luni, 10 ianuarie 2011

Prietenie şi adevăr

În ultimii ani, am fost suprins de cîteva ori, aş spune chiar dramatic, de felul în care înţeleg  prietenia unii  dintre cei pe care îi credeam prieteni. Am realizat deodată cîtă lipsă de dragoste şi de preţuire, cîte frustrări şi bănuieli ticăloase, cîtă ipocrizie şi cîtă dorinţă de revanşă se adăposteau sub porecla de "prietenie". Tot ce eu consideram - pe baza unor criterii general acceptate - că sînt dovezi de prietenie din partea mea era cîntărit drept slăbiciune, prostie, interes sau făţărnicie de către ceilalţi. Toate gesturile din partea acelor oameni către mine, de care eu mă bucurasem ca de semnele prieteniei, nu erau decît straiele ademenitoare ale unei minciuni.

Îndeobşte se crede că prietenia e mai lesne de obţinut decît dragostea (în sensul de eros sau sorgé). Pentru că prietenia e cumva mai raţională decît dragostea. Dar amîndouă funcţionează după mecanisme asemănătoare, pentru că nu sînt decît chipuri ale iubirii.

Şi cînd vrei să ştii dacă ai un prieten, un amic, un cunoscut sau un semen oarecum străin în faţa ta, e de ajuns să te întrebi ce ar fi el gata să sacrifice pentru tine şi ce-ai fi tu gata să sacrifici pentru el.
Imaginea mea despre prietenie este o punte pe care ne întîlnim, apropiindu-ne. Nu pot fi doar eu prieten cu tine, iar ţie să-ţi fiu indiferent. Trebuie ca sacrificiul potenţial să aibă echivalent în celălalt. Altminteri, minciuna plesneşte pînă la urmă.

De altfel, sînt convins că şi în dragoste e la fel. Niciodată nu va funcţiona pînă la capăt o  relaţie - numită convenţională de dragoste - în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit. Acolo nu va fi vorba de dragoste, ci de o formă de dependenţă. Sigur că întîlnim astfel de forme şi sub numele de căsnicii longevive.
Dacă vreodată am pierde sensul cuvîntului prietenie, avem la îndemînă, pentru a ne ghida, prieteniile exemplare ale unor contemporani extraordinari: foştii deţinuţi politici. Unii, ca dl Marcel Petrişor,  de pildă, au făcut ani grei de temniţă din prietenie. Nu pentru slujirea unei cauze, nu pentru apărarea unui adevăr, ci din pură prietenie. Prietenia i-a dus şi spre adevăr şi pe drumul unei cauze. Dar ea a fost la început. Şi oamenii aceia n-au trădat prietenia.
Aşa încît eu unul resping accepţiunea prea des întîlnită a spusei: "Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Pentru că e falsă. Cei care îşi motivează absenţa dragostei prin nevoia de a apăra adevărul,  afişînd cu emfază această maximă, fie n-au avut niciodată un prieten, fie n-au înţeles ce e prietenia şi în orice caz se raportează strîmb la adevăr. 
Adevărul nu are nevoie să fie apărat. El există şi este indestructibil, oricît am vrea să-l ocolim sau să-l manipulăm. El iese la lumină întotdeauna de unul singur. Şi aş adăuga: prin Pronia cerească.
Adevărul poate fi mărturisit, dar nimeni nu-ţi cere să-ţi înjuri prietenul, să-l baţi, să-l asasinezi moral, să te delimitezi de el. Adevărul nu poate fi în afara dragostei. Nici prietenia nu există fără dragoste. Şi dacă ambele au ca suflare de viaţă dragostea, înseamnă că nu se pot anula unul pe altul. Adevărul şi prietenia coexistă şi se afirmă/ dovedesc în acelaşi timp. Adevărul trebuie să fie spus cu delicateţe, mai cu seamă cînd e vorba de un prieten. Ascunderea adevărului nu-l va ajuta pe prietenul acela, dar nici dezvăluirea sa brutală. Există chiar riscul ca acela care primeşte adevărul să nu-l recunoască sub expresia schimonosită de lipsa dragostei. 
A spune adevărul este spre restabilirea unei ordini fireşti a lumii, nu spre smintire sau război.
Ca să nu mai spun că ar fi înţelept să ne convingem mai întîi că ştim adevărul. Cînd doar presupui adevărul, pe baza unor informaţii insuficient verificate şi a unui sistem sofistic alimentat de orgoliu, e bine să îţi iei răgaz măcar de o rugăciune scurtă înainte de a rosti ceea ce crezi că e adevărul. Mai ales cînd e vorba de un prieten, deşi ar trebui s-o faci oricînd, pentru a nu-ţi încărca sufletul de păcate.
Ar fi mult mai multe de spus (şi au şi fost formulate de alţii mai vrednici decît mine şi în fraze mai meşteşugite) despre prietenie şi adevăr. Mă opresc însă aici cu scurta mea meditaţie pe subiect. Una prilejuită de anumite evenimente despre care nu vreau să vorbesc. 
Posibil să dezvolt în altă parte. 
Însă, mă puteţi completa chiar dvs, cititorii acestui blog.

PS:
Aş vrea să nu se simtă nimeni vizat şi să nu personalizăm. E o problemă de principiu.
Eu însumi am căzut adesea în trufia de a-mi răni prietenii în numele adevărului. Îmi doresc să mă fi iertat.

30 Comentários:

Ion de la Chiuiesti spunea...

D-le Tarziu, pacat ca a trebuit sa treceti printr-o atare experienta. Cunosc sentimentele si traumele pe care le provoaca tradarea unei prietenii pe care o crezi mai presus de nimicurile vietii. E rau pentru ca iti zdruncina increderea in oameni si pot lasa loc unor actiuni care sa afecteze persoane nevinovate. Va doresc sincer sa treceti peste toate astea cu seninatate si sa le socotiti pur si simplu neputinte omenesti!

Anonim spunea...

Spunea undeva Parintele Savatie Bastovoi ca de multe ori prietenii, ca si dusmanii, ne pot face sa vedem deformat realitatea/adevarul.
Si din aceasta cauza putem suferi.
Eu nu vreau sa va spun decat ca inca exista un blog ce are link-uri (si)catre : Dan Puric, Mircea Platon, Claudiu Tarziu, Ovidiu Hurduzeu, Emilia Corbu, Gheorghe Fedorovici. Mai sunt si catre altii, dar cei de mai sus sunt poate mai importanti in contextul la care va referiti.
Fiecare dintre noi are momentele lui de "cadere" si "ridicare".
Este omeneste sa fie asa.
Nu as vrea sa va exprim platitudini, si nici sa ma credeti vreun intelept "solomonic",dar internetul prost utilizat modifica comportamente si dedubleaza personalitati.
Si noi toti il folosim destul de prost. Ca orice inter-fetze ce folosesc alte "icon"-uri, decat cele care ar trebui.
Doamne ajuta !
G'Cousin
P.S. Mai ales cand avem si email-ul si de multe ori si telefonul celui care ne dezamageste, dar preferam sa ne dam in "stamba" pe "net".
Si asa cum s-a inventat "dragostea virtuala", s-a inventat (sau transformat) si "prietenia virtuala".

Claudiu Târziu spunea...

@ Ion de la Chiuiesti:

Va multumesc. Acum insa nici eu nu sint asa de fragil precum ar putea lasa textul sa se inteleaga.
Peste unele dezamagiri am trecut mai demult, dar mi-au ramas concluziile, peste altele mai de curind, cghiar foarte curind, dar m-a lovit melancolia :) Asa cam am scris acest text, poate va fi folositor si altora. Mie mi-a fost deja.
Si chiar daca dupa astfel de experiente ti-e greu sa mai ai incredere si sa te mai deschizi pentru prietenie, cum spuneam, e ca in dragoste, nu te poti impiedica sa mai iubesti.

Claudiu Târziu spunea...

@ G'Cousin:

Spatiul virtual are si el virtutile si pacatele sale. Dar nu-i putem pune numai lui in circa totul.
Desigur, stiu unde bateti si nu spun ca nu aveti dreptate intr-o oarecare masura.
Oricum, daca vreti sa stiti, cea mai proaspata dezamagire s-a petrecut in spatiul cit se poate de real si de offline :)

Cristina spunea...

Sincer d-le Târziu, o parte din acesta dezamăgire nu vine și de la postarea despre pedeapsa cu moartea? Nu ați postat nimic acolo, deși era vorba despre dvs.
Să treceți peste toate, că e nevoie mai mult decât oricând de solidaritatea între creștini.
Doamne ajută!

leo spunea...

Ar trebui sa aveti mai multa incredere in oameni.
In majoritatea cazurilor cand unii au vorbit de pretenie adevarata, era vorba de un mediu relativ inchis sau situatii de criza; era vorba de cateva persoane cu un scop comun(de cele mai multe ori, scopul era supravietuirea). Nu stiu cum ati putea avea asemenea asteptari intr-un cadru deschis, unde toata lumea e pe treaba lui. Nici macar nu este nevoie de asa prieteni. Cu siguranta, in caz de criza, totul se poate schimba relativ repede, apar prieteni noi. Iar cei care isi urmaresc doar propriul lor interes sunt marginalizati. Suntem fiinte sociale, pur si simplu asa functionam.

Claudiu Târziu spunea...

@ Cristina si Leo:

Cum am avertizat in PS, eu pun o problema de principiu, chiar daca porneste de la o mihnire personala.

Nu vreau nici sa dau semnale discrete catre cineva, nici nu-mi caut psihoterapeuti de ocazie pe net :) Pur si simplu, cred ca, pornind de la o experienta particulara, ne putem lamuri cu un fenomen mai general.

In rest, va multumesc pentru consolari si sfaturi, dar daca ma cititi de ceva vreme trebuie sa stiti deja ca nu sint chiar o mimoza :)
Si am un numar semnificativ de prieteni adevarati, verificati, sa zic asa, care imi lumineaza viata. Asa incit tradarea unuia sau altuia devine mai suportabila.

Vestitor spunea...

Cind cineva avertizeaza in repetate rinduri si se arata indignat fata de fatarnicie, ori i-a cazut victima si a fost dezamagit, ori sufera un fel de dedublare, prin care vrea cumva sa impace nevoia de a marturisi, cu propria fatarnicie. Sint convins ca Claudiu se afla in situatia in care a suferit de pe urma, cel putin, a neprieteniei altora.

Daca alaturi de acest text, il citext si pe cel de pe blogul Cumpana, dincolo de controversele si posibilele rastalmaciri, la care pot fi siluite ambele texte, eu zic ca este vadita, nu superficiala, ci chiar in centrul textului, grija pentru a nu fi neplacut lui Dumnezeu. In primul rind.
Asemenea discutiei despre fatarnicie si cea despre adevar, poate ascunde fie o persoana complet straina si ostila adevarului, fie o persoana extrem de pretentioasa. Cu sine inainte de toate. Chiar daca pare(doar pare) ca e trufie si lipsa de delicatete.
Este adevarat ca Adevarul nu are nevoie sa fie aparat, ci marturisit si aceasta este o intrupare, impreuna cu o impartasire. Este la fel de admirabila atit grija de a nu rani prietenul, de a ingadui, de a se smeri, precum si cea de a nu se abate de la rigorile adevarului, mai ales acolo unde se intersecteaza cu istoria si cu judecata personala. E vorba insa de o rigoare care previne confuzia si impiedica relativizarea, nu de vreo habotnicie protestanta. Pentru ca daca protesteaza, protesteaza fata de o posibila fatarnicie, nu acuzind, ci amintind. E adevarat ca uneori prea dur si pripit, cum face tineretea.
Pentru mine stirneste nedumerire, daca nu chiar rezerve, un text, o atitudine care incepe si se termina mereu, cu: eu pacatosul, sa ne smerim, sa fim ingaduitori, sa ne vedem ale noastre pacate, sa iertam etc. Asa ceva e mai degraba personal, e o atitudine tainica, cum se cuvine a fi practicata si admiratia. Textul in sine, continutul lui, ar trebui sa fie strabatut de asa ceva, fara a declara explicit. Se poate aplica aceeasi interpretare si celor care fac exces de slujire a adevarului, expres, in text, insa parca aduci mai usor jos, din inaltimile virtualei trufii, pe cineva, decit din virtualul nisip miscator al ipocriziei.
Este vorba aici doar de rezerve, de posibile interpretari pripite sau rau-voitoare, nu de "cintariri".
Ar trebui sa avem pe linga atita credinta, care da pe dinafara fie de smerenie, fie de slujire riguroasa a adevarului si de putina incredere, ca cel care marutriseste aspru si taios viziunea proprie, nu e beat de trufie sau pus pe harta, iar reactiile violente nu sint atacuri la eprsoana, ci sensibilitate si implicare. Iar cel care lanseaza mereu apeluri pritenesti si impaciuitoare, nu are cum sa fie(socotind si faptele si conduita) nici fatarnic, nici slab, nici vindut si nici las.

Vestitor spunea...

E vorba de doua chipuri ale felului de a trai crestin, care ar fi mai placut daca s-ar impletit in aceeasi persoana, dar in nici un caz o necesitate. Pe linga grija, ramin convins ca e nevoie si de incredere si nu e nevoie ca cei care se exprima prea taios sa se cenzureze, daca asta ar prejudicia sinceritatea si nici cei, insa categoric trebuie sa fuga de atacurile personale.
Iar cei care iubesc mai mult prietenia si buna-vointa discursului, nu trebuie sa renunte la o asemenea atitudine, ci sa fuga, la rindul lor, de frazele blocante(pentru unii), prea explicite, de care vorbeam mai sus.


Nu are cum sa nu iti alunece gindul spre prejudecata, ca cel care face exces de atitudine in scris, cumva, posibil macar, sufera de o deficienta a acelei atitudini, in sine, psihanalatic vorbind.
Mie sincer nu mi se pare mare lucru sa renuntam la formulele conventionale de "smerenie", care ajung astfel etichete si chiar sminteala, deopotriva cu pazirea de atacurile la persoana si etichetele dure, infantile, aplicate "potrivnicilor" in conceptii.
Pe de alta parte "datul in stamba" ajuta, cu voie sau fara voie, smereniei, destul de mult, ulterior, fara sa mai fie nevoie sa traga nimeni de urechi pe impricinat. Isi da fiecare singur seama, cind s-a "expus".
Concluzia este ca dincolo de desertaciunea cuvintelor, adevarul, cit si prietenia se practica, se intrupeaza, chiar si in cel mai mic si material sau trupesc gest. Care este straina si de impacarea la o bere, de "Datul la pace" si de "imi iau jucariile si plec". Tocmai de aceea chiar si autocritica, e mai folositor sa fie practicata cu sine si mai putin in public.
Si sa nu uit si de calul de bataie din ultimul timp al blogurilor conservatoare "indreptatirea de sine". Am aproape certitudinea ca nu e cazul de asa ceva, ci mai degraba de o confuzie, mai precis spus o tulburare, iscata nu de lipsa de contur si limpezime a principiilor, ci de usurinta cu care se vorbeste, de inflatia de pareri, dublata de penuria totala de evenimente concrete, de fapte.
De asta spuneam pe alt blog ca inca sintem cumva intr-o perioada a copilariei, pentru ca vestile rele si mediul neprietenos, ne tulbura prea tare si ne clatina, iar reactia noastra seamana mai degraba cu un plins copilaresc, de copil speriat, decit cu o atitudine barbateasca demna, plina de nadejde si indrazneala, a celui care stie si face, avind timp si de umor(in sensul de duh, de cearta cu necazurile prin haz) si de o vorba incurajatoare.

Anonim spunea...

Tradare, tradare, dar sa stim si noi! :))

Claudiu Târziu spunea...

@ Vestitor:

Oricit as repeta, vad ca oamenii nu sint de o problema de viata, ci de persoane.
Cam asta e ceea ce am reusit sa inteleg si din prea lungile dvs comentarii.
Sa nu mi-o luati in nume de rau, dar eu unul am nevoie de putine cuvinte ca sa ma dumiresc, numai sa fie in fraze clare.
Poate reveniti cu un mesaj scurt, limpede, fara aluzii, perfect barbatesc :) Si, daca se poate, si perfect ortodox :))) Sau va place nitel protestant :)

Daniel spunea...

Prietenii dezamagesc,Dumnezeu nu.....Cred ca ,nu trebuie sa ne punem speranta si increderea in nimic din aceasta lume,nici macar in oameni....Sa-i iubim,insa sa nu avem asteptari de la ei,ci doar sa avem rabdare pentru suferintele care vin de la ei si multumiri si recunostinta daca avem parte de binefaceri...

Vestitor spunea...

Pe scurt: dupa cum reiese si din multiplele concluzii scurte, din prea lungile postari, e vorba de o deficienta de incredere, si la unii si la altii. Care rasufla fie sub forma de atacuri la persoana, fie prea cucernice rugaminti de iertare, smerenie si ingaduinta. Dar nu e nici "indreptatire de sine", nici ipocrizie, nici abatere de la adevar, ci tulburare, lipsa de maturitate, nascuta din o retinuta sau timid indraznita intrupare.
Sincer ma scribesc, ca sa ma exprim si barbateste ;) si atacurile, insultele, chiar si camuflate in cuvinte politicoasa, dar si indemnurile sincere la smerenie, sa ne vedem pacatele noastre si iertare.
Si daca vi se pare prea lung comentariul, cititi articolul maestrului, in privinta pedepsei cu moartea, dar probabil acolo lungimea inseamna intindere justificata de complexitatea analizei, pe cind aici, nu poate fi altceva, decit lipsa de conciziune. Fireste.
Iar aluzia cu tradarea, mi se pare deplasata, daca e vorba de cele afirmate in spatiul virtual. O suspecta provocare, la un asemenea duh impaciuitor, ca la domnia voastra. Perfect ortodox si protestant mi se pare o alipire fortata si categoric neargumentabila, intrucit eu m-am "delimitat" si de acel fel de atitudine. Ca daca e asa intr-adevar, atunci nu "aluziile" m-ar caracteriza, ci stilul taios. Si asta ar insemna ca va contraziceti.
Eu de altfel nu o iau ca o batere pe umar prieteneasca, ci ca pe o privire de sus, sau ca pe o provocare...neserioasa. De sincera nu s epune problema, ca se pare ca nu pierdeti timpul cu "prostii".
Va lasa sa va dumiriti prin libera alegere, daca e vorba de "prostii" cu diacritice sau fara.

Iulian Capsali spunea...

Pentru ca tot nu era in discutie, simtea nevoia stringenta sa intre, cu a sa viziune cumpanit-ortodoxa, si Gheorghe, acuzandu-ma ca am tabarat pe un prieten, Alex. Racu. De fapt, pe scurt, face, din nou apologia "delimitarilor ortodoxe", dar, ca un fin expert in manipulare cum vad ca a devenit (chapeau, maestre!), pentru ca nu poate sa-mi puna in carca propensiuni gnostice, scoate din context un citat din Claudiu Tarziu referitor la Andrei Plesu (cand am vazut filmul conferintei, chiar ma intrebam cat o sa reziste, pentru ca reactia este deja pavloviana) deci ia citatul si il pune sub lupa, ca un paleontolog darvinist care tocmai desprafuieste o vertebra de gnosticozaurus plesionius ce-i confirma teoria evolutionista. Deci, ce vrea sa induca scociorîtorul în nara puritatii de credinta? Esti cu Claudiu, deci (!) care se inchina la Plesu (vedeti citatul de o monumentala erezie - Apologeticum, baieti, ce mai stati, nu v-am facut dovada...?!) deci sunteti in secta gnosticilor, deci, in final, "e preferabil să fii creştin protestant decît gnostic".

Ceva mai simpatic decat citatul din putul gandirii profund ortodoxe, este urmatorul: "Mă refer la faptul că în timp ce unii intelectuali de o ortodoxie neîndoielnică au devenit indezirabili pentru grupul menţionat..." cand toata lumea a vazut si stie ca nimeni nu a exclus pe nimeni din nici un ipotetic grup -cum care grup? gnosticii, se intelege, mama lor de banditi!- ci adevaratii ortodocsi, nu, mai mult decat atat, neîndoielnicii ortodocsi!, care sunt aproape, doar... unu, apud O.Hurduzeu, adica Fedoplaton, s-au repliat ca sa nu se contamineze de atingerea presupus "gnostica".

"Aparenta lor (a purilor ortodocsi n.mea) proastă creştere nu este decît felul în care lumea percepe o libertate întemeiată în scandalul Crucii." Oooooo, iata cum se infiripa un inceput de intemeiere a delimitarii dogmatice intre crestinii ortodocsi! Adevaratul ortodox trebuie sa fie antipatic, pentru ca asa se aseaza mai bine in credinta! Impertinenta, bascalia, ciufutenia, sunt virtuti! Zeama de varza este un elixir al adevaratului ortodox, care trebuie sa fie posac, cu colturile gurii intr-un vag rictus acrit; sa dea sentimente neplacute celor din jur. Fie si olfactive. Un fel de mujahedini mai sporiti, aprigi aparatori ai adevarului, care-si deseneaza cu hangerul teritoriul peste care tu, biet necredincios, naparca ghiaura, nu ai dreptul moral sa-l atingi. Esti impur. Esti, prin contagiune, gnostic. Mai bine ai fi protestant, asa cum au incercat sa se congratuleze reciproc Alex Racu si Razvan Codrescu. Mai bine n-ai fi nimic, ca nu stii cum ai fi putut fi daca ai fi fost! Pentru ca, daca il ai pe Hristos asa cum numai unii il au, "esti imun la farmece si la deochiuri". Adica esti opac la cantecul de sirena (gnostic, evident!) si previzibil pentru ochiul expert in puritate.

A fi crestin, in viziunea fedoroviceana, incape intr-o definitie. Nu iti ajunge Crezul ori Sfintele Taine. Daca nu incapi in tiparul desenat cu acuratete psihometrica de Gheorghe, daca nu apesi pe butonul corect, chiar daca oscilezi intre butoane atunci cand vezi poza lui Plesu, o trapa se deschide sub tine si haul rezervat butonului respectiv - in cazul meu, al "gnosticilor"(!?)- te inghite. De aceea, daca vrei sa fii eligibil, cel care te va prezenta lui Isus (sic), in cel mai protestant mod cu putinta, este Gheorghe.

Pentru strigaturile executate de el din tinda, limba romana îi dedica mai multe expresii plastice: a pune paie pe foc, a tranti cu mucii în fasole, a da cu oistea-n gard, cu bata in balta s.a.m.d. Pana la urma, G.F. nu face decat sa-si dea cu parerea. Pai, trebuie sa vorbeasca si Ion (Gheorghe, in fine...), ca si el e om! Si cum sta el stingher pe craca adevaratei si neîndoielnicei ortodoxii, ne serveste cu o portie de cascaval care-i cade, periodic, din gura. Nu-l intreaba nimeni nimic. Nu are nevoie de nicio "șireată". Vorbeste (aproape) singur.

Claudiu Târziu spunea...

@ Vestitor:

Ma tem ca nu m-ati inteles. Eu n-am facut nici un apel (nu in textul la care comentati, in tot cazul) la smerenie, impaciuitorism etc. Eu am analizat, cu o unda de melancolie, aparentele prietenii prin comparatie cu adevaratele prietenii. Si am aratat ca la mijloc e vorba de dragoste: daca este, se leaga prietenii trainice, daca nu este, se vadeste falsitatea unor asa zise prietenii.

Cit priveste tradarea, eu nu am exemplificat, asa ca dvs faceti presupuneri nepotrivite, pentru ca apoi sa ma taxati ca sint deplasat.

Mie mi se pare ca dvs. sinteti deplasat cind pretindeti ca postarile comentatorilor sa fie mai lungi decit articolele sau cam la fel.

In rest, da, aveti dreptate, incerc sa nu-mi pierd timpul cu prostii. Pina acum nu mi-ati facut impresia ca ati fi prost, dovada ca va raspund, deci cheltui timp.

Imi pareti doar stufos si incoerent si un slabut minuitor al limbii romane. Asta inseamna nestiinta, nu prostie.

Va rog sa nu insistati sa ma convingeti ca m-am inselat in privinta dvs.

Vestitor spunea...

Marturisesc ca aveam iluzia, ca este mai pretios continutul, miza, tinta unui comentariu, decit iscusinta literara, "minuirea" expresiei, care din cite constat se masoara mai degraba in adevaruri, ce-i drept, dar exprimate pe jumatate.
Eu am mentionat precis "daca...se refera la afirmatiile din spatiul virtual".
Si ca sa va citez:
"Oricit as repeta, vad ca oamenii nu sint de o problema de viata, ci de persoane."
Ori e o geniala ironie, ori sint eu prea prost si nu pot deslusi intelesul complex, al textului de mai sus.
In fine ramine la aceeasi atitudine superioara: esti anonim, nu existi. Se prea poate insa ca unii sa fie destul de retincenti in a se personaliza virtual, ocupati fiind de prea multa intrupare, in viata reala. Daca tot vorbim de trufie si de falsa modestie.
Nu-mi amintesc sa fi comentat ceva negativ referitor la distinctia intre cele doua feluri de prietenii, ci am completat ca nu doar adevarul si nu doar prietenia sint reperele noastre. E ceva mai mult decit atit. Este si o alegere si este si discernamint, in functie de fiecare situatie, cind e vorba de persoane, mai ales de prieteni.
Nu este ceva care se poate teoretiza abstract pe blog. Mai ales ca se desprind, dupa discutiile recente, destule aluzii.
La asta ma refeream cind vorbeam de adevaruri exprimate pe jumatate. Cu exceptia cuvintului "tradare", care e destul de periculos. Presupune ceva mai mult decit o dezamagire si o delimitare, presupune ceva mult mai invaziv, brutal si vatamator si nu faceam decit sa invit la oleaca de discretie si retinere.
E adevarat insa ca daca nu te delimitezi clar de o parte, spre a fi intimpinat ca prieten, sau de alta, spre a fi pus cu botul pe labe, cum face Capsali cu Feodorovici si Gheorghe cu Iulian si le dai cumva ceva loc de respirat fiecaruia esti banuit de nesinceritate si de siretenie.
In rest, ma voi bucura in continuare de vestile si de articolele, care ni le propuneti pe acest blog, la care sint abonat de suficient de mult timp, fara a "cumpani" prea mult iscusinta literara si preciziunea sintactica.
Cred ca dincolo de orice incoerenta si stufosenie, razbate transparent, sinceritatea sau nesinceritatea unei pareri.

S-ar putea insa sa fiti profund surprins, de cele in care ne intilnim intru totul si care consider cu tarie, ca e bine sa ramina asa cum sint, tainice si lucratoare. Nu-mi doresc ca macar intr-un colt al mintii, sa puteti desprinde, din imbirligatura exprimarii, ce anume propuneam si spuneam de fapt despre cei care acuza si sint acuzati si au boala delimitarii, legionare, perfect ortodoxe, protestante si alte asemenea aberatii, in sfera virtuala conservatoare.

Inchei si eu intr-o nota oarecum conventionala, cu o rugaminte de a-mi fi iertata stufosenia, lungimea postarilor, precum si alegerea anonimatului. Imi par lucruri prea serioase, spre a fi lapidate scurt, intr-o notita fugitiva, mai ales cind scriu rar pe aici. Nu am de ce sa ma supar, sau sa va conving de ceva, mai ales ca nu aici caut intilnire si consens.
Pe cind un articol despre raportul dintre anonimat si personalizare, in spatiul virtual? Intre intrupare(saracul concept) si depersonalizare. Chiar pornind de la exemple concrete.

Doamne ajuta!

Claudiu Târziu spunea...

@ Vestitor:

Aveti dreptate, e nevoie de o erata: "Oricit as repeta, vad ca oamenii nu sint INTERESATI de o problema de viata, ci de persoane."
"Interesati" e cuvintul care mi-a scapat in fuga redactarii. Asta ca sa-mi fie invatatura de minte sa mai fac lucruri pe fuga si sa mai fiu si ironic :)
Sa ma iertati pentru ironie, dar ea testeaza de multe ori inteligenta, ca si autoironia :)
In rest, fiecare cu parerea lui, nu-i nici un bai.

Vestitor spunea...

Sa ne bucuram atunci de cele in care ne intilnim si nu putine sint, fara a cauta vreo unire siluita, cum il supara pe dl. Platon si cum nu se cuvine si sa avem ceva mai multa grija si incredere, de a nu cauta pricina si scaderi(ma feresc de a le numi tradari, ca de foc, macar pentru trecutul interbelic, inca poticnire tutulor), celuilalt, fara a renunta neaparat la tonul taios si "protestant", radical, acolo unde cele care le marturisim si le aparam, le vrem limpezi si ferite de confuzii.
Eu sustin cu tarie ca ce conteaza este miza si sinceritatea, evident laolalta cu infrinarea de la iutime, de la insulte sau ironii neconstructive.

PS.Nu sint de acord(in toata extensia) cu ce afirma Dl Capsali despre Feodorovici si nici cu ce aluzii si acuzatii aduce Feodorovici "gnosticilor". Se prea poate sa fie necesar sa fugim de o unitate ipocrita, dar nici cu atita inversunare si aplomb. Re-amintirea prieteniei, este binevenita, mai ales impreuna cu adevarul. Toate astea imi par un fel de acuzatii de adulter, intre doi soti, nici unul fiind vinovat, pe baza unor aparente sau a unor epistole rauvoitoare, de la niste terti "binevoitori".

Claudiu Târziu spunea...

@ Vestitor:

Sa fiu mai explicit: textul acesta al meu nu se refera neaparat la prietenii de idei, ci la prieteni in general (am si prieteni cu alte orientari politice, de alte etnii si de alte confesiuni). In nici un caz nu se refera la oameni cu care nu am fost prieten, cum e Gheorghe Fedorovici, pe care l-am vazut o singura data in viata mea si care a publicat o vreme in Rost.

Cind am folosit cuvintul tradare am stiut foarte bine ce spun, dar n-are legatura cu M. Platon, daca asta va intrebati. Pe Mircea l-am considerat prieten si ne-am dezamagit reciproc la un moment dat. Fiecare a luat drumul lui, dar eu nu pot spune ca el a tradat ceva, nici macar prietenia mea. Intre noi a fost o parere de prietenie. Atit. Si am trecut peste asta demult.

Altceva: eu unul nu vreau unitate cu orice pret. Se vede ca sinteti mai nou pe "front" de nu stiti asta :) Chiar asta mi s-a reprosat, ca nu nu vreau ca Rost sa se alature unora sau altora, pentru o "cauza comuna". Daca as fi apreciat ca slujim aceeasi cauza, nu facem Rost, ci mergeam la grupurile deja formate, iar dupa ce am facut Rost, daca cineva credea ca putem apara ceva impreuna cu noi, pe principiile, valorile si in maniera Rost, venea la noi, nu mai facea alt grup. Daca nu s-a intimplat asa, inseamna ca fiecare intelege sa-si urmareasca idealul, ori, dupa caz, interesul in felul lui. De ce sa vreau unitate?

Cind insa sint persoane care au crescut la Rost sau pe care Rost le-a descoperit si le-a promovat, ma astept ca ele sa fie solidare cu noi si sa fim uniti. Dar nici asta nu se face cu forta. E libertate, frate! Asa ca pot doar sa-mi exprim dezamagirea ca unul sau altul a stat citiva ani intre noi si n-a inteles nimic si se intoarce impotriva noastra, sau a inteles prea bine dar orgoliul il mina sa ne arate ca e independent, si mai ortodx, si-are oi mai multe si mai cornute :)

A nu se intelege ca la Rost e gindire unica. Sta marturie, de altfel, revista, unde veti intilni pareri foarte diverse si polemici intre noi.

Vlad spunea...

Lasa, Claudiu, ca a fost buna la ceva "galceava" cu Vestitorul. Am aflat exact unde bati cu acest articol al tau despre prietenie.:)

Pentru ca, orice ai spune, e imposibil ca in adancul tau sa nu iti doresti sa atingi coarda sensibila unuia/unora. Altfel discutii generale despre rostul prieteniei si raportarea la adevar sunt simple emisiuni de presupozitii sterile.

Cand e concret e mai dureros, dar e o metoda eficienta de extirpare a ramasitelor lasate in urma despartirii:)

Claudiu Târziu spunea...

@ Vlad:

Ba cred ca v-am pus pe o pista gresita :)
Prietenul care m-a dezamagit cel mai recent n-are legatura nici cu polemicile de pe bloguri, nici cu proiectul Rost.
Patania cu acela mi-a provocat rindurile carora le cautati atitea subintelesuri. Desigur, spusele de acolo se aplica si in cazul altor fosti prieteni, dintre care unii au avut de-a face cu Rost.
Insa, in mare, nu e decit un mic eseu, cum zici, steril pentru unii :)

Vlad spunea...

Claudiu, dar nu ma gandeam ca m-ai viza:)) Nu m-am considerat niciodata foarte important, departe de mine acest gand. Insa in urma dialogului cu Vestitorul a inceput sa se restranga cercul:)

P.S. Nu am incercat sa fiu ironic, doar am vrut sa spun ca intentia razbate disclaimer-ului din finalul articolului. Si intentia este buna.

Claudiu Târziu spunea...

@ Vlad:
Ai-ia-iai! :) Nici nu m-am gindit la tine in chestiune si nici n-am sugerat ceva pe subiectul asta! :) Vezi unde dai si unde crapa?
Dar sa stii ca eu nu ma imprietenesc numai cu oameni importanti :)))
Chiar ironic ca fi fost, suport :)
Multumesc de semn. Daca mai citesti si, iacata, mai si comentezi uneori pe-aici, inseamna ca nu te-ai sihastrit de tot. Ma bucur.

Vlad spunea...

Sunt destul de constant in preferinte; doar dupa un proces indelungat rational si afectiv ma despart de ceva/cineva. Blogul tau e in continuare pe short list-ul meu:)

Claudiu Târziu spunea...

@ Vlad:

Multumesc :)

Vestitor spunea...

Recunosc ca m-am abatut de la articol, spre alte "oi", pastrind insa conceptele si extinzindu-le nu doar asupra cazurilor recent, ci mai general. Despre articol nu pot spune decit ca, sint lucruri de bun simt si multe invataminte care tin de experienta, acel fel de experienta pe care nu o dorim nimanui.
M-am ferit de problema reala a tradarii, intrucit o cunosc destul de bine, dar la fel de bine stiu ca e foarte greu sa dai o solutie si un fel clar de a ii raspunde. Tradarea inainte de toate de lasa intr-o stare de perplexitate, care te face initial incapabil de reactie, de vreo atitudine categorica. Tocmai aceasta perplexitate il determina pe tradator, sa te creada neputincios, lesne de manipulat si infrint.
Evident ca dupa venirea in fire, singurul raspuns posibil nu este nici ignaduinta, nici acordarea unei noi sanse, ci marutrisirea sincera si curajoasa. Tradarea nu este o scapare si viclenia constatata direct sau indirect, nu e o slabiciune, ci o alegere constienta a tradatorului. Indiferent de educatie, context, mediul in care s-a format, credinta(mai degraba necredinta) si scopurile lui. Cultul pentru propria persoana, printre altele, este o definitie, nu o justificare pe care i-o putem atribui tradatorului.
Cred deci ca trebuie sa ne temem si sa fugim de o atitudine "politicoasa", adica de lasitate si compromis. Una este sa ierti si alta este sa nu marturisesti cind devine o necesitate. Oricum ar fi pe loc, ulterior, sau cit mai curind este nevoie de o condamnare limpede si ferma a tradarii. Dar aici intervine si dificultatea de a stii clar daca e vorba de tradare sau nu, pe care unii insa, o depasaesc repede si constata cu prea multa usurinta tradari.
Realitaea e insa ca daca e cu adevarat tradare, nu exista dubii. Putoarea si uriciunea ei este atit de evidenta, inca nici minciuna fata de sine si nici viclenia, nu-l poate ajuta pe tradator sa o ascunda, ci sa fie cumva pus in fata ei. Ce il poate ajuta insa e lasitatea celui tradat sau inclinarea lui catre compromis. Compromis moral. Cam atit, ca despre asta se poate vorbi la infinit.

"Asa ca pot doar sa-mi exprim dezamagirea ca unul sau altul a stat citiva ani intre noi si n-a inteles nimic si se intoarce impotriva noastra, sau a inteles prea bine dar orgoliul il mina"

Lipseste de aici "a treia cale";)
Cind cineva care se formeaza undeva si a inteles, dar pleaca pe o cale proprie, fara a se delimita sau a se dezice. Fie ca elevul care isi depaseste profesorul, fie ca prietenii care se despart, prieteneste, datorita imprejurarilor. Poate chiar ca "Rost" fata de "Puncte cardinale".

Claudiu Târziu spunea...

Acest comentariu a fost eliminat de autor.

Claudiu Târziu spunea...

@ Vestitor:

"A treia calea" nu prea poate exista in contextul slujirii unei cauze comune.

Aducerea in discutie a relatiei Rost - Puncte Cardinale nu se potriveste. Cele doua publicatii sint, daca vreti, nuantele aceleiasi lucrari. Noi nu am fost despartiti, cum o si dovedeste faptul ca dl Razvan Codrescu era in ambele redactii, iar multi dintre colaboratorii Rost au scris si in Puncte Cardinale si invers.

Din pacate, Puncte Cardinale a trebuit sa se inchida, iar Rost incearca sa umple golul lasat, preluind inclusiv colaboratorii Puncte Cardinale care vor sa scrie la Rost.

Anonim spunea...

Sunt semne ca punctele cardinale ni le-am cam pierdut; macar acum sa nu ramanem si fara nici un rost!

Corina spunea...

Claudiu, desi spui ca "te-a lovit mealancolia" atunci cand ai scris acest articol, cred ca mai degraba este rodul invataturii reiesita din scoala suferintei. Si aceasta invatatura nu poate fi decat plina de adevar.

Pentru cati oare, sensul adevarat al prieteniei nu a fost pierdut? Cati isi mai aduc aminte de porunca Domnului: "să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 12-13)

Cu siguranta d-l Marcel Petrisor ne este o dovada vie a implinirii cuvantului Mantuitorului prin insasi viata sa. Sa luam aminte si sa ne fie indemn!

Multumesc pentru tot ce ai scris aici. Mi-a mers la inima. Domnul sa te binecuvinteze sa ai parte de prieteni adevarati, insufletiti de aceiasi dragoste ca si cea pe care o nazui.