UE la momentul adevărului

Interese naţionale şi „cheia germană“  

Proiectul european, prezentat până nu demult drept aducător de libertate, prosperitate şi bunăstare, suferă acum primul şoc major al contactului cu realitatea concretă. Totul a pornit de la o buturugă mică: Grecia. Sedusă de mirajul integrării şi profitând peste măsură de avantajele aderării la moneda comună, Grecia s-a văzut târâtă în vârtejul necontrolat al datoriilor a cărui spirală ameninţă acum să înghită întregul continent. Summitul de criză de la Bruxelles s-a încheiat după lungi şi dificile tratative cu o largă acceptare a disciplinei bugetare stricte impuse de Germania. Cea care a făcut din nou opinie discordantă a fost Marea Britanie.

Bogdan Munteanu

S-a spus că odată cu acest proiect european ideea de “identitate naţională” ar deveni desuetă, că locuitorii bătrânului continent ar deveni dintr-o dată cu toţii “europeni fără frontiere”. Realitatea de sub ochii noştri contrazice însă această teorie.

Naţiunile sunt entităţile creatoare ale istoriei şi nu au cum să  fie desfiinţate. Ele se manifestă în continuare în cadrele politice şi sociale ale momentului. Chiar dacă în clipa de faţă actorii principali nu se revendică de la ideologii naţionaliste, asistăm indubitabil la o ciocnire a diverselor interese naţionale. Iar acestea fac parte din categoria constantelor istorice, care transcend epocile şi se înscriu pe linia specificului şi a permanenţelor fiecărei naţiuni europene.

De pildă Germania nu face decât să-şi apere interesul naţional, fie şi în aceste cadre ale UE. Adică refuzând "globalizarea" datoriilor, chiar dacă se pronunţă pentru anumite mecanisme financiare menite sa "ajute" ţările cu probleme. Am pus ghilimelele de rigoare, căci şi ajutoarele acestea sunt condiţionate. Dar dacă sunt cerute, sau de neevitat, e logic să se impună condiţii. Cine ar face altfel?

Pericolul aici nu ar fi o stabilitate bazată pe consolidarea (peste măsură?) a poziţiei Germaniei, aşa cum se tem unii germanofobi cu afinităţi anglo-americane. El vine mai degrabă din direcţie opusă: anume ca adversarii tradiţionali ai Germaniei să nu cumva să urmărească o politică prin care să o neutralizeze, cum au mai făcut şi în alte rânduri, văzând că aceasta se descurcă în faţa crizei, ba mai mult, că se impune printr-un rol conducător, chiar dacă mult diferit în substanţa sa de cel asumat în trecut. Dar de data aceasta “îngenuncherea” nu e vizată pe plan militar, ci pe plan financiar, fie şi cu preţul destabilizării întregului continent. Mai precis, se pare că se urmăreşte eterna constantă a interesului politic britanic (care acum se suprapune practic cu cel de peste ocean) de a domina Europa continentală în mod indirect, prin stimularea unui echilibru de forţe care să nu permită ridicarea unei naţiuni care să-şi asume, într-un fel sau altul, un rol conducător. Când Germania a încercat acest lucru în două rânduri, sub regimuri politice şi ideologii diferite, a fost zdrobită în urma a două războaie mondiale.

Să nu se spună că ostilitatea trecută la adresa Germaniei s-a datorat exclusiv malignităţii ideologiei naziste. Căci cealaltă ideologie cel puţin la fel de feroce, cea comunistă, a fost acceptată şi multă vreme chiar susţinută. În ochii multor politicieni occidentali pericolul era “Germania” în sine, ca stat puternic, indiferent sub ce regim politic. Iată de ce imperialismul sovietic a fost tolerat şi chiar încurajat, cu consecinţe catastrofale pentru ţările din estul Europei. Cu toţii ne reamintim de moartea într-un suspect accident de avion a fostului preşedinte polonez Kaczynski alături de alţi înalţi oficiali, pe când veneau să comemoreze masacrul comis de sovietici la Katyn. Dar se pare că soarta dă dovadă şi aici de o ciclicitate remarcabilă. Tot într-un accident de avion, tot suspect, dar de data aceasta la Gibraltar, a sfârşit în anul 1943 premierul guvernului polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. Întâmplător sau nu, el se manifesta pentru denunţarea cu vehemenţă a masacrelor de la Katyn şi pentru o linie net anticomunistă, fapt devenit neconvenabil guvernelor (în special celui britanic) aliate cu Stalin împotriva Germaniei. (Un documentar prezentat la o televiziune germană indică, pe baza unor informaţii foarte solide, o posibilă implicare a serviciilor secrete britanice în înscenarea acestui accident, detalii ce pot fi găsite şi pe internet).

Paranteza istorică se încheie aici, revin la actualitate.

În contextul crizei financiare din zilele noastre, Germania şi-a asumat din nou un rol de lider. Fireşte, în cadrele instituţionale ale UE. Mai mult, pentru a nu fi acuzată de egoism sau etnocentrism, merge peste tot la braţ cu Franţa. Fapt ce pare un motiv în plus de îngrijorare pentru interesele anglo-saxone, care în trecut au întreţinut în permanenţă rivalităţi între puterile continentale, luând mereu partea celui mai slab, pentru a profita finalmente de slăbiciunile tuturor.

Germania îşi urmează şi acum (fie că o conştientizează, fie că nu) liniile politice tradiţionale din trecut: misiunea istorică de a fi "inima Europei", cum s-a dorit a fi şi prin "Reichul" medieval (imperiul romano-german) sau prin cele mai recente. Doar ideologiile exterioare sunt azi altele, în rest se impun o serie de elemente şi trăsături absolut naturale la nivel de colectivităţi, pe care istoria nu le-a putut şi nu le va putea şterge: specificul unei naţiuni nu dispare decât odată cu aceasta. Căci există şi alte forţe, invizibile, care modelează în mod hotărâtor harta istorică şi politică a omenirii. Ele ţin de planul spiritual şi de miturile care caracterizează identitatea profundă a popoarelor.

Iată întărirea acestei idei precum şi caracterizarea Germaniei (simbolizată prin dinastia imperială de Hohenstaufen, care a jucat un rol cheie în istoria medievală a Europei) făcută de un autor german:

„Imaginea noastră excesiv de lucidă, raţionalistă, pretins „ştiinţifică“ despre istorie suferă în mod îngrijorător de o lipsă de consideraţie pentru acea tainică şi subterană, permanent creatoare voinţă de realizare a sufletului popular anonim, pe care acesta, în starea sa genuină, încă necotropit de maşinăria calculului politic, ştie să o simtă şi să o asimileze. Pofta brută de putere, jaf şi răzbunare determină acţiunile unei naturi instinctuale cu siguranţă mai mult decât motive de ordin spiritual. Dar nimic nu ar fi mai greşit decât ca interpretarea rolului jucat de familia Hohenstaufen în cadrul ciocnirii – adesea crude şi sângeroas – a forţelor spirituale din epocă să fie tributară doar unei perspective de tip machtpolitisch (văzând motivaţii dictate exclusiv de interesul pentru puterea politică, n.n.). Ei şi-au jertfit integritatea, onoarea şi fericirea casei lor pentru un plan, care tradus în limbajul politicii de azi ar putea fi circumscris în mod îndrăzneţ prin ţelul unei Europe unite; adică planul unei confederaţii de state europene. (…) Reich-ul reprezintă cercul comun de iradiere şi influenţă a diferitelor popoare conştiente de identitatea lor, dar ordonate sub forma unei confederaţii de state. Ideea de Reich este o oglindire a experienţei trăite a patriei, făcută vizibilă pe cupola imaginară a unei arcuiri cosmice, care aici simbolizează închiderea cercului, a polului matern al întregii vieţi întru ideea unei ecumenicităţi eterne, a unei “comunităţi a sfinţilor”. Reich-ul este poezia despre patria eternă.“ (Friedrich Alfred Schmid Noerr, Die Hohenstaufen,1955)

Europei eminamente tehnocratice de azi îi lipseşte tocmai o asemenea mare idee, care să-i dea un suflet. Totuşi, nu cumva ceea ce vedem acum, în contextul crizei financiare, este tot o actualizare, fie şi trunchiată, a „misiunii istorice“ germane, cu rădăcini adânci în negura secolelor, în mituri şi în idealuri istorice de o vechime imemorială? (E un lucru la care ar trebui să mediteze şi intelectualii noştri care au luat în derâdere ideea unei „misiuni româneşti“ specifice, cristalizată în curentul naţional al secolului XX. Termenul de „misiune“ trebuie înţeles ca fiind legat în mod intim de însăşi fiinţa şi identitatea unui neam.)

Revenind la autorul german citat mai sus şi la arhetipul pe care îl propune, trebuie menţionat că tentativele recente ale Germaniei de a deveni “motorul” şi “inima” unei Europe unificate (interpretată de Hitler prin tendinţele sale de dominare brută într-un fel, iar de Germania actuală în alt fel) nu se suprapun pe deplin cu toate semnificaţiile mitului originar, generat de idealul familiei de Hohenstaufen. Astfel, Schmid Noerr ne tălmăceşte în cartea citată semnificaţia unicornului, unul din simbolurile esenţiale ale acestei dinastii (fără a fi însă şi semn heraldic): “Cea mai veche imagine mitologică de care s-a folosit familia de Hohenstaufen a fost legendarul unicorn, care în simbolistica creştină a jucat un rol aparte: inorogul sălbatic, nesupus, iese din adâncul pădurii şi îşi pleacă smerit capul în poala Mariei, a Maicii Domnului. Un simbol al îmblânzirii instinctelor sălbatice de mânie ale unei creaturi căzute cândva de la Dumnezeu”. Astfel, simbolul deplin şi adevărata misiune istorică a Germaniei trebuie să stea sub semnul puterii îmblânzite, ascultătoare de Dumnezeu, aşa cum îi porunceşte arhetipul care îi legitimează lucrarea.

Marea Britanie este de asemenea consecventă cu linia sa istorică. Repliată strategic în afara monedei unice, se pronunţă mereu pentru o Europă “flexibilă”, mai liberală, şi împotriva unui “bloc de piatră”, a unei unităţi rigide. De fapt toate aceste aprehensiuni nu sunt altceva decât consecinţa întăririi tot mai accentuate a influenţei germane în cadrul UE. Iar acum, spre deosebire de marile momente istorice ale trecutului, Franţa este alături de Germania şi nu în tabăra adversă.

O stare de lucruri care nu poate decât să neliniştească lumea anglo-saxonă, care reprezintă de fapt polul cel mai important unde este localizată oligarhia financiară mondială.

Din fericire, putem spune un lucru: conflictele de interese actuale se manifestă în cadre instituţionale bine definite, au doar un substrat economic şi e improbabil ca ele să se constituie în germenii unui conflict militar pe continentul european. (Astfel de germeni există mai degrabă în altă parte, în zona Orientului Mijlociu).

Totuşi, anglo-americanii aruncă săgeţi şi aprind fitile. Mai precis, încearcă să silească într-un fel sau altul Germania să adopte, împotriva intereselor sale, politicile financiare "impuse" de sus, dinspre UE.

Vom vedea ce va urma. Anume, dacă va prevala punctul de vedere german, de altfel foarte raţional şi orientat meritocratic, sau se va adânci vârtejul crizei în mod artificial, încât să se dea de pământ şi cu Germania, silind-o să fie de acord cu "globalizarea datoriei" şi practic cu înfeudarea şi mai accentuată a tuturor ţărilor UE unui grup de interese ocult.

Indicii în acest sens sunt destule. Germania se opune (prin prisma propriului interes) globalizării datoriei. Căci astfel, în vreme ce dobânzile la împrumuturile ţărilor aflate în impas financiar ar urma să scadă, dobânzile plătite de Germania ar creşte.  Pe de altă parte, dinspre Comisia Europeană de la Bruxelles se înteţesc presiunile pentru introducerea de obligaţiuni comune la nivelul zonei euro. Atât prin preşedintele Comisiei, Barroso, cât şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la conducerea “Grupului Euro”.

Mai mult, se lansează din diverse părţi o serie de mesaje menite să submineze poziţia Germaniei pentru a o sili să adopte politicile impuse de către alţii.

Astfel, sub titluri senzaţionale şi alarmiste care pot fi citite în presa noastră gen “Dezastrul suprem: nemţii sunt mai îndatoraţi decât v-aţi imaginat” (menite mai degrabă să facă rating) se pot citi informaţii cât se poate de pertinente şi care denotă o campanie anti-germană concertată.

Astfel, Jean-Claude Juncker afirma că Germania ar trebui să o lase mai moale, căci în fond datoria sa publică este de 83% din PIB, în vreme ce datoria Spaniei, una din ţările cu probleme, este de doar 61% din PIB.  Chiar dacă cifrele sunt reale, reputaţi economişti germani au şi dat o replică promptă. Anume că Germania este una din puţinele ţări europene care are fixate limite constituţionale la îndatorarea excesivă şi care are de asemenea prevăzute mecanisme foarte clare pentru reducerea treptată a acestei datorii procentuale.

Pe de altă parte, tabloidele britanice întreţin la nivel popular eterna rivalitate anglo-germană, prin mesaje de genul “britanicii nu au a se teme de cizmele germane, ci de încălţările autoritare ale nemţilor” sau “Ascensiunea celui de-al Patrulea Reich sau cum se foloseşte Germania de criza financiară pentru a cuceri Europa”. La care nici tabloidele germane nu se lasă mai prejos: “Ce treabă mai are Anglia cu Uniunea Europeană? Europa vorbeşte acum limba germană”.

Sunt aspecte care pot părea banale, care denotă realităţi mai adânci, acele constante istorice de care aminteam mai devreme.

Faptul că Germania şi-a asumat (sau este pe cale să-şi asume) un rol de lider european în gestionarea crizei financiare este perceput ca atare de o largă majoritate. Există totuşi şi voci complementare, venite tot din spaţiul anglo-saxon, care afirmă tocmai contrariul: anume că implicarea Germaniei este încă prea şovăielnică, aceasta trebuind să-şi asume o responsabilitate sporită: “Why Only Germany Can Fix the Euro”⁴.

Opinia de mai sus nu pare totuşi împărtăşită de majoritatea lumii dolarului şi a lirei sterline. Cea mai importantă lovitură împotriva Germaniei vine din partea agenţiilor de rating, care sunt instrumente ale oligarhiei financiare prin care se poate “dirija” criza în direcţia dorită.

Astfel, agenţia Standard  & Poor’s, chiar dacă încă nu a scăzut ratingul maxim al Germaniei, a coborât cu o treaptă perspectiva sau “trend-ul” acestuia, indicând că acest rating ar putea fi efectiv coborât în următoarele luni. Cu alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca răspuns, într-o declaraţie comună germano-franceză se transmite că: “Germania şi Franţa îşi afirmă convingerea că propunerile celor două guverne întăresc coordonarea bugetară şi politico-economică a zonei Euro şi promovează stabilitate, competitivitate şi creştere economică”. Adică exact un mesaj de sens opus, menit să menţină încrederea în bonitatea acestui “nucleu dur” al UE la cotele maxime de până acum. Mai mult, unii politicieni germani chiar acuză făţiş: “Nu sunt partizan al teoriilor complotului, dar uneori este greu să te debarasezi de impresia că anumite agenţii de evaluare şi anumiţi gestionari de fonduri americani lucrează împotriva zonei euro” – afirmă Rainer Brüderle, fost ministru german al economiei.

Sigur că unii se tem acum că ţările mici ar deveni astfel "înfeudate" Germaniei. E de discutat. Nu cred că Germania urmăreşte aceasta cu orice preţ, mai degrabă guvernele acelor ţări sunt incapabile de performanţă şi disciplină economică şi ajung forţat în impasuri financiare. Nu se poate vorbi acum de un "imperialism" german la nivel politic, cel mult de o varianta "soft", dar un substrat există, fără îndoială. Sistemul politic şi economic al Europei actuale este rodul unui consens, nu este un dictat al Germaniei. E adevărat, totul are la bază exclusiv materia, economia. Iar la acest capitol poporul german, caracterizat prin hărnicie, spirit de organizare şi eficienţă, a reuşit să se impună, de multe ori în defavoarea altor popoare cu o altă structură spirituală (greci, italieni etc). Introducerea monedei unice a favorizat îndeosebi exporturile germane în spaţiul comunitar, spre dezavantajul ţărilor a căror balanţă comercială a devenit astfel deficitară. Ei bine, tocmai această politică a Germaniei de urmărire a interesului economic imediat a contribuit şi ea la adâncirea crizei acelor state “periferice”, afectând implicit stabilitatea întregului continent, după cum se menţionează în mod pertinent în articolul deja citat din “Foreign Affairs”. Faptul că ţările aflate acum în impas au ajuns să se împrumute excesiv ţine desigur în primul rând de propria gestionare deficientă. Dar unul din factorii care le-a agravat situaţia şi care a dus atât la creşterea împrumuturilor cât şi a dobânzii la acestea (ca urmare a unui rating scăzut) este şi dezechilibrul economic în favoarea Germaniei, care s-a adâncit în mod constant de-a lungul timpului. Desigur, “ajutat” şi de influenţa politică şi economică exercitată în mod deliberat de această ţară.

Însuşirile germane, care la prima vedere par a fi numai de natură pozitivă, se pot însă transforma uşor în ceva de esenţă cu totul opusă. Cultul exagerat pentru “ordine” atinge adesea dimensiuni hilare. Astfel, un cetăţean german a înaintat o plângere la poliţie, semnalând  faptul că “cetăţeanul Joseph Ratzinger”, adică Papa Benedict al XVI-lea, a circulat cu papamobilul în timpul vizitei la Freiburg fără a fi asigurat cu centura de siguranţă (Papa stătea desigur în picioare, salutând mulţimea). Poliţia a înregistrat plângerea, însă din fericire pentru “cetăţeanul Ratzinger” a respins-o, după o analiză făcută cu aceeaşi meticulozitate germană: strada pe care s-a circulat în timpul vizitei era închisă traficului public, prin urmare codul rutier nu poate fi aplicat în cazul de faţă.

Cum ar fi să ne închipuim această “tipicărie”, acest legalism exacerbat la cotele cele mai înalte, ridicat şi aplicat uneori pe planul politic…?

Încrederea excesivă în “performanţele” proprii pe plan material sau organizatoric poate fi însă şi fatală. O greşeală de acest gen s-a comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii şi-au tratat de sus şi cu aroganţă aliaţii mai săraci, deşi lupta împotriva comunismului trebuia dusă nu doar pe plan militar, ci şi pe un plan moral şi spiritual. Incapacitatea de a vedea acest lucru le-a fost fatală, ducând la dezastru şi la condamnarea regimului nazist de către Tribunalul de la Nürnberg pentru ororile de care s-a făcut răspunzător.

Privitor la raporturile Germaniei cu ţările “partenere”, lucrurile stau şi azi oarecum asemănător. Nu e vorba numai de performanţa economică, unde Germania nu a făcut altceva decât să se afirme în cadrele şi în orânduirea existentă, de multe ori în defavoarea altor ţări.  La start, “pe hârtie”, şansele tuturor au fost desigur egale. Mai mult, ţările mai sărace au putut profita economic de integrarea în UE. Germania se numără printre ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, în vreme ce alte ţări mai degrabă au profitat de pe urma acestuia. Un aspect fără îndoială pozitiv, dar insuficient. Acestei orânduiri continentale îi lipseşte însă şi o altă dimensiune, dincolo de cea strict “legalistă”, care ar putea reglementa altfel raporturile dintre state, generând un partenerial real şi nu unul complet dezechilibrat (a se vedea şi semnificaţia spirituală a simbolisticii unicornului desluşită mai sus, pe care Germania de ieri şi de azi se pare că a uitat-o demult).

Până a se ajunge acolo (dacă se va ajunge cândva), se poate spune însă următorul lucru: cine ştie să-şi facă ordine în mica lui ogradă şi s-o gospodărească cum trebuie, îşi poate permite şi să adopte o atitudine demnă în faţa “marilor puteri”. Parteneriatul, fie şi în condiţiile de acum,  nu trebuie să fie sinonim slugărniciei.

Din păcate, politicienii români sunt pe nicăieri. Nu reuşesc să articuleze un punct de vedere specific sau să se implice în formarea de poli alternativi, meniţi să apere interesele româneşti prin racordarea lor la alte interese ale unor ţări europene aflate în situaţii similare.

Dar, pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că în ziua de azi e greu să ai influenţă şi o voce care să se facă ascultată şi respectată, dacă economic eşti la pământ. Azi vorbim din păcate doar de materie, de dictatura economicului, şi nimic despre spirit. Dar ceea ce se ignoră azi, ar putea răbufni mâine. Ceea ce ne paşte este fie o dominaţie germană (mai ales pe plan economic), fie o “aducere la ordine” a Germaniei, de voie, de nevoie, cu adâncirea crizei şi cu instaurarea unei UE pe principiile de tip socialist, atât de dragi lui alde Barroso şi celorlalţi funcţionari de la Bruxelles, a căror agendă este diferită de cea a popoarelor europene. De partea cealaltă, agenda oricărui şef de stat al unei ţări suverane (indiferent cât de limitată ar fi această noţiune în ziua de azi) e obligată să ţină cont în special de interesele celor care l-au ales.

O uniune de tip socialist, ca alternativă la hegemonia Germaniei, e puţin probabil să reziste. Va deveni până la urmă tot o organizaţie suprastatală sub umbrela căreia se vor ciocni diversele interese naţionale. Unui astfel de proiect european îi lipseşte în cele din urmă un liant, o identitate.

Se pare că alternativă la ideea unui astfel de proiect nu există, dar adevăratul respect pentru identitătile naţionale şi temperarea egoismelor statale poate veni numai din partea unui –inexistent acum – liant spiritual.

Câtă vreme arhitecţii actualei Europe ignoră sistematic rădăcinile ei creştine şi introducerea unor principii de această natură în politică, nu vor obţine decât un eşec răsunător.

Şi, dacă tot am indicat Germania drept “cheia” situaţiei politice şi economice de pe continent, trebuie spus că au existat şi gânditori germani, azi aproape uitaţi, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi-au pus exact această problemă, încercând să traseze viziunea generoasă a unei Europe bazate pe spirit, pe propria identitate şi pe miracolul credinţei. Mă refer aici la Schmid Noerr (autor deja  citat şi mai sus) în volumul din anul 1949, Ewige Mutter Europa/ Eterna mamă Europa. Şi nu, aici nu e vorba despre o zeamă diluată de tip creştin-democrat, ci de o sensibilitate reală şi de o situare exact pe planul spiritual, invizibil şi ignorat de către mulţi (ca atare să nu ne mirăm că un astfel de autor este azi la rândul său complet trecut cu vederea). Surprinzător sau nu, în cartea sa România este trecută sub tăcere, nefiind menţionată explicit nici măcar la categoria de “Randvölker” – popoarele periferice (să interpretăm acest termen doar geografic), centrul fiind desigur german.

O lipsă care s-ar cuveni corectată, căci pe acest plan, al unei Europe a spiritului, România este orice altceva numai cenuşăreasa continentului nu. Dar, pentru a o corecta, va trebui ca în primul rând noi, românii, să ştim să ne facem auzit glasul în faţa Europei.