trebuie înlăturat şi criticat pentru interesul său legitim.

Desigur, responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă cu proiectele şi misiunea muzeului aparţine conducerii acestuia, dar procesul acestei gestionări poate şi trebuie să fie unul transparent şi responsabil.

Grupul de inţiativă:
1. Alexandra Dorobanţu – arhitect; 2. Ilinca Cioculescu – medic; 3. Cristian Dragomir – medic; 4. Ioana Diaconescu – poetă; 5. Iulian Capsali – realizator de film; 6. Catherine Lauxerois –pianistă; 7. Jean Lauxerois – filozof; 8. Ioana Lăncrănjan –medic; 9. Constantin Flondor –pictor, profesor universitar; 10. Dan Hăulică – preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă; 11. Alexandra Hoinărescu – arhitect; 12. Mircea Oliv – critic de artă; 13. Alexandra Nadane – ziaristă; 14. Şerban Niţulescu -arhitect; 15. Maria Niţulescu – arhitect; 16. Sanda Ceauşescu –filolog; 17. Marie Murat – diplomat; 18. Pia Paleologu –muzeograf; 19. Toader Paleologu – fost ministru al culturii; 20. Horea Paştina – pictor, profesor universitar; 21. Adrian Pârvu – sculptor, restaurator; 22. Horea Popescu – medic; 23. Mihaela Şchiopu – artist plastic; 24. Gheorghe Solacolu – avocat; 25. Militza Sion – arhitect; 26. Virgil Scripcaru – sculptor; 27. Silvia Radu – artist plastic; 28. Bogdan Voiculescu – profesor universitar, Universitatea de Medicină şi Farmacie; 29. Emilia Pop – pictor restaurator; 30. Nicolae Mărgineanu – regizor; 31. Răzvan Bucuroiu – ziarist; 32. Mihai Şora – filozof; 33. Iolanda Malamen - scriitor; 34. Ioan Andrei Egli – arhitect; 35. Nicolae Şerban Tanaşoca – director Institutul de Studii Sud-Est-Europene; 36. Anca Marina Tanaşoca – istoric; 37. Elena Siupir – cercetător Institutul de Studii Sud-Est Europene; 38. Radu Dobre Sima Nicolae - arhitect, reprezentantul pentru Romania al Fundatiei Ludwig din Aachen; 39. Claudiu Târziu – jurnalist.

Conferinţă la MŢR: Muzeul Ţăranului Român, loc al memoriei disputate

Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă invită miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, în Studioul Horia Bernea, la conferinţa Muzeu, naţiune, istorie. Muzeul Ţăranului Român, loc al memoriei disputate. Conferinţa, care face parte din ciclul Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“, este susţinută de dr. Mihai Gheorghiu, directorul general adjunct al Muzeului Naţional al Ţăranului Român.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român are o istorie lungă de peste un veac, o istorie punctată, mereu, de crize şi de rezolvări subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentată, o istorie violentată, o istorie care urmăreşte traseul sinuos al istoriei ţării şi al mentalităţilor societăţii româneşti.

Fondat în 1906 de Regele Carol I, avându-l, de la bun început, pe Alexandru Tzigara-Samurcaş ca director, muzeul va fi, practic, o operă aflată mereu în lucru, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experienţe, care se vor sfârşi cu desfiinţarea muzeului şi folosirea clădirii acestuia pentru crearea muzeului PCR.

Alexandru Tzigara-Samurcaş, fondatorul muzeului şi creatorul unei muzeografii extrem de rafinate şi de moderne, este retras de la conducerea instituţiei în 1946. Muzeografia sa era fundamentată pe o înţelegere a muzeului ca instituţie a cărei principală misiune este educaţia. Muzeul trebuie să facă educaţia culturală şi estetică a naţiunii şi trebuie să poată demonstra identitatea unei culturi naţionale, trebuie să fie un templu şi o şcoală. Această concepţie este legată de istoria culturii moderne româneşti, care a avut în centrul său problema identităţii culturale.

Odată cu reînfiinţarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcaş, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creând o muzeografie care va miza pe experienţa estetică, aceasta fiind cea mai aptă să reveleze miza profund spirituală a unei instituţii care trebuie să refacă memoria adevărată a unei naţiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniană va fi, totuşi, profund contestată din mai multe direcţii: din partea muzeografiei oficioase, îngheţate la anii ’70, criticând eliminarea etnograficului pur şi explicit, precum şi din partea etnologilor şi antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinător pentru „descrierea“ ştiinţifică a unei civilizaţii atât de complexe.

Conferinţa are ca miză demonstrarea tezei că muzeografia berniană are raţiuni distincte, cel puţin tot atât de întemeiate ca şi cele ale pozitivismului etnografic şi etnologic.

Calificarea ca „loc al memoriei disputate“ provine din această mereu reînnoită dezbatere şi contestare, chiar dacă nu foarte clar şi analitic pusă în pagină de contestatari, a muzeografiei MNŢR.

Inevitabil, o astfel de instituţie, aflată la intersecţia atâtor interese epistemologice, ideologice, administrative şi politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identităţii, va fi permanent supusă contestării şi transformării.

Pentru mulţi specialişti, ţăranul tradiţional este un construct ideologic sau simbolic, fără nici o existenţă empirică, un fel de obiect vid, o ficţiune pentru care nu există nimic empiric de dovedit. În fond, întrebarea fundamentală este: a existat această fiinţă arhaică ce ar fi întemeiat civilizaţia românească timp de un mileniu şi, dacă ea a existat, cum o putem cunoaşte? „Programul Bernea“ încearcă un răspuns în afara oricărei teorii, ca pură practică a căutării şi găsirii unui discurs adecvat unei memorii încărcate de imagini şi de sens. Care este relaţia discursului muzeal cu adevărul, care poate fi valoarea de adevăr a unui discurs muzeal, relativ la ceea ce muzeifică, la lumea pe care o priveşte pentru a o fragmenta într-o naraţiune – expunere? Este un discurs muzeal adevărat sau fals? Dacă falsul ar putea fi relativ uşor de depistat şi de demonstrat, valoarea de adevăr este extrem de greu de stabilit.

Muzeografia clasică şi pozitivistă a muzeelor etnografice îşi bazează pretenţia de adevăr pe temeiul unei ordini care clasifică toate urmele acelei pierdute Lebenswelt într-o sintaxă fără cusur: materii, forme, stiluri, tehnici, decoraţiuni, obiceiuri, rituri etc. Adevărul trebuie să se nască aici din re-producerea obiectelor şi a sintaxei originare într-o logică a unei expuneri fotografice, pragmatice, fundate pe exerciţiul empiric al descripţiei etnografice şi etnologice. Pozitivismul este aici garanţia exactităţii, a acurateței şi a adecvării cu descoperirile făcute. Dar tocmai această exactitate trebuie chestionată, pentru a putea afla dacă certitudinea ei este adevărul sau numai propria limită.

Vă aşteptăm!