Binecuvîntata lume veche

Un prieten a pus pe Facebook o fotografie de grup în care apar trei oameni pe care i-am preţuit şi îndrăgit, trei eroi ai istoriei noastre recente, trei repere ale unei lumi care apune: ÎPS Bartolomeu Anania, Părintele Gheorghe Calciu şi profesorul Raul Volcinschi. Fotografia (realizată de Lucian D. Popescu) datează din toamna lui 2006, cînd Părintele Calciu a dat un ultim tur ţării, de rămas bun, înainte de plecarea în marea sa călătorie de dincolo de moarte. Imaginea cu cele trei figuri exemplare ale rezistenţei anticomuniste m-a făcut încă o dată conştient de o realitate pe care îndeobşte o ignorăm: istoria moare lîngă noi, iar noi trecem mai departe nepăsători.

Iată, acum cinci ani cei trei prieteni jertfelnici se întîlneau pentru ultima oară în această formulă, la Mănăstirea Nicula (Cluj), iar astăzi nici unul nu mai este printre noi. Au plecat prea repede să-şi continue vieţile în Cer. Şi, Doamne, cît gol lasă în urma lor astfel de oameni!

În urmă cu o săptămînă, mai precis pe 29 noiembrie, lor li s-a adăugat un alt venerabil luptător anticomunist, Leonte Radu din Sibiu.

Născut pe 10 octombrie 1914, la Fetea, lîngă Agnita, într-o familie de ţărani, a fost cel mai mic dintre cei nouă copii. A absolvit liceul în Sibiu şi apoi a urmat Facultatea de Teologie la Bucureşti. A fost coleg de cameră şi prieten bun cu Zian Boca, cel care avea să devină uriaşul duhovnic Arsenie de la Mănăstirea Sîmbăta de Sus, supranumit Sfîntul Ardealului şi venerat ca atare pînă azi de către ardeleni, dar nu numai.

Unul dintre cei mai dragi profesori i-a fost Teodor M. Popescu, cu care, mai tîrziu, a împărţit aceeaşi celulă la închisoarea comunistă din Aiud.

Leonte Radu s-a înscris şi la Facultatea de Filosofie, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care, natural, a avut o influenţă covîrşitoare asupra sa. I-a cunoscut pe cei din jurul Profesorului, foarte mulţi legionari, şi a intrat şi el în Mişcare, propus de comandantul legionar Victor Dragomirescu (ars de viu de către comisarul de poliţie Al. Davidescu, în septembrie 1939), căruia i-a devenit foarte apropiat.

A fost cîţiva ani şeful organizaţiei legionare a studenţilor de la Teologie, iar în timpul Statului Naţional-Legionar a fost şeful Poliţiei Mediaş, fapt pentru care, după lovitura de stat din ianuarie 1941, a generalului Ion Antonescu, Leonte Radu a fost arestat, dimpreună cu alţi numeroşi legionari fără vreo culpă, şi întemniţat. A suferit în puşcăria Aiudului şi în lagărele de muncă forţată din Delta Dunării pînă în 1964, iar după eliberare a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

L-am cunoscut pe cînd era deja bătrîn, acum vreo zece ani. În două rînduri, aflîndu-mă cu treburi în Sibiu, m-a găzduit vreme de cîteva zile, prilej pentru a sta de vorbă ore în şir. O altă istorie, necunoscută de majoritatea românilor, era decojită, strat după strat, cu răbdare şi delicateţe, în discursul său.  O profundă înţelegere a vieţii izvora prin cuvîntul său. Om cu şcoala veche făcută la zi, Leonte Radu era nu numai cineva care experimentase pe pielea lui foarte multe, ci şi un adevărat erudit. Avea o voce baritonală şi fermă, care căpăta asprimea crivăţului cînd ajungea la momente de maximă durere, dar care îmbrăca, pe neaşteptate, şi mătăsurile cele mai fine ale tandreţii, cînd povestea despre oameni dragi. Fiind destul de bolnav încă de pe atunci, Leonte Radu făcea haz de neputinţele sale. Avea resurse inepuizabile de entuziasm şi optimism, deşi luciditatea şi pragmatismul nu-l lăsau să se îmbete cu apă rece. „Ce veţi face voi, tinerii de azi? Ce mai speraţi, după cele pătimite de generaţia mea?” – m-a întrebat. Şi tot el a răspuns: „Vă veţi face datoria, aşa cum credeţi şi simţiţi că trebuie. Şi Dumnezeu nu vă va părăsi. Nici pe noi nu ne-a părăsit, ne-a ajutat numai să înţelegem valoarea jertfei. Tocmai noi, care cîntam jertfa, aveam nevoie de asta”.

În ultimii patru, cinci ani, Leonte Radu a fost tot mai bolnav şi n-a mai primit vizite. La telefon nu putea vorbi, căci nu auzea. Pînă în ultima clipă a vieţii, a fost îngrijit, cu devotament şi dragoste, de o nepoată a sa, farmacista Cornelia Suciu.

A fost înmormîntat în Cimitirul din Dumbrava Sibiului, alături de soţia sa Atena (născută Funda, sora unui alt cunoscut legionar, Tache Funda).

Şi lui Leonte Radu, ca atîtor alţi români care au pătimit în închisorile comuniste, i-a dat Dumnezeu viaţă lungă. Leonte Radu a trăit 97 de ani, din care 23 închis. Nu de mult, s-au mutat la cele veşnice alţi colegi de generaţie ai săi: părintele Adrian Făgeţeanu, la 99 de ani (din care 11 a fost închis); părintele Arsenie Papacioc, la 97 de ani (închis 12 ani), scriitorul şi pictorul Radu Mărculescu, la 96 de ani (închis 14 ani).

Poate că toţi aceştia şi încă mulţi alţii, la fel de valoroşi, au avut lungime de zile cu un rost, acela de a ne ajuta pe noi, cei tineri, să cunoaştem pe viu puţin din binecuvîntata lume veche şi să ne  determine să încercăm restaurarea României după acest model. 

UPDATE
Am primit două fotografii mai bune cu dl Radu Leonte, prima făcută în 1947, într-o scurtă perioadă de libertate, şi a doua datînd de la începutul anilor 2000. Îi mulţumesc prietenului M.S. pentru aceste imagini.