UE la momentul adevărului

Interese naţionale şi „cheia germană“  

Proiectul european, prezentat până nu demult drept aducător de libertate, prosperitate şi bunăstare, suferă acum primul şoc major al contactului cu realitatea concretă. Totul a pornit de la o buturugă mică: Grecia. Sedusă de mirajul integrării şi profitând peste măsură de avantajele aderării la moneda comună, Grecia s-a văzut târâtă în vârtejul necontrolat al datoriilor a cărui spirală ameninţă acum să înghită întregul continent. Summitul de criză de la Bruxelles s-a încheiat după lungi şi dificile tratative cu o largă acceptare a disciplinei bugetare stricte impuse de Germania. Cea care a făcut din nou opinie discordantă a fost Marea Britanie.

Bogdan Munteanu

S-a spus că odată cu acest proiect european ideea de “identitate naţională” ar deveni desuetă, că locuitorii bătrânului continent ar deveni dintr-o dată cu toţii “europeni fără frontiere”. Realitatea de sub ochii noştri contrazice însă această teorie.

Naţiunile sunt entităţile creatoare ale istoriei şi nu au cum să  fie desfiinţate. Ele se manifestă în continuare în cadrele politice şi sociale ale momentului. Chiar dacă în clipa de faţă actorii principali nu se revendică de la ideologii naţionaliste, asistăm indubitabil la o ciocnire a diverselor interese naţionale. Iar acestea fac parte din categoria constantelor istorice, care transcend epocile şi se înscriu pe linia specificului şi a permanenţelor fiecărei naţiuni europene.

De pildă Germania nu face decât să-şi apere interesul naţional, fie şi în aceste cadre ale UE. Adică refuzând "globalizarea" datoriilor, chiar dacă se pronunţă pentru anumite mecanisme financiare menite sa "ajute" ţările cu probleme. Am pus ghilimelele de rigoare, căci şi ajutoarele acestea sunt condiţionate. Dar dacă sunt cerute, sau de neevitat, e logic să se impună condiţii. Cine ar face altfel?

Pericolul aici nu ar fi o stabilitate bazată pe consolidarea (peste măsură?) a poziţiei Germaniei, aşa cum se tem unii germanofobi cu afinităţi anglo-americane. El vine mai degrabă din direcţie opusă: anume ca adversarii tradiţionali ai Germaniei să nu cumva să urmărească o politică prin care să o neutralizeze, cum au mai făcut şi în alte rânduri, văzând că aceasta se descurcă în faţa crizei, ba mai mult, că se impune printr-un rol conducător, chiar dacă mult diferit în substanţa sa de cel asumat în trecut. Dar de data aceasta “îngenuncherea” nu e vizată pe plan militar, ci pe plan financiar, fie şi cu preţul destabilizării întregului continent. Mai precis, se pare că se urmăreşte eterna constantă a interesului politic britanic (care acum se suprapune practic cu cel de peste ocean) de a domina Europa continentală în mod indirect, prin stimularea unui echilibru de forţe care să nu permită ridicarea unei naţiuni care să-şi asume, într-un fel sau altul, un rol conducător. Când Germania a încercat acest lucru în două rânduri, sub regimuri politice şi ideologii diferite, a fost zdrobită în urma a două războaie mondiale.

Să nu se spună că ostilitatea trecută la adresa Germaniei s-a datorat exclusiv malignităţii ideologiei naziste. Căci cealaltă ideologie cel puţin la fel de feroce, cea comunistă, a fost acceptată şi multă vreme chiar susţinută. În ochii multor politicieni occidentali pericolul era “Germania” în sine, ca stat puternic, indiferent sub ce regim politic. Iată de ce imperialismul sovietic a fost tolerat şi chiar încurajat, cu consecinţe catastrofale pentru ţările din estul Europei. Cu toţii ne reamintim de moartea într-un suspect accident de avion a fostului preşedinte polonez Kaczynski alături de alţi înalţi oficiali, pe când veneau să comemoreze masacrul comis de sovietici la Katyn. Dar se pare că soarta dă dovadă şi aici de o ciclicitate remarcabilă. Tot într-un accident de avion, tot suspect, dar de data aceasta la Gibraltar, a sfârşit în anul 1943 premierul guvernului polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. Întâmplător sau nu, el se manifesta pentru denunţarea cu vehemenţă a masacrelor de la Katyn şi pentru o linie net anticomunistă, fapt devenit neconvenabil guvernelor (în special celui britanic) aliate cu Stalin împotriva Germaniei. (Un documentar prezentat la o televiziune germană indică, pe baza unor informaţii foarte solide, o posibilă implicare a serviciilor secrete britanice în înscenarea acestui accident, detalii ce pot fi găsite şi pe internet).

Paranteza istorică se încheie aici, revin la actualitate.

În contextul crizei financiare din zilele noastre, Germania şi-a asumat din nou un rol de lider. Fireşte, în cadrele instituţionale ale UE. Mai mult, pentru a nu fi acuzată de egoism sau etnocentrism, merge peste tot la braţ cu Franţa. Fapt ce pare un motiv în plus de îngrijorare pentru interesele anglo-saxone, care în trecut au întreţinut în permanenţă rivalităţi între puterile continentale, luând mereu partea celui mai slab, pentru a profita finalmente de slăbiciunile tuturor.

Germania îşi urmează şi acum (fie că o conştientizează, fie că nu) liniile politice tradiţionale din trecut: misiunea istorică de a fi "inima Europei", cum s-a dorit a fi şi prin "Reichul" medieval (imperiul romano-german) sau prin cele mai recente. Doar ideologiile exterioare sunt azi altele, în rest se impun o serie de elemente şi trăsături absolut naturale la nivel de colectivităţi, pe care istoria nu le-a putut şi nu le va putea şterge: specificul unei naţiuni nu dispare decât odată cu aceasta. Căci există şi alte forţe, invizibile, care modelează în mod hotărâtor harta istorică şi politică a omenirii. Ele ţin de planul spiritual şi de miturile care caracterizează identitatea profundă a popoarelor.

Iată întărirea acestei idei precum şi caracterizarea Germaniei (simbolizată prin dinastia imperială de Hohenstaufen, care a jucat un rol cheie în istoria medievală a Europei) făcută de un autor german:

„Imaginea noastră excesiv de lucidă, raţionalistă, pretins „ştiinţifică“ despre istorie suferă în mod îngrijorător de o lipsă de consideraţie pentru acea tainică şi subterană, permanent creatoare voinţă de realizare a sufletului popular anonim, pe care acesta, în starea sa genuină, încă necotropit de maşinăria calculului politic, ştie să o simtă şi să o asimileze. Pofta brută de putere, jaf şi răzbunare determină acţiunile unei naturi instinctuale cu siguranţă mai mult decât motive de ordin spiritual. Dar nimic nu ar fi mai greşit decât ca interpretarea rolului jucat de familia Hohenstaufen în cadrul ciocnirii – adesea crude şi sângeroas – a forţelor spirituale din epocă să fie tributară doar unei perspective de tip machtpolitisch (văzând motivaţii dictate exclusiv de interesul pentru puterea politică, n.n.). Ei şi-au jertfit integritatea, onoarea şi fericirea casei lor pentru un plan, care tradus în limbajul politicii de azi ar putea fi circumscris în mod îndrăzneţ prin ţelul unei Europe unite; adică planul unei confederaţii de state europene. (…) Reich-ul reprezintă cercul comun de iradiere şi influenţă a diferitelor popoare conştiente de identitatea lor, dar ordonate sub forma unei confederaţii de state. Ideea de Reich este o oglindire a experienţei trăite a patriei, făcută vizibilă pe cupola imaginară a unei arcuiri cosmice, care aici simbolizează închiderea cercului, a polului matern al întregii vieţi întru ideea unei ecumenicităţi eterne, a unei “comunităţi a sfinţilor”. Reich-ul este poezia despre patria eternă.“ (Friedrich Alfred Schmid Noerr, Die Hohenstaufen,1955)

Europei eminamente tehnocratice de azi îi lipseşte tocmai o asemenea mare idee, care să-i dea un suflet. Totuşi, nu cumva ceea ce vedem acum, în contextul crizei financiare, este tot o actualizare, fie şi trunchiată, a „misiunii istorice“ germane, cu rădăcini adânci în negura secolelor, în mituri şi în idealuri istorice de o vechime imemorială? (E un lucru la care ar trebui să mediteze şi intelectualii noştri care au luat în derâdere ideea unei „misiuni româneşti“ specifice, cristalizată în curentul naţional al secolului XX. Termenul de „misiune“ trebuie înţeles ca fiind legat în mod intim de însăşi fiinţa şi identitatea unui neam.)

Revenind la autorul german citat mai sus şi la arhetipul pe care îl propune, trebuie menţionat că tentativele recente ale Germaniei de a deveni “motorul” şi “inima” unei Europe unificate (interpretată de Hitler prin tendinţele sale de dominare brută într-un fel, iar de Germania actuală în alt fel) nu se suprapun pe deplin cu toate semnificaţiile mitului originar, generat de idealul familiei de Hohenstaufen. Astfel, Schmid Noerr ne tălmăceşte în cartea citată semnificaţia unicornului, unul din simbolurile esenţiale ale acestei dinastii (fără a fi însă şi semn heraldic): “Cea mai veche imagine mitologică de care s-a folosit familia de Hohenstaufen a fost legendarul unicorn, care în simbolistica creştină a jucat un rol aparte: inorogul sălbatic, nesupus, iese din adâncul pădurii şi îşi pleacă smerit capul în poala Mariei, a Maicii Domnului. Un simbol al îmblânzirii instinctelor sălbatice de mânie ale unei creaturi căzute cândva de la Dumnezeu”. Astfel, simbolul deplin şi adevărata misiune istorică a Germaniei trebuie să stea sub semnul puterii îmblânzite, ascultătoare de Dumnezeu, aşa cum îi porunceşte arhetipul care îi legitimează lucrarea.

Marea Britanie este de asemenea consecventă cu linia sa istorică. Repliată strategic în afara monedei unice, se pronunţă mereu pentru o Europă “flexibilă”, mai liberală, şi împotriva unui “bloc de piatră”, a unei unităţi rigide. De fapt toate aceste aprehensiuni nu sunt altceva decât consecinţa întăririi tot mai accentuate a influenţei germane în cadrul UE. Iar acum, spre deosebire de marile momente istorice ale trecutului, Franţa este alături de Germania şi nu în tabăra adversă.

O stare de lucruri care nu poate decât să neliniştească lumea anglo-saxonă, care reprezintă de fapt polul cel mai important unde este localizată oligarhia financiară mondială.

Din fericire, putem spune un lucru: conflictele de interese actuale se manifestă în cadre instituţionale bine definite, au doar un substrat economic şi e improbabil ca ele să se constituie în germenii unui conflict militar pe continentul european. (Astfel de germeni există mai degrabă în altă parte, în zona Orientului Mijlociu).

Totuşi, anglo-americanii aruncă săgeţi şi aprind fitile. Mai precis, încearcă să silească într-un fel sau altul Germania să adopte, împotriva intereselor sale, politicile financiare "impuse" de sus, dinspre UE.

Vom vedea ce va urma. Anume, dacă va prevala punctul de vedere german, de altfel foarte raţional şi orientat meritocratic, sau se va adânci vârtejul crizei în mod artificial, încât să se dea de pământ şi cu Germania, silind-o să fie de acord cu "globalizarea datoriei" şi practic cu înfeudarea şi mai accentuată a tuturor ţărilor UE unui grup de interese ocult.

Indicii în acest sens sunt destule. Germania se opune (prin prisma propriului interes) globalizării datoriei. Căci astfel, în vreme ce dobânzile la împrumuturile ţărilor aflate în impas financiar ar urma să scadă, dobânzile plătite de Germania ar creşte.  Pe de altă parte, dinspre Comisia Europeană de la Bruxelles se înteţesc presiunile pentru introducerea de obligaţiuni comune la nivelul zonei euro. Atât prin preşedintele Comisiei, Barroso, cât şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la conducerea “Grupului Euro”.

Mai mult, se lansează din diverse părţi o serie de mesaje menite să submineze poziţia Germaniei pentru a o sili să adopte politicile impuse de către alţii.

Astfel, sub titluri senzaţionale şi alarmiste care pot fi citite în presa noastră gen “Dezastrul suprem: nemţii sunt mai îndatoraţi decât v-aţi imaginat” (menite mai degrabă să facă rating) se pot citi informaţii cât se poate de pertinente şi care denotă o campanie anti-germană concertată.

Astfel, Jean-Claude Juncker afirma că Germania ar trebui să o lase mai moale, căci în fond datoria sa publică este de 83% din PIB, în vreme ce datoria Spaniei, una din ţările cu probleme, este de doar 61% din PIB.  Chiar dacă cifrele sunt reale, reputaţi economişti germani au şi dat o replică promptă. Anume că Germania este una din puţinele ţări europene care are fixate limite constituţionale la îndatorarea excesivă şi care are de asemenea prevăzute mecanisme foarte clare pentru reducerea treptată a acestei datorii procentuale.

Pe de altă parte, tabloidele britanice întreţin la nivel popular eterna rivalitate anglo-germană, prin mesaje de genul “britanicii nu au a se teme de cizmele germane, ci de încălţările autoritare ale nemţilor” sau “Ascensiunea celui de-al Patrulea Reich sau cum se foloseşte Germania de criza financiară pentru a cuceri Europa”. La care nici tabloidele germane nu se lasă mai prejos: “Ce treabă mai are Anglia cu Uniunea Europeană? Europa vorbeşte acum limba germană”.

Sunt aspecte care pot părea banale, care denotă realităţi mai adânci, acele constante istorice de care aminteam mai devreme.

Faptul că Germania şi-a asumat (sau este pe cale să-şi asume) un rol de lider european în gestionarea crizei financiare este perceput ca atare de o largă majoritate. Există totuşi şi voci complementare, venite tot din spaţiul anglo-saxon, care afirmă tocmai contrariul: anume că implicarea Germaniei este încă prea şovăielnică, aceasta trebuind să-şi asume o responsabilitate sporită: “Why Only Germany Can Fix the Euro”⁴.

Opinia de mai sus nu pare totuşi împărtăşită de majoritatea lumii dolarului şi a lirei sterline. Cea mai importantă lovitură împotriva Germaniei vine din partea agenţiilor de rating, care sunt instrumente ale oligarhiei financiare prin care se poate “dirija” criza în direcţia dorită.

Astfel, agenţia Standard  & Poor’s, chiar dacă încă nu a scăzut ratingul maxim al Germaniei, a coborât cu o treaptă perspectiva sau “trend-ul” acestuia, indicând că acest rating ar putea fi efectiv coborât în următoarele luni. Cu alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca răspuns, într-o declaraţie comună germano-franceză se transmite că: “Germania şi Franţa îşi afirmă convingerea că propunerile celor două guverne întăresc coordonarea bugetară şi politico-economică a zonei Euro şi promovează stabilitate, competitivitate şi creştere economică”. Adică exact un mesaj de sens opus, menit să menţină încrederea în bonitatea acestui “nucleu dur” al UE la cotele maxime de până acum. Mai mult, unii politicieni germani chiar acuză făţiş: “Nu sunt partizan al teoriilor complotului, dar uneori este greu să te debarasezi de impresia că anumite agenţii de evaluare şi anumiţi gestionari de fonduri americani lucrează împotriva zonei euro” – afirmă Rainer Brüderle, fost ministru german al economiei.

Sigur că unii se tem acum că ţările mici ar deveni astfel "înfeudate" Germaniei. E de discutat. Nu cred că Germania urmăreşte aceasta cu orice preţ, mai degrabă guvernele acelor ţări sunt incapabile de performanţă şi disciplină economică şi ajung forţat în impasuri financiare. Nu se poate vorbi acum de un "imperialism" german la nivel politic, cel mult de o varianta "soft", dar un substrat există, fără îndoială. Sistemul politic şi economic al Europei actuale este rodul unui consens, nu este un dictat al Germaniei. E adevărat, totul are la bază exclusiv materia, economia. Iar la acest capitol poporul german, caracterizat prin hărnicie, spirit de organizare şi eficienţă, a reuşit să se impună, de multe ori în defavoarea altor popoare cu o altă structură spirituală (greci, italieni etc). Introducerea monedei unice a favorizat îndeosebi exporturile germane în spaţiul comunitar, spre dezavantajul ţărilor a căror balanţă comercială a devenit astfel deficitară. Ei bine, tocmai această politică a Germaniei de urmărire a interesului economic imediat a contribuit şi ea la adâncirea crizei acelor state “periferice”, afectând implicit stabilitatea întregului continent, după cum se menţionează în mod pertinent în articolul deja citat din “Foreign Affairs”. Faptul că ţările aflate acum în impas au ajuns să se împrumute excesiv ţine desigur în primul rând de propria gestionare deficientă. Dar unul din factorii care le-a agravat situaţia şi care a dus atât la creşterea împrumuturilor cât şi a dobânzii la acestea (ca urmare a unui rating scăzut) este şi dezechilibrul economic în favoarea Germaniei, care s-a adâncit în mod constant de-a lungul timpului. Desigur, “ajutat” şi de influenţa politică şi economică exercitată în mod deliberat de această ţară.

Însuşirile germane, care la prima vedere par a fi numai de natură pozitivă, se pot însă transforma uşor în ceva de esenţă cu totul opusă. Cultul exagerat pentru “ordine” atinge adesea dimensiuni hilare. Astfel, un cetăţean german a înaintat o plângere la poliţie, semnalând  faptul că “cetăţeanul Joseph Ratzinger”, adică Papa Benedict al XVI-lea, a circulat cu papamobilul în timpul vizitei la Freiburg fără a fi asigurat cu centura de siguranţă (Papa stătea desigur în picioare, salutând mulţimea). Poliţia a înregistrat plângerea, însă din fericire pentru “cetăţeanul Ratzinger” a respins-o, după o analiză făcută cu aceeaşi meticulozitate germană: strada pe care s-a circulat în timpul vizitei era închisă traficului public, prin urmare codul rutier nu poate fi aplicat în cazul de faţă.

Cum ar fi să ne închipuim această “tipicărie”, acest legalism exacerbat la cotele cele mai înalte, ridicat şi aplicat uneori pe planul politic…?

Încrederea excesivă în “performanţele” proprii pe plan material sau organizatoric poate fi însă şi fatală. O greşeală de acest gen s-a comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii şi-au tratat de sus şi cu aroganţă aliaţii mai săraci, deşi lupta împotriva comunismului trebuia dusă nu doar pe plan militar, ci şi pe un plan moral şi spiritual. Incapacitatea de a vedea acest lucru le-a fost fatală, ducând la dezastru şi la condamnarea regimului nazist de către Tribunalul de la Nürnberg pentru ororile de care s-a făcut răspunzător.

Privitor la raporturile Germaniei cu ţările “partenere”, lucrurile stau şi azi oarecum asemănător. Nu e vorba numai de performanţa economică, unde Germania nu a făcut altceva decât să se afirme în cadrele şi în orânduirea existentă, de multe ori în defavoarea altor ţări.  La start, “pe hârtie”, şansele tuturor au fost desigur egale. Mai mult, ţările mai sărace au putut profita economic de integrarea în UE. Germania se numără printre ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, în vreme ce alte ţări mai degrabă au profitat de pe urma acestuia. Un aspect fără îndoială pozitiv, dar insuficient. Acestei orânduiri continentale îi lipseşte însă şi o altă dimensiune, dincolo de cea strict “legalistă”, care ar putea reglementa altfel raporturile dintre state, generând un partenerial real şi nu unul complet dezechilibrat (a se vedea şi semnificaţia spirituală a simbolisticii unicornului desluşită mai sus, pe care Germania de ieri şi de azi se pare că a uitat-o demult).

Până a se ajunge acolo (dacă se va ajunge cândva), se poate spune însă următorul lucru: cine ştie să-şi facă ordine în mica lui ogradă şi s-o gospodărească cum trebuie, îşi poate permite şi să adopte o atitudine demnă în faţa “marilor puteri”. Parteneriatul, fie şi în condiţiile de acum,  nu trebuie să fie sinonim slugărniciei.

Din păcate, politicienii români sunt pe nicăieri. Nu reuşesc să articuleze un punct de vedere specific sau să se implice în formarea de poli alternativi, meniţi să apere interesele româneşti prin racordarea lor la alte interese ale unor ţări europene aflate în situaţii similare.

Dar, pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că în ziua de azi e greu să ai influenţă şi o voce care să se facă ascultată şi respectată, dacă economic eşti la pământ. Azi vorbim din păcate doar de materie, de dictatura economicului, şi nimic despre spirit. Dar ceea ce se ignoră azi, ar putea răbufni mâine. Ceea ce ne paşte este fie o dominaţie germană (mai ales pe plan economic), fie o “aducere la ordine” a Germaniei, de voie, de nevoie, cu adâncirea crizei şi cu instaurarea unei UE pe principiile de tip socialist, atât de dragi lui alde Barroso şi celorlalţi funcţionari de la Bruxelles, a căror agendă este diferită de cea a popoarelor europene. De partea cealaltă, agenda oricărui şef de stat al unei ţări suverane (indiferent cât de limitată ar fi această noţiune în ziua de azi) e obligată să ţină cont în special de interesele celor care l-au ales.

O uniune de tip socialist, ca alternativă la hegemonia Germaniei, e puţin probabil să reziste. Va deveni până la urmă tot o organizaţie suprastatală sub umbrela căreia se vor ciocni diversele interese naţionale. Unui astfel de proiect european îi lipseşte în cele din urmă un liant, o identitate.

Se pare că alternativă la ideea unui astfel de proiect nu există, dar adevăratul respect pentru identitătile naţionale şi temperarea egoismelor statale poate veni numai din partea unui –inexistent acum – liant spiritual.

Câtă vreme arhitecţii actualei Europe ignoră sistematic rădăcinile ei creştine şi introducerea unor principii de această natură în politică, nu vor obţine decât un eşec răsunător.

Şi, dacă tot am indicat Germania drept “cheia” situaţiei politice şi economice de pe continent, trebuie spus că au existat şi gânditori germani, azi aproape uitaţi, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi-au pus exact această problemă, încercând să traseze viziunea generoasă a unei Europe bazate pe spirit, pe propria identitate şi pe miracolul credinţei. Mă refer aici la Schmid Noerr (autor deja  citat şi mai sus) în volumul din anul 1949, Ewige Mutter Europa/ Eterna mamă Europa. Şi nu, aici nu e vorba despre o zeamă diluată de tip creştin-democrat, ci de o sensibilitate reală şi de o situare exact pe planul spiritual, invizibil şi ignorat de către mulţi (ca atare să nu ne mirăm că un astfel de autor este azi la rândul său complet trecut cu vederea). Surprinzător sau nu, în cartea sa România este trecută sub tăcere, nefiind menţionată explicit nici măcar la categoria de “Randvölker” – popoarele periferice (să interpretăm acest termen doar geografic), centrul fiind desigur german.

O lipsă care s-ar cuveni corectată, căci pe acest plan, al unei Europe a spiritului, România este orice altceva numai cenuşăreasa continentului nu. Dar, pentru a o corecta, va trebui ca în primul rând noi, românii, să ştim să ne facem auzit glasul în faţa Europei.

Ce "Românie profundă" apară dl Platon şi-a lui ceată?

Public mai jos un ultim articol al lui Bogdan Munteanu, cu dorinţa de a încheia aici o polemică despre care am mai spus că nu duce nicăieri. Fiecare dintre cei care au scris în ultimele săptămîni pe subiectul relaţiei Mişcării Legionare cu Biserica şi-a exprimat suficient de clar poziţia. Este evident că nici unul nu va da înapoi. Deci, n-are rost să continuăm. 

Oricum, eu unul n-am de gînd să îmi antrenez numele şi blogul într-o polemică "de uzură", care să plictisească şi cititorii şi să mă distragă de la alte subiecte şi teme, mai de actualitate şi cu adevărat dureroase pentru români azi. (C.T.)

Temeiurile fenomenului legionar

de Bogdan Munteanu

Dl. Mircea Platon se întoarce. Un nou articol de opinie asupra chestiunii în dezbatere reiterează poziţia pe care s-a baricadat tabăra "conservatoare":

"Cineva pentru care "cuibul" lui e mai important decât evidenţa sau reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă, făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin "adevăruri"  tactice şi minciuni strategice: prin "adevăruri" conjuncturale şi prin închinarea la idoli falşi."

Aşa este. Creştinul ortodox e prin firea sa un realist şi nu tributar vreunei utopii mundane sau hiliaste. El nu siluieşte realitatea pentru a o forţa să intre în anumite tipare de gândire. Asupra criteriului adevărului creştin am scris de altfel cu alt prilej, încât nu mai revin. Mă voi opri de această dată asupra relaţiei dintre legionarism şi ceea ce unii numesc “România profundă”.

Tocmai acest realism creştin este cel care ne face să respingem teoria născută în eprubetele laboratorului de idei conservatoare. Artificialitatea ei este deja evidentă pentru toată lumea, numai pentru dl. Platon şi prietenii, nu.

Realitatea empirică, de la firul ierbii, de la nivelul sufletesc şi uman, întruchipată prin atâtea şi atâtea exemple, le contrazice flagrant construcţia ideatică. Pus într-o astfel de situaţie, intelectualul care se respectă nu are încotro şi e nevoit să emită o teorie, să găsească explicaţii la aceste contradicţii aparente. Desigur primul gând nu îi este acela al unei logici fireşti a lucrurilor, după care... aceste contradicţii nu există de fapt decât în mintea unora. Sau, dacă există, atunci ele sunt mai degrabă între realitate şi caricatura pe care ei o fac acestei realităţi.

Unul din pilonii teoriei d-lui Platon este acel concept al "României patriarhale", a cărei influenţă ar fi adevărata sau principala cauză explicativă a anumitor lucruri pozitive şi de netăgăduit valabile care pot fi aflate în istoria legionară. Desigur, numai atât nu-i ajunge. Pentru a-şi demonstra ideea fixă a malignităţii esenţiale fenomenului legionar, dl. Platon se vede nevoit să mai recurgă la o operaţie chirurgicală: aceea de a separa ontologic legionarismul de "România patriarhală". Dacă nu neapărat prin origini, care nu pot fi tăgăduite, atunci măcar să-l vădească drept o "deturnare", o întoarcere distructivă împotriva acestui pat germinativ care i-a dat naştere.

Teoria bunătăţii "României patriarhale" contrapusă demonismului legionar e una caducă. Nu e nicidecum obligatoriu ca influenţele mentalităţii strămoşeşti să fie exclusiv de natură pozitivă (cel puţin raportat la criteriile zilelor noastre), precum de asemenea nu e stringent ca unii oameni de un creştinism profund şi de netăgăduit (fie şi nelegionari) să-şi datoreze credinţa lor factorului "patriarhal". Se pare că a fost mai degrabă pe dos. Creştinismul patriarhal nu e cel al Filocaliei şi al misticii isihaste, iar "bunul simţ" şi cuminţenia întru firescul unei lumi ce părea eternă au alternat în vechime adesea cu izbucniri de revoltă şi sete de dreptate. Până şi lumea patriarhală a ştiut să se răscoale în vremuri de restrişte, fără să-şi mai facă scrupule de ordin teologic. La fel au stat lucrurile şi în acei ani frământaţi la care ne referim. Epoca interbelică era una a destrămării tot mai accentuate a valorilor tradiţionale, care a făcut ca lumea profund agresată şi pe cale de dispariţie a lui "Nuţu Doncii" să se... revolte împotriva acestei stări de fapt!

Desigur că şi dl. Platon ştie care a fost prima formă de revoltă, spontană şi mânată de instinctul de autoconservare: acel "complot studenţesc", pus la cale de către o mănă de tineri idealişti, dar pe moment lipsiţi de viziune. Nici vorbă de principii "legionare" la acel moment. Motorul lor iniţial a fost doar disperarea în faţa unei deplorabile stări de fapt, ei fiind doar "vârful unui aisberg" care mergea până în straturile cele mai profunde ale sufletului românesc (sau tăgăduim acum şi acest fapt?).

Această reacţie de autoapărare unii o numesc "haiducie", alţii "terorism".

Dacă rămânem în sistemul de idei al d-lui Platon, înseamnă că "România profundă" s-a manifestat în cea de-a doua formă, adică a... "terorismului". Legionarismul a venit abia ulterior, când s-a înfiripat acea viziune asupra rezolvărilor problemelor româneşti nu prin răscoală, ci prin întoarcerea "la icoană", prin cultivarea virtuţilor personale şi colective şi prin sporirea întru credinţă.

Mai vin cu un exemplu, poate şi mai elocvent. Anume uciderea lui Stelescu de către foştii săi camarazi de cuib, majoritatea tineri macedoneni. În concepţia lor, un loc important îl ocupau valorile "patriarhale" de "onoare" şi de pedepsire cu orice preţ a călcării acesteia în picioare prin infamia trădării. Nu cu mult timp în urmă, la niveluri mai elevate, aceste chestiuni care ţineau de noţiunea patriarhală de "onoare" se tranşau prin... duel. Adică tot violent, dar cu respectarea unor reguli. Dar această cale era valabilă oricum doar în ceea ce priveşte onoarea personală. Dacă a fost terfelită onoarea de grup, dacă a fost jignită o întreagă colectivitate, tinerii macedoneni au făcut ceea ce i-a îndemnat vocea sângelui şi a strămoşilor care clocotea în ei. Cultul eroilor şi al haiducilor care şi-a pus pecetea pe începuturile legionare nu a fost altceva decât o reminiscenţă a "României patriarhale". Sau nu? Încât nu ştiu dacă mai are rost să ne întrebăm cine se situează ontologic mai aproape de aceasta: legionarii de atunci, mai ales cei cu origini aromâne, sau un Mircea Platon al zilelor noastre?

Afirm şi acum, deşi nu este aici loc pentru o dezvoltare mai largă, că nici o crimă legionară nu a avut decât un caracter justiţiar şi nicidecum "ideologic". Legionarii nu au ucis nici un om nevinovat, sau doar pe motiv că victima era de altă părere cu ei. Dar la fel de adevărat este şi faptul că impulsivitatea unora şi setea lor de dreptate a făcut ca păcatele lor să apese în mod constant şi asupra marii majorităţi a legionarilor, care personal nu pot fi făcuţi responsabili de crimele altora. Oricât ar părea de straniu, dar de regulă crucea oricărui legionar este mai grea decât a unui creştin obişnuit, tocmai pentru că îl apasă păcate care nu sunt ale lui! Taina aceasta s-a revelat într-un mod izbitor tocmai în "tratamentul" de care au avut parte legionarii în puşcăriile antonesciene şi comuniste. Nu s-au lepădat de comuniunea care îi unea pe toţi, cu virtuţile unora şi păcatele altora. Au refuzat orice lepădare facilă pentru a-şi uşura eventual crucea. Mai mult, unii dintre ei au fost în stare să scrie un "Imn pentru crucea purtată"!

Iată şi un exemplu în sens invers. Un Mircea Vulcănescu, de care s-a tot vorbit, şi al cărui creştinism profund nu-l contestă nimeni, nu a ajuns la această măsură datorită influenţei "României patriahale" sau a educaţiei din şcoală, ci mai degrabă luat de curentul religios care străbătea universităţile româneşti ale epocii (e de ajuns să-i citim cartea despre Nae Ionescu). O mare parte din această studenţime, hrănită sufleteşte şi intelectual în acelaşi mediu universitar, a fost însă... legionară. Încât de ce nu am admite un lucru similar şi în cazul lor, anume că formarea lor a ţinut mai degrabă de un alt mediu decât cel patriarhal-familial (fapt confirmat chiar de Vulcănescu)? A, da, uitasem că în teoria d-lui Platon, a fi legionar înseamnă a fi "eretic", şi deci căzut din adevăr.

Ar mai fi un pilon important, fără de care şandramaua teoriei platoniciene s-ar dărâma:

"Mişcarea Legionară a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice. Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face din "legionarism" o "esenţă" a identităţii româneşti şi/sau Ortodoxe."

Realitatea este însă alta. Cu bunele şi cu relele sale, legionarismul a fost şi este mai mult decât o organizaţie politică. A fost chiar o... întruchipare a identităţii româneşti patriarhale, a fost o stare de spirit de cuprindere naţională. Iată ce spune însuşi Căpitanul:

“De altfel, toata revista „Pământul Stramosesc” e plină de astfel de scrisori: contribuţie a românilor la crearea Legiunii, care este mai mult decât o organizaţie cu membri, registre şi sefi. Este o stare de spirit. O unitate de simţire şi trăire la care contribuim toţi. Membri, sefi, numar, uniforme, program etc., constituie Legiunea care se vede. Cealalta însa, cea mai importanta, este Legiunea care nu se vede. Legiunea care se vede, lipsita de Legiunea care nu se vede, adica de acea stare de spirit, de viata, nu înseamna nimic. Sunt forme goale fara continut.

Noi nu ne-am instalat cu revista ca un profesor la catedra, înaltând bariera între noi, „sefii”, „învatatorii”, care scriam la gazeta învataturi si norme, si între multimea care nu are altceva de facut decât sa învete învataturile noastre si sa se conformeze lor. Pe de o parte noi, pe de alta parte, ea. Nu.

A face Legiunea nu înseamna a-i face uniforma, nasturi etc. Nu înseamna a-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamna nici macar a-i formula legislatia, normele de conducere, însirând logic textele pe hârtie. Dupa cum a crea un om nu înseamna a-i face hainele, nici a-i fixa principiile de conduita si nici a-i stabili programul de actiune.

O miscare nu înseamna nici statut, nici program, nici doctrina. Acestea pot fi legislatia miscarii, pot defini scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de actiune etc., dar nu însasi miscarea.

Acestea sunt adevaruri pe care oamenii, chiar cei de stiinta, le confunda.

A crea numai „statut”, „program” etc., si a crede ca ai facut „miscare”, este ca si cum voind sa faci un om, i-ai face numai hainele.

A crea o miscare înseamna în primul rând, a crea, a da nastere unei stari de spirit, care nu-si are sediul în ratiune, ci în sufletul multimii.

Aceasta constituie esentialul în miscarea legionara.

Aceasta stare de spirit nu am creat-o eu. Ea s-a nascut din întâlnirea aportului nostru de simtire cu al celorlalti români. Revista „Pamântul Stramosesc” a fost locul de întâlnire, de înfratire a simtirilor si, mai târziu a gândurilor noastre, cu simtirile si cu gândurile acelor români care simteau la fel ca noi si judecau la fel.

Asadar, Legiunea în adâncul ei, în acea stare de spirit nevazuta, dar simtita de noi, n-am creat-o eu.

Ea este rezultatul unei conlucrari.

Ea s-a nascut din contopirea urmatoarelor elemente:

1. Aportul nostru de simtire.

2. Aportul de simtire al altor români.

3. Prezenta în constiinta tuturor a mortilor neamului.

4. Îndemnul pamântului patriei si

5. Binecuvântarea lui Dumnezeu.”

(Corneliu Zelea Codreanu – “Pentru legionari”)

O fi având "România profundă" bunele şi relele ei, la fel şi Legiunea, dar o legătură ontologică între cele două entităţi nu poate fi contestată de nici un om normal. Realitatea este că o mare parte a României tradiţionale s-a regăsit la acea vreme în aspiraţiile legionare, ba am putea spune chiar că aici intră îndeosebi elita morală a neamului din acea vreme. Până şi argumentul statistic sprijină această idee. S-a întruchipat oare "România profundă" în altă entitate, sau a stat ea cumva indiferentă, în tribune, în vreme ce în arena evenimentelor se înfruntau doar unele minorităţi nereprezentative? Oare ce spun, de pildă, statisticile pe care ni-le oferă în acest sens arhivele Securităţii comuniste?  Să nu uităm însă că pentru statistică excepţiile sunt... excepţii şi atât, ele nu pot infirma o regulă generală, din care pot fi deduse chiar corelaţii mai adânci.

E limpede însă: credinţa creştină de obşte era pe atunci aceea simplă a ţăranului român şi desigur că în epocă nu avea cum să aibă anvergura unei renaşteri neopatristice sau a unei spiritualizări care au venit abia ulterior. Înainte de a se ocupa de Filocalie şi de Patristică, până şi un Stăniloae scria despre legăturile dintre "Românism şi Ortodoxie". Despre ce erezie să fie atunci vorba la adepţii "românismului" din acea epocă, care se întâlneau tocmai pe acest plan (sau mai degrabă datorită lui) pentru prima oară cu Ortodoxia, pe care au descoperit-o ca fiind un ingredient esenţial şi de netăgăduit în plămada lor sufletească?

E cert că au fost multe "nedesăvârşiri" pe acest plan creştin în perioada respectivă. Mai ales în cazul celor care au ajuns la creştinism prin descoperirea Ortodoxiei ca temelie a fiinţei lor naţionale, adică prin... naţionalism. Dar aceşti fii ai României au venit spre Biserică cu bună credinţă şi cu sufletul curat, au venit cu păcatele şi cu nedesăvârşirile lor, iar oficialitatea bisericească de atunci (sau dl. Platon acum) le-a tras o palmă de să le zboare dinţii, pentru că "nu au înţeles cum trebuie" această credinţă. Unde este dragostea de frate şi de aproape? Ei bine, cred că mai degrabă nenumăratele "palme" pe care le-au primit (şi chiar mai mult decât palme) i-a făcut pe unii dintre ei, iar prin ei şi pe ceilalţi, să înţeleagă. Şi au înţeles această credinţă chiar mai bine decât apărătorii oficiali sau neoficiali ai "adevărului" faţă de "erezia" legionară.

Se pune întrebarea: cine poate emite o părere autorizată şi în acelaşi timp credibilă privind cunoaşterea unui fenomen politico-spiritual de complexitatea celui legionar? Istoricul? Teologul? Sociologul sau psihologul? Sau există cumva şi un alt tip de cunoaştere, mai adecvat, care se poate servi la nevoie de instrumentele de gândire oferite de aceste ştiinţe, dacă însă în prealabil a parcurs etapele unui proces de înţelegere de o altă natură? Este vorba de cunoaşterea empatică.

Pe dl. Platon şi pe ceilalţi care îşi dau acum cu părerea doar pe baza unor lecturi (şi acelea incomplete), înainte de a veni cu asemenea teorii scoase din eprubetă, nu i-ar fi costat nimic să purceadă asemeni lui Sorin Lavric atunci când s-a documentat asupra legăturii dintre Noica şi Mişcarea Legionară, anume discutând îndelung cu martorii acelei epoci, mai exact cu istoria încă vie, aflată alături de noi.

Pe lângă aceasta, desigur, există şi oameni care s-au identificat în chip desăvârşit cu fenomenul în cauză şi care posedă atât autoritatea morală, cât şi viziunea spirituală (incluzând aici şi aflarea în adevăr) pentru a putea emite o opinie autorizată şi credibilă. Unul dintre aceştia este Virgil Maxim, un mărturisitor (legionar) al închisorilor, pomenit de regulă alături de cei care sunt priviţi drept "sfinţi", întrucât avea practic aceeaşi anvergură spirituală, numai că Dumnezeu i-a hărăzit nu martiriul, ci supravieţuirea din infern şi mărturia vie despre cele prin care a trecut generaţia sa.

Încât haideţi să vedem cum priveşte el această legătură ontologică dintre legionarism şi esenţa profundă a identităţii româneşti:

"Mişcarea Legionară s-a înfiinţat la plinirea vremii, prin purtarea de grijă Divină şi unda care se propagă în oceanul sufletesc al neamului  este suficientă; ea atinge nevăzut toate conştiinţele curate şi ridică din adâncurile fiinţei româneşti toate puterile, pentru a le înălţa la cele mai frumoase stadii de strălucire şi dăruire eroică. Mişcarea Legionară nu are nevoie, neapărat, de forme de manifestare sau reprezentare politică. Ea nu trăieşte prin aceste forme. Ea este duhul neamului; ea poate îmbrăca, în funcţie de condiţiile istorice, forme de organizare şi manifestare văzută, după cum poate trăi timp îndelungat ca jarul sub cenuşă, până când Buzele lui Dumnezeu vor sufla în spuză, aprinzând iarăşi în inimile tinere ale neamului focul dragostei pentru Adevăr. „Noi, legionarii, avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile şi mitralierele lumii: propria noastră cenuşă, cenuşa morţilor noştri”. (I. I. Moţa, Cranii de lemn)

După aceasta îi veţi recunoaşte pe legionari: ei mărturisesc Adevărul Dumnezeiesc în viaţa neamului, în ascultare de Biserică şi suportă consecinţele mărturisirii, revendicându-şi viaţa ca pe o comuniune cu cenuşa morţilor înaintaşi. Cel străin de această comuniune, nu-şi va putea jertfi fiinţa sa pentru Dumnezeu şi din dragoste de neam. El este sau devine unealtă de lovire în mâna celor ce-L urăsc pe Hristos şi-şi fac scop din plăcerile şi măririle lumesti. „De aceea nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să-l arunce în gheenă”. (Ev. După Matei)" (Virgil Maxim - "Imn pentru crucea purtată")

Nu credeam vreodată că asemenea lucruri vor ajunge să fie puse în discuţie. Realitatea metafizică a Legiunii nu are sens să fie contestată, tocmai datorită acestui temei. Nu are importanţă câte "organizaţii" există actualmente şi care are mai multă "legitimitate". Căci legionarismul este, şi în fond trebuie să fie, chiar o ipostaziere a unui profund substrat naţional, care, dacă îi va veni vremea, se va produce, indiferent de numele pe care îl va purta atunci. Apele care poate vor curge cândva din nou, nu au cum să o facă pe un alt făgaş decât prin albia deja existentă, de care se leagă atâta istorie, atâta jertfă şi atâta legendă.  Dar, dacă o vor face, ele se vor manifesta în mod evident în forme adecvate vremii. Adică fără centuri şi pistoale, fără acel eroism uneori exacerbat de sorginte medieval-patriarhală, poate mai degrabă cu un eroism de tip creştin, mărturisitor şi atent la rigoarea dogmatică. Însă în orice caz, cu dragoste şi nu cu dispreţ faţă de această generaţie unică în istoria României.

Până una-alta, e indiscutabil că Legiunea a creat deja un mit la nivelul conştiinţei colective a românilor, chiar dacă părerile asupra ei merg până la divergenţă. Dacă ar fi fost un fapt efemer şi lipsit de importanţă, cred că e clar pentru oricine că discuţia de faţă nu ar fi consumat deja atâtea energii intelectuale şi polemice. Iar dacă ar fi fost un fenomen de o substanţă morală îndoielnică, mă tem că adepţii săi ar fi fost demult striviţi de tăvălugul atâtor contraargumente care mai de care mai docte. Numai că ele au o slăbiciune intrinsecă. Priza lor la straturile profunde ale României, la nivelul omului simplu, este egală cu zero, dacă o comparăm numai cu forţa acestor patru versuri simple:

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Unde este acea "Românie profundă" care va prefera vreodată ortodoxia literară a unui Mircea Platon în faţa pragurilor, prispelor, uşilor şi icoanelor sărutate de "ereticul" Radu Gyr?
O vede cineva, dincolo de virtualitatea unor... bloguri?

Ernst Nolte, fascism şi legionarism

Reflecţii pe marginea capitolului dedicat României din volumul „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968) de Ernst Nolte ¹

de Bogdan Munteanu

1. Întindere: Capitolul este cuprins între paginile 258-273,  adică pe 16 din totalul de 475 de pagini ale lucrării.

2. Concluzia autorului: “Garda de Fier este probabil cea mai interesantă şi mai complexă dintre toate mişcările fasciste, putând fi  asemuită cu un peisaj bogat în diferite straturi geologice, care reuneşte atât elemente prefasciste cât şi radical fasciste”.

3. Rezumatul capitolului

a) Schiţă succintă a istoriei României din secolul XIX şi până în anii de după Primul Război Mondial. Descrierea problemei evreieşti şi a raporturilor dintre români şi evrei mergând până la A.C. Cuza (p. 258-262)

b) Schiţă succintă a istoriei Mişcării Legionare, care se rezumă mai degrabă la o istorie a asasinatelor legionare şi a atitudinilor lor radical antisemite , cu slabe sau chiar inexistente raportări la context şi la motivaţii (p. 262-269)

c) Discuţie asupra încadrării legionarismului în curentul fascist, dezbaterea unor elemente atipice care eventual ar ridica semne de întrebare asupra acestei încadrări (p. 269-273)

d) Concluzia amintită la punctul 2. (p. 273)

Întâi câteva observaţii: de ce referirea la Nolte? Pentru că istoricii cu orientare de stânga sau de etnie evreiască nu au cum să fie nepărtinitori în analiza lor asupra fenomenului legionar, încadrarea acestuia la “fascism” având de cele mai multe ori “biasul” ideologic al autorilor. În schimb, până şi Nolte însuşi a fost acuzat de asemenea autori de tendinţe “fasciste” şi “revizioniste” (cunoscuta “Historikerstreit”). 
 

Ernst Nolte figurează drept unul din specialiştii proeminenţi ai studierii fenomenelor fasciste. Având în vedere cele de mai sus, nu poate fi bănuit de partizanat ideologic. În cele ce urmează voi încerca să pun în evidenţă anumite erori în exegeza sa, care au la bază mai degrabă insuficientul acces la literatura legionară de limbă română, precum şi “îngheţarea” timpului la nivelul anului 1941, fără a-şi  mai confrunta teza cu evoluţiile ulterioare, în ce măsură ele justifică – şi dacă da, în ce grad –  clasificarea legionarismului în categoria fascismelor.

Cât priveşte autorii români, aceştia desigur că nu au ajuns la un acord în acest sens. Aceasta însă în primul rând datorită orientării lor ideologice pro- sau anti- legionare. Cea din urmă însemnând fie una cu substrat de stânga (comunist), fie fiind tributară celor care “sponsorizeaza” aceste cercetări. Ceilalţi autori (cum ar fi un Neagu Djuvara) sunt mai degrabă reticenţi la o asemenea etichetare, subliniind mai degrabă specificul românesc al legionarismului.

O raportare la Ernst Nolte şi la modul său de argumentare pare aşadar cât se poate de pertinentă: un autor care nu e de stânga, nu e nici “bursier”, dar care consideră legionarismul o specie de fascism.

Rămâne însă de văzut dacă încadrarea lui Nolte este justificată în sine, sau, dacă, mai degrabă din raţiuni de comoditate metodologică, ea nu este nimic altceva decât un reducţionism simplificator. Datorită prezenţei unor elemente comune (ţinând mai degrabă de formele de acţiune exterioară) e mai facil pentru analişti să plaseze legionarismul în sertarul „fascismului“, decât să înfiinţeze pentru el un „sertar“ propriu, mai ales că cel al fascismului pare a fi cel mai apropiat. Căci nu putem încadra legionarismul nici la stânga comunist-socialistă, nici la democraţia liberală (să spunem că în România interbelică nici nu a existat un liberalism autentic, similar Europei occidentale, ci mai degrabă unul “balcanic”). Creştin-democraţia este mai degrabă un curent de factură occidentală, importat în România abia după 1990. Şi atunci, cu toată prezenţa unor elemente nete de diferenţiere faţă de fascism, Mişcarea Legionară este îndeobşte studiată pe acest segment, ca să nu se mai complice inutil pletora existentă de categorii şi de curente social-politice.

Pe marginea textului lui Nolte se poate face observaţia că este mult prea scurt pentru o descriere exhaustivă a celei mai “complexe” şi mai “interesante” dintre mişcările fasciste. Lipseşte o discuţie mai detaliată asupra substratului doctrinar şi chiar a pasajelor în care legionarii se delimitează net pe acest plan de fascism sau naţional-socialism ², chiar dacă militau pentru o alianţă cu Axa împotriva ameninţării comuniste.

Mai mult, în consideraţiile lui Nolte istoria pare să se fi oprit în ianuarie 1941, odată cu eliminarea legionarilor de la putere de către Antonescu. Se prezintă primii ani ai istoriei legionare, desigur extrem de importanţi, căci au fost marcaţi de personalitatea fondatorului mişcării, Corneliu Codreanu, şi următorii câţiva ani, în care violenţele legionarilor au avut drept scop mai degrabă răzbunarea morţii sale, încât ele se încadrează în acelaşi context. În total 14 ani, din 1927 până în 1941.

Nolte nu aminteşte însă nimic despre istoria ulterioară. Nimic despre internarea legionarilor în lagărele germane, nimic despre natura raporturilor lor cu naţional-socialismul în cadrul guvernului de la Viena, nimic despre scoaterea lor de pe lista organizaţiilor judecate şi apoi condamnate de tribunalul de la Nürnberg ³, spre deosebire de pildă de naţionaliştii ucrainieni, care au avut practic un statut asemănănător Armatei Naţionale Române care a luptat alături de germani împotriva sovieticilor şi care au fost condamnaţi (rămâne de analizat dacă aici nu au fost şi unele presiuni ale sovieticilor la mijloc). Nimic despre rezistenţa anticomunistă din ţară şi din exil, nimic despre dezvoltările doctrinare ale legionarilor de după război ⁴, cu explicarea raportării lor la democraţie ⁵, la o Europă a naţiunilor după model gaullist cu mai bine de un deceniu înaintea lui de Gaulle ⁶  etc, într-un cuvânt, nimic despre cei 70 de ani de istorie legionară care au urmat şi în care acele “elemente” fasciste care au fost prezente în prima perioadă (cea analizată de Nolte şi de majoritatea istoricilor) s-au estompat până la dispariţie.

Tocmai această dinamică istorică şi această evoluţie ulterioară denotă faptul că elementele fasciste prezente dintru începuturi nu pot da în mod esenţial adevărata măsură a fenomenului legionar, ele fiind mai degrabă nişte accesorii care ţineau de spiritul epocii şi de frontul anticomunist făcut în comun cu puterile Axei.  Antisemitismul nu poate fi un criteriu suficient pentru încadrarea definitivă în cadrul fascismului, pentru că în România au existat şi alte tendinţe şi curente antisemite, care nu sunt trecute la “fascism”: A.C. Cuza, N. Iorga, O. Goga. Cartea Decăderea dogmelor, virulent antisemită, semnată de Ilariu Dobridor, nu a fost scrisă de un legionar etc.

Revin la textul lui Nolte, în care el însuşi ridică o serie de semne de întrebare asupra încadrării legionarismului în categoria generală a fascismului.

Primul ar fi mai degrabă caracterul ei “anarhist” (citat aici fiind … Antonescu), care ar fi la polul opus cultului pentru stat şi ordine manifestat de fascişti. Decât asemenea citate din Pe marginea prăpastiei (preluate dintr-un ziar de limbă germană din România anului 1941), mai bine lipsă … E limpede însă că Nolte are handicapul lipsei de acces la sursele primare, la scrierile legionare, dintre care puţine au fost traduse în limbi de mare circulaţie. Dacă ar fi citit despre diferenţele făcute de Alexandru Cantacuziono între legionarism şi fascism sau naţional-socialism ² ar fi fost mult mai edificat şi ar fi găsit un alt posibil contraargument  la încadrarea ideologică a legionarismului la curentele fasciste decât “anarhismul”.

Al doilea semn de întrebare ar fi caracterul religios al legionarismului, care îl diferenţiază de fascismele epocii: “Nicăieri altundeva în curentele de extremă dreaptă, credinţa nu era o realitate atât de puţin formală şi atât de profund legată de universul creştinismului.”  Nolte descrie în continuare elementele etice din legionarism, cultivarea virtuţilor, educaţia legionară. Ajungând la “mistica legionară”, Nolte o consideră mai degrabă o “mistică naţională” decât una creştină prezentând o traducere germană deturnată ⁸ (incorectă) a citatului:  “Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un «salt din natura umană în natura divină» (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.” (C.Z. Codreanu, Pentru legionari)

Din citatul original se vede limpede că între cele două mistici (creştină şi a neamului) nu se făcea confuzie şi nici nu se punea a doua deasupra primeia.  Versiunea germană a citatului poartă o inconfundabilă pecete deformatoare de natură naţional-socialistă (fiind redată literal în secţiunea de note bibliografice⁸ ).

Nolte continuă: “Este adevărat că nu are loc o ruptură explicită cu credinţa creştină ca în cazurile unor Maurras, Mussolini sau Hitler, dar diastaza faţă de aceasta este de netăgăduit.” Rămâne şi aici de discutat în ce măsură Nolte a avut acces la literatura legionară de limbă română pentru a putea fi în măsură să dea un verdict mai adecvat realităţii. Am dovedit aceasta prin modul în care el trage concluzii referioare la disocierea legionarismului de creştinism datorită unui citat în traducere distorsionată. Nu cumva traducerile cărţilor Căpitanului de care s-a servit Nolte poartă şi în numeroase alte locuri asemenea peceţi deformatoare ivite din doctrina “sângelui şi rasei” străină de cea legionară?

Legăturile dintre legionarism şi creştinism constituie actualmente o temă fierbinte de dezbatere pe blogurile româneşti, şi, pentru a parfraza un autor contemporan, părţile implicate “nu au căzut la un acord” asupra esenţei creştine sau necreştine a legionarismului. Teza este în continuare în curs de dezbatere, iar bietul Nolte nu avea cum (la acea vreme) să-i perceapă toate dimensiunile.

După aceste posibile argumente care ar indica o incomaptibiliatea a legionarismului cu fascismul, Nolte le trece în revistă pe celelalte, care îl fac să concluzioneze finalmente că legionarismul trebuie încadrat în categoria fascismelor. Acestea sunt:

1. Principiul unui conducător unic, dar mai ales cultul la adresa Căpitanului.

Acest principiu a fost prezent şi în comunism sau în … mişcarea lui Gandhi. Probabil referirea esenţială ţine de natura cultului, care este oarecum diferită de cel comunist. Legionarii l-au privit pe Căpitan drept un model etic, demn de urmat până la moarte: “Ni-i dragă moartea pentru Căpitan…” Aici însă, în această categorie a modelelor etice, îl putem încadra şi pe… Gandhi. Diferenţa o constituie însă punctul următor.

2. Voinţa de distrugere (Vernichtungswille) la adresa adversarilor politici. Exemplele aduse de Nolte se rezumă la evocarea „abatorului“ din vremea „rebeliunii“ (fals între timp demontat de documente istorice ^{9, 10}) şi aprecierea (nefondată,  decât pe acest mit al abatorului) că dacă legionarii ar fi rămas la putere în România soarta evreilor ar fi fost şi mai îngrozitoare decât cea din camerele de gazare naziste.

Inutil să mai demonstrăm exagerările acestei intepretări. În vremea statului legionar nu au existat deţinuţi politici, ci doar criminali de drept comun, autorii crimelor antilegionare. Încât voinţa aceasta de distrugere a adversarilor politici nu este fundamentată prin nimic. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa naţional-socialismului sau fascismului. Mai mult, Horia Sima a cerut alegeri libere (cu paticiparea tuturor partidelor politice – inclusiv al evreilor –  existente înainte de 1938, când a fost instaurată dictatura regală,) pentru legitimarea guvernării legionare, fapt refuzat de Antonescu ⁷.

3. În fine, criteriul “decisiv” pentru încadrarea la “fascism” este alianţa preconizată de Codreanu cu puterile Axei.

Am discutat mai sus motivaţia acestei alianţe anticomuniste şi modul în care au decurs după 1941 raporturile reale dintre legionarism şi naţional-socialism. Ar mai fi de adăugat acele “legături de simpatie” de care amintea Codreanu faţă  de curentele naţionaliste europene. Încât putem vorbi cel mult de faptul că legionarii, în anii 1937-1940 au “simpatizat” cu aceste curente, dar atât. Diferenţele de substanţă au fost şi sunt cât se poate de evidente. Să nu uităm de alianţa legionarilor din anii ‘50 cu puteri NATO precum SUA sau Franţa, concretizată în pregătirea şi paraşutarea în România a unor grupuri de rezistenţă armată anticomunistă. Aceasta nu dovedeşte decât consecvenţa legionarilor cu ei înşişi şi independenţa lor reală faţă de orice fel de alte tendinţe politice. Ei nu au făcut de fiecare dată altceva decât să se alieze cu acele forţe care se găseau pe aceeaşi linie de luptă anticomunistă.

Concluzia acestor rânduri este una singură: anume că încă nu poate fi trasă o concluzie fermă şi definitivă asupra caracterului “fascist” al legionarismului. Se poate admite prezenţa (în primii ani) ai unor elemente fasciste, dar în acelaşi timp se pot pune în evidenţă o serie de deosebiri fundamentale care ţin mai degrabă de substanţa lor doctrinară.

Prezenţa acestor realităţi complexe şi contradictorii face ca fiecare autor să poată trage concluzia pe care o doreşte, în funcţie de interesul său şi de orientarea sa ideologică. Nu cred că va fi vreodată altfel.

Bibliografie:

1.                   Ernst Nolte, „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968)

2.                   Alexandru Cantacuzino, „Diferenţele dintre legionarism şi naţional-socialism sau fascism” http://www.fgmanu.ro/Carti/200/capitol_5  din conferinţa “Românismul nostru”, text integral la http://www.fgmanu.ro/Articole/articol106

3.                   Mihail Fotin Enescu, “Poziţia politică a Mişcării Legionare în vederile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg”, http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol234

4.                   Horia Sima, “Doctrina legionară”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/doctrina_legionara.pdf

5.                   Alexandru Frâncu, “Democraţia şi noi”, http://www.fgmanu.ro/permanente.php#p596

6.                   Horia Sima, “Menirea naţionalismului”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/menirea_nationalismului.pdf

7.                   Horia Sima, “Era libertăţii – statul naţional-legionar” Vol I. http://www.fgmanu.ro/Carti/336/capitol_10

8.                   “Wenn die christliche Mystik auf ihrem Gipfelpunkt, in dem heiligen Rausch, die unmittelbare Berührung des Menschen mit Gott  >durch einen Aufschwung aus dem menschlichen ins göttliche Wesen< … verkündet, dann bedeutet die Mystik des Volkstums, die Mystik des Blutes, nichts anderes als die unmittelbare Berührung des einzelnen oder der begeisterter Massen mit dem ewigen Wesen, mit dem Genius des Volkes.” (Ernst Nolte, op.cit., p. 271-272)

9.                   http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol219

10.               http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol60