Dezbatere: iubirea la distanţă
Pe urmele unor cercetări occidentale, Formula As propune o dezbatere pe un subiect de mare actualitate: iubirea la distanţă. Mai sîntem capabili de căsnicie? Cît sîntem în stare să sacrificăm pentru carieră şi proiecte personale? Sîntem gata să renunţăm la afecţiune dacă aceasta prespune "inconfortul" unor responsabilităţi în doi? De ce se tem tinerii de azi de o relaţie de cuplu serioasă? Sînt doar cîteva întrebări la care încearcă să răspundă articolul de aici. Trei cititori fideli ai revistei îşi spun opiniile aici (frumos scrise şi fiecare, în felul ei, bine argumentată - chiar merită citite pentru a vă face o impresie completă).
Dvs. ce părere aveţi?
Postări
Eu nu cred in iubirea la distanta!
Pentru Mihaela:
Nici eu :) Dar ar fi interesant să argumentăm. Iar aici vă las întîietatea dvs. cititorilor.
Mi se pare o tendinta simptomatica pentru zilele noastre, in care zeul suprem a devenit confortul. Ce se intampla aici este observabil si in alte domenii ale vietii: principalul scop al oricarei activitati este propria satisfactie (aproape exclusiv senzoriala), ceilalti sunt un fel de obiecte folosite in acest scop, iar ce evitam cu totii cu mare grija este jertfa. Dar uitam aici ca jertfa sta in centrul casniciei - de unde si troparul Sfintilor Mucenici cantat la Slujba Cununiei.
In cele din urma, pentru a vorbi si in limbajul de tip "ce castig, ce pierd", trebuie spus ca ce se castiga fara absolut niciun efort este adesea destul de lipsit de valoare. "Cat dai, atata face."
Pentru Paul:
Foarte bine spus!
Ca de obicei, o părere bine cumpănită :)
do you believe in facebook? :)
Nici eu nu cred în iubirea la distanţă - că iubirea adevărată trebuie să rabde uneori distanţa, e altceva.
Dar iubirea este prin esenţa ei o prezenţă şi tânjeşte mereu după prezenţă. Poate e exagerată comparaţia, dar mă gândesc că şi Dumnezeu, care este prin excelenţă "transcendent", deci îndepărtat faţă de noi, se face "prezenţă" în Sfânta Împărtăşanie.
E foarte grav ce se întâmplă în aşa-zisele relaţii virtuale. Nu e doar comoditate, e un simptom grav al egoismului şi incapacităţii de a ne dărui cu adevărat şi de a accepta pe cineva în realitatea noastră tangibilă. Nu e altceva decât patima pentru sentimentul plăcut pe care-l stârnesc vorbele "fără prezenţă" ale cuiva, fără să trebuiască să ne jertfim, după cum scria un alt comentator. E un fel de fast-food emoţional.
Diferenţa o simte cel mai bine cineva care le-a experimentat pe ambele. Am pseudo-cunoscut pe cineva foooarte romantic pe net, care în mod bolnăvicios şi egoist păstra distanţa doar pentru a putea nutri acest sentiment de tânjire, şi chipurile, pregătea marea întâlnire astfel încât să fie perfectă. Aiureli şi abureli :-)
Iubirea asta la distanţă e pur raţională, în sensul negativ al cuvântului. E doar un joc închis în sine care se poate analiza perfect, care însă niciodată nu poate trăi acea esenţă intangibilă, dar atât de reală şi vie a unei emoţii adevărate pe care o trăim faţă în faţă cu celălalt.
E cumva ca protestantismul axat pe credinţa mintală, faţă de ortodoxia în care Dumnezeu devine palpabil (o spun ca fostă protestantă practicantă, să nu se supere nimeni) :-)
Am întrebat odată un părinte dacă merită să aştept după unul anume care tot amâna întâlnirea faţă în faţă, în pofida presupuselor emoţii, şi părintele a spus: "iubirea întotdeauna vrea să scurteze distanţa şi să reducă timpul care ne separă". Aşa cred şi eu (acum în căsătorie realizez că aşa şi este): pentru iubire orice distanţă - fizică sau temporală - e preeeea multă.
De ce nu cred in iubirea la distanta? Cum poti pastra nealterate sentimentele pentru o persoana care este departe, de care ai nevoie, pe care trebuie s-o ai aproape cand este nevoie? Aici nu ma refer la neaparat la apropierea "fizica". Pentru ca pana la urma iubirea in timp nu mai este ce era la inceput cu "fluturasi in stomac", devine ceva mult mai profund si se consolideaza si datorita momentelor prin care cei doi trec impreuna.
Trimiteți un comentariu