Ernst Nolte, fascism şi legionarism
Reflecţii pe marginea capitolului dedicat României din volumul „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968) de Ernst Nolte 1
de Bogdan Munteanu
1. Întindere: Capitolul este cuprins între paginile 258-273, adică pe 16 din totalul de 475 de pagini ale lucrării.
2. Concluzia autorului: “Garda de Fier este probabil cea mai interesantă şi mai complexă dintre toate mişcările fasciste, putând fi asemuită cu un peisaj bogat în diferite straturi geologice, care reuneşte atât elemente prefasciste cât şi radical fasciste”.
3. Rezumatul capitolului
a) Schiţă succintă a istoriei României din secolul XIX şi până în anii de după Primul Război Mondial. Descrierea problemei evreieşti şi a raporturilor dintre români şi evrei mergând până la A.C. Cuza (p. 258-262)
b) Schiţă succintă a istoriei Mişcării Legionare, care se rezumă mai degrabă la o istorie a asasinatelor legionare şi a atitudinilor lor radical antisemite , cu slabe sau chiar inexistente raportări la context şi la motivaţii (p. 262-269)
c) Discuţie asupra încadrării legionarismului în curentul fascist, dezbaterea unor elemente atipice care eventual ar ridica semne de întrebare asupra acestei încadrări (p. 269-273)
d) Concluzia amintită la punctul 2. (p. 273)
Întâi câteva observaţii: de ce referirea la Nolte? Pentru că istoricii cu orientare de stânga sau de etnie evreiască nu au cum să fie nepărtinitori în analiza lor asupra fenomenului legionar, încadrarea acestuia la “fascism” având de cele mai multe ori “biasul” ideologic al autorilor. În schimb, până şi Nolte însuşi a fost acuzat de asemenea autori de tendinţe “fasciste” şi “revizioniste” (cunoscuta “Historikerstreit”).
Ernst Nolte figurează drept unul din specialiştii proeminenţi ai studierii fenomenelor fasciste. Având în vedere cele de mai sus, nu poate fi bănuit de partizanat ideologic. În cele ce urmează voi încerca să pun în evidenţă anumite erori în exegeza sa, care au la bază mai degrabă insuficientul acces la literatura legionară de limbă română, precum şi “îngheţarea” timpului la nivelul anului 1941, fără a-şi mai confrunta teza cu evoluţiile ulterioare, în ce măsură ele justifică – şi dacă da, în ce grad – clasificarea legionarismului în categoria fascismelor.
Cât priveşte autorii români, aceştia desigur că nu au ajuns la un acord în acest sens. Aceasta însă în primul rând datorită orientării lor ideologice pro- sau anti- legionare. Cea din urmă însemnând fie una cu substrat de stânga (comunist), fie fiind tributară celor care “sponsorizeaza” aceste cercetări. Ceilalţi autori (cum ar fi un Neagu Djuvara) sunt mai degrabă reticenţi la o asemenea etichetare, subliniind mai degrabă specificul românesc al legionarismului.
O raportare la Ernst Nolte şi la modul său de argumentare pare aşadar cât se poate de pertinentă: un autor care nu e de stânga, nu e nici “bursier”, dar care consideră legionarismul o specie de fascism.
Rămâne însă de văzut dacă încadrarea lui Nolte este justificată în sine, sau, dacă, mai degrabă din raţiuni de comoditate metodologică, ea nu este nimic altceva decât un reducţionism simplificator. Datorită prezenţei unor elemente comune (ţinând mai degrabă de formele de acţiune exterioară) e mai facil pentru analişti să plaseze legionarismul în sertarul „fascismului“, decât să înfiinţeze pentru el un „sertar“ propriu, mai ales că cel al fascismului pare a fi cel mai apropiat. Căci nu putem încadra legionarismul nici la stânga comunist-socialistă, nici la democraţia liberală (să spunem că în România interbelică nici nu a existat un liberalism autentic, similar Europei occidentale, ci mai degrabă unul “balcanic”). Creştin-democraţia este mai degrabă un curent de factură occidentală, importat în România abia după 1990. Şi atunci, cu toată prezenţa unor elemente nete de diferenţiere faţă de fascism, Mişcarea Legionară este îndeobşte studiată pe acest segment, ca să nu se mai complice inutil pletora existentă de categorii şi de curente social-politice.
Pe marginea textului lui Nolte se poate face observaţia că este mult prea scurt pentru o descriere exhaustivă a celei mai “complexe” şi mai “interesante” dintre mişcările fasciste. Lipseşte o discuţie mai detaliată asupra substratului doctrinar şi chiar a pasajelor în care legionarii se delimitează net pe acest plan de fascism sau naţional-socialism 2, chiar dacă militau pentru o alianţă cu Axa împotriva ameninţării comuniste.
Mai mult, în consideraţiile lui Nolte istoria pare să se fi oprit în ianuarie 1941, odată cu eliminarea legionarilor de la putere de către Antonescu. Se prezintă primii ani ai istoriei legionare, desigur extrem de importanţi, căci au fost marcaţi de personalitatea fondatorului mişcării, Corneliu Codreanu, şi următorii câţiva ani, în care violenţele legionarilor au avut drept scop mai degrabă răzbunarea morţii sale, încât ele se încadrează în acelaşi context. În total 14 ani, din 1927 până în 1941.
Nolte nu aminteşte însă nimic despre istoria ulterioară. Nimic despre internarea legionarilor în lagărele germane, nimic despre natura raporturilor lor cu naţional-socialismul în cadrul guvernului de la Viena, nimic despre scoaterea lor de pe lista organizaţiilor judecate şi apoi condamnate de tribunalul de la Nürnberg 3, spre deosebire de pildă de naţionaliştii ucrainieni, care au avut practic un statut asemănănător Armatei Naţionale Române care a luptat alături de germani împotriva sovieticilor şi care au fost condamnaţi (rămâne de analizat dacă aici nu au fost şi unele presiuni ale sovieticilor la mijloc). Nimic despre rezistenţa anticomunistă din ţară şi din exil, nimic despre dezvoltările doctrinare ale legionarilor de după război 4, cu explicarea raportării lor la democraţie 5, la o Europă a naţiunilor după model gaullist cu mai bine de un deceniu înaintea lui de Gaulle 6 etc, într-un cuvânt, nimic despre cei 70 de ani de istorie legionară care au urmat şi în care acele “elemente” fasciste care au fost prezente în prima perioadă (cea analizată de Nolte şi de majoritatea istoricilor) s-au estompat până la dispariţie.
Tocmai această dinamică istorică şi această evoluţie ulterioară denotă faptul că elementele fasciste prezente dintru începuturi nu pot da în mod esenţial adevărata măsură a fenomenului legionar, ele fiind mai degrabă nişte accesorii care ţineau de spiritul epocii şi de frontul anticomunist făcut în comun cu puterile Axei. Antisemitismul nu poate fi un criteriu suficient pentru încadrarea definitivă în cadrul fascismului, pentru că în România au existat şi alte tendinţe şi curente antisemite, care nu sunt trecute la “fascism”: A.C. Cuza, N. Iorga, O. Goga. Cartea Decăderea dogmelor, virulent antisemită, semnată de Ilariu Dobridor, nu a fost scrisă de un legionar etc.
Revin la textul lui Nolte, în care el însuşi ridică o serie de semne de întrebare asupra încadrării legionarismului în categoria generală a fascismului.
Primul ar fi mai degrabă caracterul ei “anarhist” (citat aici fiind … Antonescu), care ar fi la polul opus cultului pentru stat şi ordine manifestat de fascişti. Decât asemenea citate din Pe marginea prăpastiei (preluate dintr-un ziar de limbă germană din România anului 1941), mai bine lipsă … E limpede însă că Nolte are handicapul lipsei de acces la sursele primare, la scrierile legionare, dintre care puţine au fost traduse în limbi de mare circulaţie. Dacă ar fi citit despre diferenţele făcute de Alexandru Cantacuziono între legionarism şi fascism sau naţional-socialism 2 ar fi fost mult mai edificat şi ar fi găsit un alt posibil contraargument la încadrarea ideologică a legionarismului la curentele fasciste decât “anarhismul”.
Al doilea semn de întrebare ar fi caracterul religios al legionarismului, care îl diferenţiază de fascismele epocii: “Nicăieri altundeva în curentele de extremă dreaptă, credinţa nu era o realitate atât de puţin formală şi atât de profund legată de universul creştinismului.” Nolte descrie în continuare elementele etice din legionarism, cultivarea virtuţilor, educaţia legionară. Ajungând la “mistica legionară”, Nolte o consideră mai degrabă o “mistică naţională” decât una creştină prezentând o traducere germană deturnată 8 (incorectă) a citatului: “Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un «salt din natura umană în natura divină» (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.” (C.Z. Codreanu, Pentru legionari)
Din citatul original se vede limpede că între cele două mistici (creştină şi a neamului) nu se făcea confuzie şi nici nu se punea a doua deasupra primeia. Versiunea germană a citatului poartă o inconfundabilă pecete deformatoare de natură naţional-socialistă (fiind redată literal în secţiunea de note bibliografice8 ).
Nolte continuă: “Este adevărat că nu are loc o ruptură explicită cu credinţa creştină ca în cazurile unor Maurras, Mussolini sau Hitler, dar diastaza faţă de aceasta este de netăgăduit.” Rămâne şi aici de discutat în ce măsură Nolte a avut acces la literatura legionară de limbă română pentru a putea fi în măsură să dea un verdict mai adecvat realităţii. Am dovedit aceasta prin modul în care el trage concluzii referioare la disocierea legionarismului de creştinism datorită unui citat în traducere distorsionată. Nu cumva traducerile cărţilor Căpitanului de care s-a servit Nolte poartă şi în numeroase alte locuri asemenea peceţi deformatoare ivite din doctrina “sângelui şi rasei” străină de cea legionară?
Legăturile dintre legionarism şi creştinism constituie actualmente o temă fierbinte de dezbatere pe blogurile româneşti, şi, pentru a parfraza un autor contemporan, părţile implicate “nu au căzut la un acord” asupra esenţei creştine sau necreştine a legionarismului. Teza este în continuare în curs de dezbatere, iar bietul Nolte nu avea cum (la acea vreme) să-i perceapă toate dimensiunile.
După aceste posibile argumente care ar indica o incomaptibiliatea a legionarismului cu fascismul, Nolte le trece în revistă pe celelalte, care îl fac să concluzioneze finalmente că legionarismul trebuie încadrat în categoria fascismelor. Acestea sunt:
1. Principiul unui conducător unic, dar mai ales cultul la adresa Căpitanului.
Acest principiu a fost prezent şi în comunism sau în … mişcarea lui Gandhi. Probabil referirea esenţială ţine de natura cultului, care este oarecum diferită de cel comunist. Legionarii l-au privit pe Căpitan drept un model etic, demn de urmat până la moarte: “Ni-i dragă moartea pentru Căpitan…” Aici însă, în această categorie a modelelor etice, îl putem încadra şi pe… Gandhi. Diferenţa o constituie însă punctul următor.
2. Voinţa de distrugere (Vernichtungswille) la adresa adversarilor politici. Exemplele aduse de Nolte se rezumă la evocarea „abatorului“ din vremea „rebeliunii“ (fals între timp demontat de documente istorice 9, 10) şi aprecierea (nefondată, decât pe acest mit al abatorului) că dacă legionarii ar fi rămas la putere în România soarta evreilor ar fi fost şi mai îngrozitoare decât cea din camerele de gazare naziste.
Inutil să mai demonstrăm exagerările acestei intepretări. În vremea statului legionar nu au existat deţinuţi politici, ci doar criminali de drept comun, autorii crimelor antilegionare. Încât voinţa aceasta de distrugere a adversarilor politici nu este fundamentată prin nimic. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa naţional-socialismului sau fascismului. Mai mult, Horia Sima a cerut alegeri libere (cu paticiparea tuturor partidelor politice – inclusiv al evreilor – existente înainte de 1938, când a fost instaurată dictatura regală,) pentru legitimarea guvernării legionare, fapt refuzat de Antonescu 7.
3. În fine, criteriul “decisiv” pentru încadrarea la “fascism” este alianţa preconizată de Codreanu cu puterile Axei.
Am discutat mai sus motivaţia acestei alianţe anticomuniste şi modul în care au decurs după 1941 raporturile reale dintre legionarism şi naţional-socialism. Ar mai fi de adăugat acele “legături de simpatie” de care amintea Codreanu faţă de curentele naţionaliste europene. Încât putem vorbi cel mult de faptul că legionarii, în anii 1937-1940 au “simpatizat” cu aceste curente, dar atât. Diferenţele de substanţă au fost şi sunt cât se poate de evidente. Să nu uităm de alianţa legionarilor din anii ‘50 cu puteri NATO precum SUA sau Franţa, concretizată în pregătirea şi paraşutarea în România a unor grupuri de rezistenţă armată anticomunistă. Aceasta nu dovedeşte decât consecvenţa legionarilor cu ei înşişi şi independenţa lor reală faţă de orice fel de alte tendinţe politice. Ei nu au făcut de fiecare dată altceva decât să se alieze cu acele forţe care se găseau pe aceeaşi linie de luptă anticomunistă.
Concluzia acestor rânduri este una singură: anume că încă nu poate fi trasă o concluzie fermă şi definitivă asupra caracterului “fascist” al legionarismului. Se poate admite prezenţa (în primii ani) ai unor elemente fasciste, dar în acelaşi timp se pot pune în evidenţă o serie de deosebiri fundamentale care ţin mai degrabă de substanţa lor doctrinară.
Prezenţa acestor realităţi complexe şi contradictorii face ca fiecare autor să poată trage concluzia pe care o doreşte, în funcţie de interesul său şi de orientarea sa ideologică. Nu cred că va fi vreodată altfel.
Bibliografie:
1. Ernst Nolte, „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968)
2. Alexandru Cantacuzino, „Diferenţele dintre legionarism şi naţional-socialism sau fascism” http://www.fgmanu.ro/Carti/200/capitol_5 din conferinţa “Românismul nostru”, text integral la http://www.fgmanu.ro/Articole/articol106
3. Mihail Fotin Enescu, “Poziţia politică a Mişcării Legionare în vederile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg”, http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol234
4. Horia Sima, “Doctrina legionară”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/doctrina_legionara.pdf
5. Alexandru Frâncu, “Democraţia şi noi”, http://www.fgmanu.ro/permanente.php#p596
6. Horia Sima, “Menirea naţionalismului”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/menirea_nationalismului.pdf
7. Horia Sima, “Era libertăţii – statul naţional-legionar” Vol I. http://www.fgmanu.ro/Carti/336/capitol_10
8. “Wenn die christliche Mystik auf ihrem Gipfelpunkt, in dem heiligen Rausch, die unmittelbare Berührung des Menschen mit Gott >durch einen Aufschwung aus dem menschlichen ins göttliche Wesen< … verkündet, dann bedeutet die Mystik des Volkstums, die Mystik des Blutes, nichts anderes als die unmittelbare Berührung des einzelnen oder der begeisterter Massen mit dem ewigen Wesen, mit dem Genius des Volkes.” (Ernst Nolte, op.cit., p. 271-272)
Postări
@ anonimi si alti "mizerabili" (halal nick) nepostati:
Nu mai incercati sa deviati discutia, ca nu va postez.
Pentru edificarea cititorilor, voi incerca sa retraduc in romaneste traducerea germana la pasajul
“Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un «salt din natura umană în natura divină» (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.”
traducere care l-a facut pe Nolte sa concluzioneze ca mistica legionara ar fi de fapt una "pagana":
Auziti aici textul pe care se bazeaza Nolte:
"“Wenn die christliche Mystik auf ihrem Gipfelpunkt, in dem heiligen Rausch, die unmittelbare Berührung des Menschen mit Gott >durch einen Aufschwung aus dem menschlichen ins göttliche Wesen< … verkündet, dann bedeutet die Mystik des Volkstums, die Mystik des Blutes, nichts anderes als die unmittelbare Berührung des einzelnen oder der begeisterter Massen mit dem ewigen Wesen, mit dem Genius des Volkes.”
care in romaneste ar suna cam asa:
"Daca mistica crestina pe culmile ei, intr-un extaz sfant, anunta contactul nemijlocit al omului cu Dumnezeu printr-un "elan dinspre natura umana inspre cea divina", mistica nationala, mistica sangelui, nu inseamna altceva decat contactul nemijlocit al individului sau al maselor entuziaste cu natura eterna, cu geniul poporului (natiunii)."
Paganism curat! Mai ales cu interpolarea rasista "mistica sangelui" si introducerea atributului de "nemijlocit" la adresa contactului (care devine astfel de natura religios-extatica) cu acel geniu, cu acea natura profunda a poporului, care capata astfel valente de zeitate. In nici macar doua randuri prost traduse au fost introduse sensuri cu totul straine de mesajul originar al textului Capitanului.
A se vedea aici http://www.woerterbuch.info/?query=rausch&s=dict&l=en
si ce conotatii mai are termenul "Rausch" prin care este tradus "extaz" din textul Capitanului, in loc de traducerea fireasca si mai teologica de "Ekstase. Mai ales in conjunctie si o "mistica nationala", interpretarile pot devia in ... patologic.
Termenii "Rausch" si "Ekstase" pot fi considerati si sinonimi, dar totusi, termenul ales nu este cel mai inspirat.
Cine stie cate alte asemenea traduceri proaste ale textelor legionare mai exista in alte limbi, menite sa-i aduca pe istoricii straini la concluzii cu totul gresite? Asta pe langa faptul ca ei nu au acces la cea mai mare parte a "materiei prime", adica textele legionare in limba romana...
Incat baza ramane in ... istoricii romani. Care sunt dupa cum stim: comunisti, bursieri, (conservatori?) etc. Intr-un cuvant, partinitori din pdv "ideologic".
A vorbi despre fenomenul legionar in termenii baietasului asta, Racu, e totuna cu a purta o camasa "postmoderna" slinoasa.
Mai sa te tavalesti de ras, nu alta. Tocmai cand credeam ca Racu a epuizat toata gama de prostii posibile (si stiti bine cat de mare e gradina lui Dumnezeu), iata ce e capabil sa asterne in scris:
(apropo de comemorarile legionare din ultimii 20 de ani) "...se saluta in Romania de inceput de secol XXI cu salutul importat din tara svasticii rasare..."(17 martie ora 8:49 comentariu @Vestitor pe blogul propriu).
Italienii sub regimul Musolinian aveau deja salutul din 1919 iar de aici s-a popularizat si la altii, inclusiv legionarii. Miscarea legionara nascuta in 1927 nu avea cum sa "importe" ceva din tara svasticii care nu rasarise decat in 1933 si care oricum adoptase salutul tot de la italieni. Asemenea cretinisme doar un rac poate debita. Ce istorie sau altceva sa discuti cu o asemenea nulitate?
Nu i-o placea dansului salutul, treaba lui. In 1892 acest salut era folosit inca in S.U.A. in cadrul ceremoniei de juramant fata de drapel(pledge of allegiance).Alt mic detaliu, in 1936 la jocurile olimpice din Berlin,delegatia sportivilor francezi a defilat salutand exact asa..
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca toate miscarile politice care au adoptat acest salut de la italieni i-au atribuit semnificatiile lor proprii..
Ii doresc individului sa scrie cat mai mult posibil, sa debiteze cat mai numeroase tampenii. Asa se vor lamurii cat mai multi cititori.
Radu Greuceanu
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
@ Radu Greuceanu:
Săracu' Racu îşi închipuie că, dacă el şi ciracii săi n-au altceva mai bun de făcut decît să comenteze pe blogul lui şi pe blogurile altora sub pseudonim ("Ancuţa" - care mai bine îşi spunea "Mircica" dacă tot şi-a descoperit latura feminină, "Robert", "Charles", "Silviu", "Nita" etc), eu ma obosesc sa-i raspund la fel, sub "anonimat".
Habar n-avea cine este Walter Hagen (ca, deh, goagălul i-a scos ca rezultat numai un jucător de golf), iar cînd un cititor îi dă mură în gură, Racu îl aruncă pe istoricul austriac la gunoi, că a fost nazist. De ce să-i mai apere Hagen pe legionari, n-am înţeles.
Dar bine că sînt citabili şi credibili în chestiunea legionară Francisco Veiga (care nici n-a avut acces la documentele din arhivele româneşti, nici nu a citit în original lucrările doctrinare ale legionarilor şi mai este şi un om declarat de stînga) şi Nicholas M. Nagy-Talavera şi Eugen Weber, care sînt evrei.
De-acum nu mă mai intrigă înverşunarea lui Racu pe subiectul legionar, ci mă amuză. Cu atît mai mult cu cît ştiu din gura lui că nu a citit decît două cărţi despre mişcarea legionară, între care una a lui Sorin Lavric, "Noica şi mişcarea legionară", pe care, bietul, nici n-a înţeles-o, după cum i-am demonstrat cîndva.
Dar Racu n-are nevoie să citească, domnule, că îl are ca referinţă supremă şi irefutabilă pe M. Platon. În rest, mai caută niţel pe net, se mai pune de acord cu moda corect politică a vremii şi pac la războiu. Dacă tot aşa îşi face şi doctoratul în ştiinţe politice, mai bine s-ar lăsa.
Şi ăsta mă judecă pe mine.
@ Claudiu Tarziu
Aveti dreptate,insa chiar daca Racu s-ar pune pe citit tot nu i-ar folosi la nimic. Omul este,cum se zice in engleza "functionally illiterate", adica incapabil sa priceapa ce citeste.
Radu Greuceanu
Foarte utilă şi pertinentă analiza d-lui Bogdan Munteanu: aşa ar trebui purtate aceste discuţii.
Cam la fel păţeşte în abordarea problemei şi Armin Heinen, care e mult mai informat decît Ernst Nolte asupra realităţilor româneşti: ţine morţiş să lărgească sfera noţiunii de fascism în aşa fel încît Mişcarea Legionară să încapă musai în ea, deşi tot timpul se loveşte - şi recunoaşte acest lucru - de fel de fel de note discordante, astfel că discursul devine unul al lui "deşi", "cu toate că", "totuşi", "în ciuda" etc. Orice idee fixă poate fi pînă la urmă "dovedită" în felul acesta.
Bibliografia străină a legionarismului este enormă (a se vedea şi ultima secţiune a dosarului bibliografic postat mai demult pe blogul meu - şi care e departe de a fi exhaustiv), dar părem incapabili s-o acoperim. E cel puţin straniu că în recentele dueluri polemice nu se aduce vorba de autori importanţi (cel puţin pentru tema în discuţie): Mario Ambri (pe urmele lui Franco Cardini şi Renzo de Felice), Maurice Bardeche, Michele Rallo, Claudio Mutti, Ph. Baillet, ba chiar un adversar ireductibil ca Furio Jesi (unul dintre detractorii "italieni" ai lui Mircea Eliade). Nolte însuşi are opinii nuanţate de la o carte la alta.
De altfel, tocmai nota de "specificitate" a legionarismului în raport cu "fascismele" occidentale explică interesul cu care străinii s-au ocupat de "fenomen", fie cu mijloace jurnalistice, fie cu mijloace ştiinţifice, atît în epocă (vezi cazul Evola), cît şi în posteritate (pînă la recenta încercare de sinteză din 2010 a lui Michel Bertrand).
Discuţia cu privire la "fascismul" ML este de fapt falsă şi oţioasă, întîi pentru că are în spate o judecată de valoare preconcepută (dacă a fost fascistă, atunci ML a fost neapărat rea; dacă n-a fost fascistă, atunci s-ar putea să fi fost bună), apoi pentru că legionarii au fost cum au fost - mai buni sau mai răi - indiferent ce etichetă li s-ar mai putea pune, şi mai ales pentru că legionarismul e un fenomen de o complexitate (ca etape evolutive, ca varietate umană, ca discurs şi receptare publică) greu de redus la un singur numitor.
Mai realist ar fi să se spună că ML a avut şi trăsături nefasciste (ţinînd de contextul autohton), şi trăsături fasciste (ţinînd de contextul european), dar nota diferenţiatoare o fac cele dintîi (adeseori obscure cercetătorului străin), inclusiv dimensiunea spiritual-religioasă.
Şi nu prea văd de ce l-am crede pe un Mircea Platon (că ML ar fi fost fascistă şi necreştină) mai degrabă ca pe Mircea Eliade, să zicem, care a arătat clar - şi în epocă (distincţiile celebre din "Buna Vestire"), şi mai tîrziu (în memorii, mai ales vol. II), că ML a fost nefascistă şi creştină, afirmaţiile sale întîlnindu-se în această privinţă cu multe declaraţii repetate ale lui Codreanu, Moţa, Nae Ionescu etc. Chiar nu contează deloc ce au susţinut şi mărturisit legionarii şi simpatizanţii legionari ei înşişi, ci numai adversarii lor mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puţin conjuncturali?!
Mutatis mutandis, e ca în discuţia despre "creştinisnmul" eminescian. Omul spune: "Eu nu cred nici în Iehova, nici în Buddha-Sakyamuni... Eu rămîn ce-am fost: romantic", dar vin nişte trepăduşi de secol XXI şi spun fărră nici o urmă de îndoială: "Lasă că ştim noi mai bine ca el ce a fost! Ce ne trebuie nouă un romantic, ce să facem cu el?! Nouă ne trebuie un creştin, să-l punem în sinaxar!". Pentru că nu mai contează adevărul, ci valoarea de întrebuinţare! În privinţa aceasta, regret că trebuie s-o spun, d-nii Platon, Fedorovici şi Racu sînt la nivelul lui... Roncea şi Palas (dar fără circumstanţa atenuantă a semidoctismului).
@ Răzvan Codrescu:
O singură precizare am referitor la ce aţi spus: cei care folosesc eticheta "fascistă" pentru Mişcarea Legionară o fac, în general, cu scopul de a pune orice manifestare caracterizată drept legionară sub spectrul ilegalităţii. Legea românească pedepseşte manifestările cu caracter fascist. De aici şi discuţia.
În cazul concret de la care a pornit polemica, dacă s-ar putea dovedi că filmuleţul cu maicile de la Paltin cîntînd un imn legionar este un act de propagandă fascistă, măicuţele ar fi pasibile de puşcărie.
Iar un astfel de precedent ar putea duce, între altele, la atacuri fatale contra libertăţii de exprimare. De pildă, ai putea fi condamnat la închisoare pentru că ai scris un articol sau o carte despre un legionar (Eliade, Noica sau alţii mai puţin cunoscuţi).
Aşadar, discuţia despre "fascismul" ML nu are doar o miză morală, ci mai ales una penală.
Din fericire, o instanţă nu poate lua o hotărîre gravisimă, cum e închiderea unei persoane, doar pe baza opiniilor unor istorici. Au fost instanţe care au încercat asta (în cazul aplicării decretului 118/1990 privind indemnizaţiile de foşti deţinuţi politici) şi ale căror decizii au fost anulate de instanţele superioare.
Au fost deschise, de asemenea, cîteva dosare de cercetare la Parchet (împotriva lui Şerban Suru) şi închise apoi din motivul pe care l-am pus mai sus.
Procesul lui Grigore Opriţă de la Braşov este un alt caz care constituie un precedent în favoarea ML.
Iarăşi din fericire nu se poate stabili caracterul fascist sau nefascist al ML într-o polemică pe bloguri şi în nici un caz numai prin apel la istorici. De aceea am şi zis că nu marşam la o discuţie doar pe acest subiect, care în acest cadru ar fi cronofagă şi inutilă.
Trimiteți un comentariu