S-a stins şi "Moţu", unul dintre fericiţii prigoniţi pentru credinţă

A trecut la cele veşnice încă unul dintre luminoşii foşti deţinuţi politic: Marin Matei - "Moţu". Intrase în temniţă la numai 17 ani şi a suferit prin cele mai odioase puşcării politice vreme de şapte ani. I-a cunoscut în închisoare pe părintele Bartolomeu Anania (viitorul episcop şi mitropolit), părintele Iustin Pârvu (stareţul de la Petru Vodă - Neamţ),  părintele Ilie Lăcătuşu şi Nicu Steinhardt (cel care avea să devină monahul Nicolae de la Rohia), din a căror cultură şi profunzime duhovnicească s-a împărtăşit. Pentru că era unul dintre cei mai tineri prizonieri, "veteranii" Aiudului l-au înconjurat cu multă afecţiune şi l-au alintat "Moţu". Şi aşa i-a rămas numele pînă în ultimul ceas al vieţii sale pămînteşti. 

Marin Matei - "Moţu" a iniţiat alcătuirea unei cărţi de căpătîi pentru tineretul român, Fericiţi cei prigoniţi (Ed. Bonifaciu, 2008), o excelentă introducere foto-documentară în istoria românilor sub regimul comunist. El a dedicat această carte "tuturor părinţilor care şi-au crescut copiii în dragoste de neamul românesc şi de Dumnezeu şi care au suferit alături de noi prigoana satanei roşii".

Marin Matei - "Moţu" va fi înmormîntat sîmbătă, la Tg. Mureş. Dumnezeu să-l odihnească!

A trecut la Domnul mult-pătimitorul Gheorghe Jijie

Astăzi, 12 iunie 2012, în jurul orei 12:30 a trecut la Domnul mărturisitorul Gheorghe Jijie.

Născut la 10 iunie 1919 în oraşul Botoşani, Gheorghe Jijie a fost arestat împreună cu părinţii săi în anul 1948, în lotul Ştefan Iacobescu, Septimiu Pop, Dumitru Cumpătă şi Nicolae Luca. Iniţial a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru "uneltiri contra statului" dar în final a executat 13 ani, prin mai toate puşcăriile ”celebre”: Jilava, Aiud, Periprava, Gherla, Galaţi, etc.

Într-un interviu, bătrânul pătimitor povestea cum ”m-au luat şi m-au dus într-o cameră de anchetă, unde erau vreo 10-12 gardieni care stăteau cu ochii pe mine. Unul punea întrebările, iar eu trebuia să răspund imediat. Dacă nu răspundeam, îmi dădea una cu un ciomag. Trebuia să răspunzi imediat, să n-ai timp să te gândeşti. Spre sfârşit, am căzut extenuat după patru ore de bătaie. Şi iarăşi cu ciomagul pe mine, ca să mă ridic”.

După căderea dictaturii comuniste a îndeplinit funcţia de secretar al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti. Deasemenea, este şi autor al volumelor monografice dedicate personalităţilor George Manu şi Vică Negulescu.

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Săi!

Sursa: Fericiţi cei prigoniţi

Gh. Jijie în 2010, la Jilava. Foto: Irinel Cîrlănaru

PS: 

Atît pe nea Jijie, cît şi pe bădia Constantin Iulian i-am cunoscut bine, încă de acum vreo 15 ani. Am avut mereu ceva de învăţat de la ei, deşi deseori ne-am aflat pe poziţii diferite în chestiuni legate de slujirea binelui comun. Poate mă învredniceşte Domnul să scriu pentru ROST cum i-am cunoscut şi ce mi-au împărtăşit de-a lungul vremii. Pînă atunci, constat cu tristeţe că în ultimii doi, trei ani bătrînii noştri s-au grăbit să plece în grupuri şi că dorul de ei e mai greu decît ne-am închipuit. Dumnezeu să-i numere în ceata drepţilor! (C.T.)

Se umple Cerul de martiri. Azi a plecat şi Constantin Iulian

Azi, la ora 10.20, a trecut la cele veşnice dr. Constantin Iulian (n.1929), preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politic Luptători Anticomunişti. Constantin Iulian a fost deţinut politic timp de 13 ani, fiind întemniţat în 1948 ca şef al Frăţiilor de Cruce din Vaslui. A  fost unul dintre puţinii intraţi în malaxorul "reeducării" de la Piteşti care au rezistat pînă la capăt verticali. Eliberat în 1954, a fost rearestat doi ani mai tîrziu şi condamnat în lotul lui Puiu Atanasiu, pentru tentativa de reorganizare a Mişcării Legionare. În timpul reeducării de la Aiud nu a făcut nici o concesie, drept pentru care a stat aproape numai în Zarka. Eliberat în 1964, cu decretul de amnistie generală, şi-a terminat facultatea şi un doctorat în hidrotehnică. După '90 a fost profesor la catedra de hidrotehnică a Politehnicii bucureştene. Între anii 1995 şi 2005 a fost preşedintele Partidului Pentru Patrie, fondat de foşti deţinuţi politic legionari. 

Puteţi afla mai multe despre această personalitate-reper dintr-o ediţie a emisiunii "Profesioniştii", aici.
Dumnezeu să-l odihnească!

UPDATE

Înmormântarea va avea loc Duminică 10.06.2012, începînd cu ora 11,oo, la Cimitirul Străuleşti 2. Pentru transport, participare, detalii cu privire la protocol, contactaţi: 0722749249, e-mail: buciumul@yahoo.com, Florin Dobrescu. 

Constantin Iulian, revenit la Jilava, de data aceasta în libertate (2010). Foto: Irinel Cîrlănaru

Jilava, oct. 2010. Foştii deţinuţi politic Gheorghe Jijie, Constantin Iulian şi Marcel Petrişor rememorează patimi din închisoare. Foto: Irinel Cîrlănaru

Arhiepiscopia Tomisului ridică o mănăstire în memoria martirilor de la Canal

IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a anunţat azi, într-o conferinţă de presă, că va  construi o mănăstire la Poarta Albă, închinată memoriei martirilor, deţinuţi politici, morţi la construirea Canalului Dunăre - Marea Neagră, mai ales în perioada  1949 – 1953.

Din arhivele păstrate, reiese că la construirea Canalului, în perioada celor patru ani au muncit peste 30.000 de deţinuti politici, iar în mod oficial au fost înregistrate peste 2.000 de decese din rândul acestor detinuţi obigaţi să muncească aici. Desigur, numărul celor dispăruţi în această perioadă este cu mult mai mare.

Poarta Albă a fost principala colonie a deţinuţilor dintre cele 14 care erau pe tot traseul canalului. În mod constant, aici erau circa 12.000 de deţinuţi care munceau în condiţii inumane, de exterminare.

Mai jos redau câteva imagini ale machetei viitoarei mănăstiri.

VIDEO. Conferinţa "Mărturia ortodoxă azi. Lecţia sec. XX pentru sec. XXI" de la Cluj

VIDEO. Deschiderea expoziţiei "Pe drumul învierii" la Cluj

Aşa cum v-am promis, postez înregistrarea video a deschiderii expoziţiei "Pe drumul învierii" la Cluj, urmînd ca în curînd să pun online şi video de la conferinţa "Mărturia ortodoxă azi". Îi mulţumesc prietenului de idei care a urcat pe net filmele.

Imagini de la cele două evenimente "Rost" din Cluj

Iată-mă întors după o călătorie de o săptămînă în Transilvania (Cluj, Alba, Sibiu, Hunedoara). Am cunoscut şi am revăzut oameni frumoşi şi locuri care mă umplu de bucurie, dar n-am mai avut nici timp şi nici poftă să intru pe blog. Asta e "scuza" mea pentru că n-am postat mai repede despre cele două evenimente organizate de Asociaţia "Rost" la Cluj în 4 şi 5 aprilie. Nici acum nu am vreme şi energie pentru a face, aşa cum s-ar cuveni, o relatare pe larg despre deschiderea expoziţiei "Pe drumul învierii" şi conferinţa "Mărturia ortodoxă azi. Lecţia secolului XX pentru secolul XXI". Nădăjduiesc însă ca în scurt timp să pun online înregistrările video integrale de la cele două evenimente. Esenţial este că am remarcat şi la Cluj un mare interes pentru istoria noastră recentă, pentru martirajul din închisorile comuniste şi pentru lecţia duhovnicească pe care o putem învăţa din înfruntarea forţelor Binelui cu forţele Răului timp de aproape 50 de ani.

Pînă voi reuşi să postez înregistrările video, pun aici cîteva fotografii făcute de doi prieteni clujeni. 

Deschiderea expoziţiei. De la stînga: Radu Preda, Manuela Botiş, prof. dr. Ioan Chindriş, directorul Bibliotecii Academiei din Cluj-Napoca, Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu

Foarte mulţi tineri, între care şi studenţi de la Teologie, au vrut să vadă expoziţia încă din prima zi.

Dl Răzvan Codrescu a vorbit despre pătimirile de la Piteşti în contextul ateismului agresiv al regimului comunist.

Subsemnatul am vorbit despre cazul părintelui Gheorghe Calciu, ca despre cel mai relevant din perspectiva subiectului conferinţei.

Radu Preda a vorbit despre necesitatea recunoaşterii martirilor şi sfinţilor din închisori, ca prim pas pentru recuperarea memoriei Bisericii din anii comunismului.

Sala Studio de la Academia de Muzică din Cluj a fost plină la conferinţa "Mărturia ortodoxă azi" 

 

De la stînga: Pr. Vasile Istrate, Pr. Ciprian Negreanu şi Pr. Claudiu Precup.

Cu Alin Mureşan despre "Fenomenul Piteşti"

Tanarul istoric Alin Muresan (28 de ani) este initiatorul si coordonatorul unui amplu proiect de popularizare a istoriei represiunii din timpul regimului comunist. El si-a ales ca subiect de cercetare cumplitul "experiment Pitesti", singular in blocul comunist. Pentru ca romanii sa afle si sa inteleaga "reeducarea de la Pitesti", Alin Muresan a scris o carte: Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate (Editura Polirom, 2007 - editia I, si 2010 - editia a II-a, revazuta si adaugita), apoi un scenariu de film documentar, "Demascarea" (2010) - care a si fost pus in opera de regizorul Nicolae Margineanu, si a deschis un site pe internet, intitulat "Fenomenul Pitesti".
Nascut la Oradea, Alin Muresan este absolvent al Facultatii de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii, sectia Jurnalism - Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj Napoca, si expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Pe 15 februarie a.c., in Aula Magna a Facultatii de Drept din Universitatea Bucuresti, in prezenta a peste 400 de persoane, a fost lansat proiectul lui Alin Muresan despre "Fenomenul Pitesti", cu cele trei componente ale sale: cartea, filmul si site-ul.

Pe marginea proiectului sau, acum citeva saptamini i-am luat un interviu care a aparut in revista Formula As. Daca ati pierdut editia pe print, va invit sa-l cititi in cea pe internet: Alin Muresan - "Oricat de adanca este caderea noastra, ne putem ridica".

Pretextul Vulcănescu pentru tentativa de oprire a construirii mănăstirii Aiud

România Liberă de azi publică un articol pe care nu ştiu încă dacă să-l consider o glumă de 1 aprilie (deşi cam macabră) sau o dovadă de neprofesionalism cras: Mormântul lui Mircea Vulcănescu, identificat la Râpa Robilor.

Întîi, pentru că textul nu susţine enunţul din titlu. Doi cercetători bănuiesc că ar putea identifica mormîntul lui Vulcănescu. E totuşi altceva decît că l-ar fi găsit. 

Pe urmă, autorul articolului ne furnizează în premieră o informaţie neverosimilă: cadavrele foştilor deţinuţi politici îngropaţi la Rîpa Robilor ar fi purtat cîte o plăcuţă de metal la gît pe care erau imprimate numerele lor de dosar penal. Spun că informaţia nu e credibilă din două motive: 1. nici un schelet descoperit pînă acum acolo nu avea vreo plăcuţă care să ajute la identificare, 2. în sistemul penitenciar românesc nu exista această practică a plăcuţelor de identificare; de ce ar fi fost făcute doar pentru morţii de la Aiud? Mai mult, după cum mi-a spus dl Demostene Andronescu, fost deţinut politic la Aiud în perioada 1957 - 1964, în acele timpuri deţinuţii nu aveau nici număr matricol de penitenciar pe zeghe, ci erau identificaţi după nume.

Sigur, jurnalistul citează doi cercetători care la rîndul lor redau afirmaţiile unor foşti gardieni de la Aiud, dar nu le pune nici unora, nici celorlalţi întrebări care să ne lămurească, ceea ce echivalează fie cu neştiinţa de a practica această meserie, fie cu o intenţie manipulatorie.

Pr. Augustin, la crucea ridicată în memoria lui Vulcănescu

În sfîrşit, acest articol, care aparent slujeşte la demascarea caracterului criminal al regimului comunist, îmi pare o tentativă de blocare a ridicării mănăstirii şi a centrului de martirologie de la Aiud. Iată de ce. Autorul articolului din RL scrie că s-a început construirea mănăstirii de la Aiud fără autorizaţie şi prin aceasta sînt zădărnicite planurile de descoperire a mormîntului lui Mircea Vulcănescu. Prin urmare, lucrările ar trebui oprite, în interes istoric, pînă la încheierea unor cercetări care nici n-au început. Or era obligatoriu ca jurnalistul să verifice la Primăria Aiud dacă lucrurile stau aşa, nu să transcrie zvonuri preluate de la locuitorii oraşului. La Primărie, ziaristul ar fi aflat că toate autorizaţiile necesare sînt date de mult timp Schitului Aiud, căruia îi aparţine terenul de la Rîpa Robilor şi pe care se clădeşte mănăstirea.

Tot pe zvonuri se bazează corespondentul RL cînd spune că în osuarul de la Aiud au fost adunate rămăşiţe pămînteşti din mai multe cimitire, nu numai din Rîpa Robilor. Ceea ce este o altă minciună.

"In biserica trebuie sa te simti acasa, chiar daca esti departe de tara ta"

Vazuta din strada, biserica ortodoxa romaneasca din Viena nu este deloc impresionanta. Mai degraba scunda, prinsa intre umerii altor doua cladiri. Se distinge, insa, printr-o combinatie izbutita de traditie si modernitate. Mozaicul de pe frontispiciu si usile de sticla pe care sunt gravati doi ingeri vestesc un loc de inchinaciune. Iar modesta clopotnita de deasupra, cu cruce in varf, te duce cu gandul acasa. Inauntru, pictura in linie neobizantina si in culori profunde, catapeteasma aurita si stranele de lemn masiv compun o atmosfera familiara, plina de pace. Ca si cum ai intra in odaia cea buna a bunicii, cu miros de gutui si de busuioc, pe peretii careia stau cuminti tablourile de familie. Printre sfinti, Ioan Iacob Hozevitul este infatisat cu un papirus in mana, pe care scrie: "Fii pribegi ai tarii mele, necajiti intre straini, nu uitati menirea voastra, de romani si de crestini". Un indemn pe urmele caruia parintele dr. Nicolae Dura, parohul bisericii, ne spune: "In biserica trebuie sa te simti acasa, chiar daca esti departe de tara ta".
Am ajuns la Viena intr-o zi senina de toamna si am avut bucuria sa stam la "ceas de taina" cu parintele Nicolae.

Cititi interviul cu parintele Nicolae in Formula As.

Simpozion de martirologie: „Cum ne îndeplinim datoria faţă de neomartirii români din secolul XX?”

În tăcerea asurzitoare a presei mainstream şi în cârteala difuză a unor bloggeri pe cît de neinformaţi pe atît de otrăviţi, luni, 11 octombrie, la Hotel Hilton din Bucureşti a avut loc primul simpozion internaţional de martirologie.

UPDATE (18 oct. 2010)

Puteti audia citeva dintre luarile de cuvint pe site-ul Radio Dobrogea.

Manifestarea a fost vegheată de Icoana Noilor Martiri, pictată de maicile de la Mănăstirea Diaconeşti.

Contrar zvonurilor răspîndite de noile Casandre, toţi cei care au susţinut lucrări în cadrul simpozionului au fost specialişti ortodocşi. Profesori şi preoţi din România, Grecia, Rusia, SUA şi Marea Britanie s-au oprit aupra unor aspecte teologice şi istorice privind martiriul creştin, în general, şi pe neomartirii ortodocşi ai secolului XX, în special. Lacunele informative ale unor invitaţi străini, referitoare la prigoana suferită de Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist, ca şi la cantitatea de jertfă în numele lui Hristos dată în puşcăriile comuniste şi în lupta de rezistenţă din România, au fost fericit completate de intervenţiile unor foşti deţinuţi politici, ca scriitorul Marcel Petrişor, şi preşedintele AFDPR, Octav Bjoza; a unor urmaşi de martiri, ca ing. Corneliu Marcu; sau a unor mai tineri activişti pentru recunoaşterea sfinţilor din închisori, ca părintele Tudor Peiu, monahul Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oaşa, şi teologul Virgiliu Gheorghe. Pe de altă parte, cuvântările acestora au mers mai în adâncul subiectului, pe făgaşul unei întrebări la care se poate răspunde în multe feluri: ce datorie avem noi faţă de noii martiri ortodocşi ai secolului XX şi cum ne-o putem îndeplini?

Unul dintre răspunsurile care a fost dat: să acţionăm pentru cunoaşterea de către popor a acestor martiri şi sfinţi ai închisorilor comuniste, apoi pentru recunoaşterea lor de către Biserica Ortodoxă Română. Odată înfăptuit acest lucru, vieţile lor vor fi mai cunoscute, iar ei ar fi cinstiţi cum se cuvine.

Un alt răspuns: să strîngem mărturii despre minunile pe care le săvârşesc moaştele lor şi dovezi ale evlaviei populare faţă de ei şi să le întocmim dosare de canonizare, pe care să le depunem la cancelaria Sfîntului Sinod.

Dl Marcel Petrişor

Pr. Tudor Peiu

Dl. Corneliu Marcu

Virgiliu Gheorghe

Simpozionul a fost onorat şi de prezenţa altor foşti deţinuţi politici, între care i-am remarcat pe dl Gheorghe Jijie (secretarul general al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti), dl Demostene Andronescu şi dl Jacques V. Iamandi; a trei ierarhi: PS Sofian Braşoveanul, PS Ciprian Câmpineanul şi PS Vasile Someşeanul; a părinţilor profesori Ştefan Buchiu, decan al Facultăţii de Teologie Bucureşti, şi Daniel Benga, prodecan; a mai multor preoţi, din care îi amintesc aici pe pr. Vasile Răducă, pr. Nicolae Tănase de la Valea Plopului, pr. Mihai Valică de la Vatra Dornei, pr. Augustin Vărvăruc de la Schitul Aiud, pr. Amfilohie Brânză de la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău, şi a unor reprezentanţi ai societăţii civile ortodoxe, ca dl Marcel Bouroş (Fundaţia “Sf. Martiri Brâncoveni” – Constanţa), dl Cristian Filip (Fundaţia Culturală “Părintele Arsenie Boca” – Bucureşti) şi dl Răzvan Codrescu (Asociaţia “Rost”), care a şi prezentat cartea Principiile cercetării martirologice, semnată de prof. dr. Ilie Bădescu, lector dr. Andreea Băndoiu şi prof. dr. Pavel Chirilă.

Dnii Gh. Jijie şi Octav Bjoza

Dnii J.V. Iamandi şi Demostene Andronescu, în spatele părintelui Nicolae Tănase

Pr. prof. Ştefan Buchiu, PS Ciprian Câmpineanul, episcop-vicar patriarhal şi PS Vasile Someşanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului, Vadului şi Feleacului

Dl Răzvan Codrescu

În încheierea manifestării, dl Dan Puric, a ţinut un emoţionant cuvânt despre conştiinţa martirică la români, iar dl prof. univ. dr. Pavel Chirilă, principalul organizator al evenimentului, a anunţat că la Aiud a început construcţia unei mănăstiri care va include şi primul Centru de cercetări martirologice din ţară. Dl. prof. Chirilă a adăugat că mai multe asociaţii ortodoxe au iniţiat organizarea unor muzee în două foste închisori unde au fost martirizaţi mii de români.

Aşadar, cu acest simpozion, laicatul ortodox a făcut încă un pas pentru recunoaşterea martirilor, mucenicilor şi sfinţilor din închisorile comuniste.

Azi dimineaţă, participanţii la simpozion au vizitat Forul 13 Jilava, loc de martiriu pentru mulţi români.

La Jilava, cu dl Marcel Petrişor ghid

În continuare, redau câteva fragmente din intervenţia dlui Sorin Lavric, care punctează excelent miza acestui simpozion. Sublinierile îmi aparţin.

“Cunosc intelectuali cărora li s-a inoculat atît de bine convingerea ca a vorbi despre martiri este pierdere de vreme, încît, dacă ar trebui să deschidă gura despre ei, s-ar simţi stînjeniţi. Mai mult chiar, s-ar simţi inhibaţi, ba chiar strîmtoraţi, şi asta fiindcă ştiu că există un panoptic european a cărui menire este să-i supravegheze pe cei care nu acceptă să gîndească la comandă. Şi fiindcă ştiu că sînt supravegheaţi, prin glasul acestor intelectuali se manifestă autocenzura de tip temător. Un apologet creştin contemporan nouă, irlandezul C. S. Lewis, spune în autobiografia sa, Surprins de bucurie (Surprised by joy. The shape af my early life), că “acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”. Mizeria ideologică a epocii în care trăim este că s-a ajuns ca, pentru a vorbi despre martiri, să fie nevoie de curaj. Iar cînd e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste, nu-ţi mai trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală. Şi dacă e aşa, să vorbim atunci cu precădere de martirii români din timpul comunismului. […]

Cînd ştii că înaintea ta a fost un Mircea Vulcănescu, un Costache Oprişan sau un Vasile Motrescu pupila cu care îţi priveşti identiatea e mult mai tonică şi mult mai îndrăzneaţă. În fond, atîta onoare avem în noi cîtă amintire a martirilor şi eroilor întreţinem. Se înţelege, e vorba de o onoare suprapersonală, dar ea nu este cu nimic mai prejos de cealaltă onoare, cea individuală, ce atîrnă exclusiv de persoana mea.

Revenind, nu se poate închipui un martir fără Dumnezeu şi fără naţia sa. Paradoxul creştinismului este că, deşi bătaia sa mîntuitoare e universală, punctul lui de plecare e etnia sau naţia. […]

Iar ce se întîmplă azi în România se întîmplă în fiecare ţară din Europa. Sînt fundaţii şi ONG-uri anume plătite pentru a preîntîmpina ca valoarea naţională adunată în pielea unui martir să fie celebrată oficială. În România fenomenul e curent în privinţa deţinuţilor politici pe care cenzorii ideologici îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari şi nedemocraţi. Despre ei nu avem voie să vorbim decît condamnându-i, de parcă martirajul are legătură cu ideologia.

Să ne amintim că, în actele de întemeiere a UE, creştinismul nu este recunoscut ca religie fondatoare, să ne amintim apoi de campanile de denigrare a feţelor bisericeşti din Germania, Anglia sau Franţa, pentru a ne da seama că lucrurile se leagă: aceleaşi eminenţe care privesc cu ostilitate creştinismul se opun comemorării martirilor naţionali în cadrul unor ceremonii cu tentă oficială. Şi atunci merită să mă întreb: ce supără atît de mult la fenomenul martiric de a ajuns să fie obiectul unei cenzuri? Cred că sînt trei motive care fac din figura martirilor o prezenţă nedorită.

Pe primul l-am spus deja: apartenenţa politică a unora dintre martiri. Foarte bine, numai că în conceptul de martir nu intră nota culorii sale politice. Este perfect indiferent cărui partid a aparţinut martirul de vreme ce statutul cu pricina e dat de trei atribute: cauza religioasă, pecetea etnică şi îndurarea morţii.

Al doilea motiv ţine de nedelicateţea crudă pe care o presupune ideea sacrificiului. Să vorbeşti despre spirit de sacrificiu în epoca consumismului este un detaliu indecent, aproape o dovadă de proastă creştere. În tot cazul, e un semn de lipsă de abilitate strategică să faci apologia martiriului în astfel de vremuri. Cum să spui că, în situaţii-limită, martirul poate fi un model de conduită, reabilitînd ideea că isprăvile durabile nu se pot face decît prin jertfă? Ar însemna să faci apologia ascezei şi eroismului într-o epocă a valorilor hedoniste, atitudine nu doar inabilă dar mai ales nerentabilă.

Al treilea motiv este că moralul unei comunităţi creşte pe spinarea martirilor: altfel calci pe stadă cînd ştii că te tragi din oameni ca Vasile Motrescu şi Costache Oprişan. […]

În fond, noi ne-am întâlnit azi ca să vorbim pe seama acelor martiri despre care sîntem împiedicaţi să vorbim la televizor sau la radio. S-o facem aşadar cu seninătate, cu afecţiune, dar fără pic de naivitate. Să nu ne închipuim că prea curînd Costache Oprişan sau Vasile Motrescu vor fi recunoscuţi ca martiri de Biserică sau de instituţiile statului. Dar într-o zi se va întîmpla şi asta, şi poate că întîlnirea noastră va grăbi cu o secundă clipa aceea.”

Agerul fotoreporter nu m-a ratat nici pe mine

Fotografii de Irinel Cîrlănaru

De ce a fost retinut parintele Savatie

Vedeti pe blogul parintelui Savatie Bastovoi pentru ce l-au retinut granicerii transnistreni - comunisti pina-n prasele.

Sălaşul diavolului

Luni, 21 iunie a.c., în jurul orei 11.00, am văzut sălaşul diavolului. Fortul 13. Jilava. Ziduri groase, căptuşite cu întuneric. Celule largi, cu pereţii mustind de apă, ca de balele unui monstru. Încăperi în care frigul înjunghie în plină vară. Am intrat din cameră în cameră, am străbătut hol după hol şi am văzut aproape fiecare ungher, ca într-o adevărată casă a groazei. Conştient că pardoselele acoperite acum de mîzgă au fost odinioară pline de sînge nevinovat şi că zidurile acelea ostile poartă încă memoria unor suferinţe inimaginabile.

M-am cutremurat intrînd în celula Casimcăi în care a murit, de mizerie şi după schingiuiri atroce, o minte strălucită a generaţiei interbelice, Costache Oprişan, vegheat de camarazii săi Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor. Din patru oameni supuşi exterminării, au supravieţuit puşcăriei, în chip miraculos, trei. Mai trăieşte unul, dl profesor Marcel Petrişor. Cel care, luni, ne-a fost ghid în acest pelerinaj la unul dintre locurile de martiriu românesc.

Cu detaşarea omului care a îndurat şi a iertat totul, nedezminţit în crezul său, dl Marcel Petrişor ne-a povestit (pe alocuri amuzîndu-se, într-un fel de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă să scapi din iad) chinurile prin care au trecut cei închişi la Jilava în perioada comunistă. Murdăria, foamea, frigul, umilinţele, bătăile, duhoarea, lipsa de somn, înghesuiala, absenţa oricărei îngrijiri medicale, prostia agresivă a gardienilor – compun un tablou satanic. Cine se îndoieşte că comunismul a fost întruchiparea răului şi nu doar o utopie politică, să meargă la Jilava!

Cînd afli condiţiile în care au fost ţinută o parte din elita neamului, ţi se face o ruşine iremediabilă. Şi nu înţelegi nici cum a mai putut supravieţui cineva acelui regim de detenţie.
Mărturia dlui Petrişor (care a şi scris o carte despre Jilava) a fost întărită de cele ale altor foşti deţinuţi politic, dl Constantin Iulian (preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti – FRFDPLA), dl Gheorghe Jijie (91 de ani, secretarul FRFDPLA; care şi-a pus etichetă pe celula în care a stat), dl Dan Lucinescu, dl Gheorghe Grecu (96 ani) şi dl Demostene Andronescu.

Peste o sută de persoane, în convârşitoare majoritate tineri, între care şi monahi şi preoţi, au fost prezente la această lecţie de istorie românească. După care au participat la o slujbă de pomenire emoţionantă, oficiată de un sobor de preoţi. Primul parastas făcut la Jilava pentru toţi morţii de acolo.

În cuvîntul pe care l-a ţinut după parastas, maestrul Dan Puric, un ostenitor pentru memoria martiriului din închisorile comuniste, a spus că s-ar cuveni ca la Jilava să vină să se închine toţi politicienii şi ierarhii români. Şi că Fortul 13 este un punct esenţial pe un traseu al cunoaşterii istoriei noastre recente de către tînăra generaţie, alături de Aiud, Rm. Sărat, Târgşor...

Pelerinajul s-a încheiat la crucea ridicată în memoria Mareşalului Ion Antonescu, la Valea Piersicilor, lângă închisoare, acolo unde a fost executat de comunişti.

La Jilava

„Camera era, de fapt, un coridor boltit de 15 metri lung şi de 5 metri lat, cu un spaţiu de 75 metri pătraţi, în care se aflau 350 deţinuţi, deci aproximativ 5 oameni pe metru pătrat. Un adevărat furnicar! Peste zi oamenii se îngrămădeau pe cele două „priciuri“ de lemn (scînduri de la un capăt la altul al camerei). O treime din ei cobora peste noapte sub primul prici, ca să doarmă pe ciment, la aşa numita „şerpărie“. În ea intrai foarte greu deoarece între padimentul de ciment şi primul priciu nu erau decît 60-70 cm. Cum cele două rînduri de cîte două priciuri şi cele două „şerpării“ nu puteau cuprinde decît 300-320 indivizi, restul se culcau în timpul nopţii pe coridorul dintre priciuri, larg de aproximativ un metru şi jumătate. Pe coridor se făcea însă şi coada de 15-20 persoane, care aşteptau să urineze. Ei călcau printre corpurile lor. Mîncarea era aproape numai apă, iar la „şerpărie“ era foarte frig. De aceea, fiecare era nevoit să urineze în cursul nopţii de cel puţin 3 -5 ori.

Lîngă uşa de intrare erau două „tinete“ (hîrdaie) de metal pentru nevoile biologice, de o parte şi cele două hîrdaie cu apă de cealaltă parte. Apa era folosită mai mult pentru spălarea de dimineaţă şi pentru nevoile biologice, căci de băut ajungea apa din mîncare. Spaţiul pentru culcare fiind numai de 30 cm lăţime pentru individ, oamenii nu puteau dormi decît cu toţii pe o singură parte a corpului. Cînd poziţia pe o parte devenea obositoare, unul din deţinuţi dădea ordinul de întoarcere pe cealaltă parte a corpului. Un infern adevărat, pe care fantezia lui Dante nu l-a putut imagina!

Şi mai dezastruos era aerul deoarece camera avea o singură fereastră în fundul ei, care era însă acoperită cu obloane de lemn, ca să nu putem vedea afară. În acest mod, aerul intra numai prin spaţiul liber dintre zid şi partea inferioară şi superioară a obloanelor, care aveau o lărgime de 25 cm fiecare. Din aceste motive viaţa în cameră era mai uşoară iarna decît vara, cînd aerul devenea pur şi simplu insuportabil. În partea dinspre tinetele cu urină şi fecale în orice caz! Noii sosiţi în cameră ocupau locurile nenorocite dinspre tinetele, care funcţionau fără întrerupere, fiind nu numai victimele mirosului lor, ci şi a zgomotului pe care-l făcea căderea fecalelor în apă. Zilnic apoi 5-10 persoane aveau stomacul deranjat din cauza lipsei totale de igienă, în care mîncarea era servită. Ei poluau aerul şi mai rău. Pentru spălarea celor 350 gamele exista un singur hîrdău şi de aceea limpezirea lor cu apă curată era imposibilă.

Pe măsură ce deţinuţii plecau din cameră la penitenciare, noii sosiţi înaintau de la uşă spre fereastră, unde aerul era mai bun. Ajunşi la capătul şerpăriei, treceau pe rîndul prim de priciuri, luînd-o din nou de la uşă spre fereastră. Iarna rîndul cel mai bun era socotit cel din priciul al doilea. Vara însă preferinţa era dată priciului prim, iar unii mai tineripreferau chiar şerpăria de lîngă fereastră, unde aerul era mai respirabil. Tot în timpul verii pentru a simţi aerul primenit în nas timp de un sfert de ceas, oamenii veneau pe rînd cîte cinci şi stăteau pe jos lîngă zidul de sub fereastră.

Plimbarea avea loc numai de două ori pe săptămînă şi dura teoretic 20 minute, practic un sfert de ceas. Ea însemna o adevărată sărbătoare, pe care o aşteptam cu dor şi drag.” - Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, pp. 362 - 363

Notă: Psihologul Nicolae Mărgineanu a pătimit 16 ani în temniţele comuniste. Nevinovat. De două ori a fost închis şi la Jilava. În cartea sa redă succint şi grăitor condiţiile de detenţie de la Jilava, de aceea am preluat fragmentul de mai sus.

Pentru canonizarea sfinţilor din temniţe, la Piatra Neamţ

Luni, 16 februarie a.c., începînd cu ora 17.00, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Asociaţia ROST organizează conferinţa "Din temniţe spre sinaxare".

Vorbitori: Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul mănăstirii Diaconeşti (Bacău), scriitorul Adrian Alui Gheorghe, teologul Danion Vasile şi subsemnatul.

Cu acest prilej, vor fi lansate volumele Din temniţe spre sinaxare (colectiv), Fericiţi cei Prigoniţi - Martiri ai temniţelor comuniste, de Marin Matei şi Părintele Iustin Pârvu - o viaţă de mărturisitor, de Adrian Alui Gheorghe.

Intrarea este liberă, desigur.

UPDATE (19 febr. 2009)
Monitorul de Neamt.

UPDATE (22 febr. 2009)

PARTEA I



PARTEA II



PARTEA III



PARTEA IV



PARTEA V



PARTEA VI



PARTEA VII



PARTEA VIII