O potaie gureşă

Probabil că aţi văzut şi dvs. cîini foarte nervoşi, care latră la oamenii care trec pe drum şi se zbat în lanţ mai mai să se sugrume. Biete corcituri de maidan, care s-au înrăit fiind legate cu un lanţ scurt, neavînd niciodată libertate şi primind mîncare în funcţie de cît de “negre în ceru’ gurii” se dovedesc. Cele mai multe astfel de patrupede sînt neputincioase şi laşe, iar dacă ar fi slobozite, ar fugi pe pustii schelălăind sau s-ar gudura dinaintea primului necunoscut, pentru o bucată de pîine. Însă, frica şi nevolnicia nu le împiedică să mai muşte pe la spate, din cînd în cînd, ca o tresărire de orgoliu a ceea ce ar putea fi şi nu sînt.

Ei bine, un astfel de cîine îmi evocă Victor Roncea. De vreun an încoace, băiatul ăsta "rupe" lanţul – mai ales pe internet –, înnebunit de frustrare. În ultimele luni, şi puţinii care l-au luat iniţial în serios s-au distanţat igienic de el, iar omul turbează.
Toate păcatele şi neîmplinirile proprii şi le proiectează asupra celor pe care îi consideră adversari (deşi cum poate fi un căţelandru ştirb adversarul unui leu sau al unui elefant?).
Pentru că nu are nici o urmă de talent – riguros la nimic –, îi urăşte din rărunchi pe toţi cei care au şi îi atacă furibund. Pentru că a cam băut cerneala cînd era mic, pune mîna pe pistol cînd aude de educaţie şi cultură. Suferind de un sever handicap de înţelegere crede că are de-a face numai cu proşti. Pentru că a slugărit toată viaţa pe cineva, nu vrea să admită că există şi oameni verticali. Nesigur pe propria sexualitate, îi împroaşcă pe duşmani: poponarule, impotentule! Pentru că a fost ciuca bătăilor în adolescenţă – deh, nici fizicul nu l-a jutat, nici curajul nu l-a dat afară de sub pat – încearcă o revanşă tîrzie, ameninţînd în stînga şi în dreapta cu bătaia. Ce face dacă vreunul dintre cei vizaţi îşi pune mintea cu el? Păi, ce-a făcut recent, cînd a fost cotonogit de un reporter de la Academia Caţavencu, strigă “Poliţia!” şi îşi plînge singur de milă pe blog.
Pentru că el trăieşte numai din intrigă, bîrfă şi minciună, i se năzăresc tot timpul conspiraţii – locale sau planetare, după caz.
A încercat toate diversiunile posibile ca să spargă unitatea Bisericii şi să pară un fel de Superman al românismului şi al ortodoxiei, dar cînd se uită în oglindă descoperă aceeaşi potaie gureşă, care se hrăneşte din gunoaie. Asta îl scoate şi mai tare din minţi.
Sentimentele îmi sînt amestecate în legătură cu el, dar predomină mila, întrucît, la urma urmei, nu este decît o victimă. Toate datele sale biografice şi de parcurs l-au adus aici. Şi mă simt vinovat că l-am tratat ca pe un adversar malefic (m-a păcălit pînă acum pişicherul), cînd s-ar fi cuvenit să-l mîngîi pe cap şi să-i spun un cuvînt bun, salvîndu-l de la sinucidere.
Încerc să-mi răscumpăr greşeala: Victoraş, şezi mumos, că-i păcat de tinereţile tale să te spînzuri în lanţ!