Criteriul Adevărului

de Bogdan Munteanu

„Dacă toate documentele şi declaraţiile legionare ar avea un conţinut creştin cu excepţia unuia singur, tot ar fi destul pentru a pune creştinismul Legiunii sub semnul întrebării.” (Gh. Fedorovici)

Iată semnul sub care se duce pseudo-cruciada sub flamura d-lor Fedorovici-Platon-Racu la adresa aşa-numitei “erezii legionare”! Citatul de mai sus este de o elocvenţă rară şi dă măsura deplină asupra criteriilor de judecată cu care operează aceşti oameni constituiţi într-un sinod ad-hoc al unei treimi “conservatoare”.

Demersul lor ar avea poate o anumită îndreptăţire dacă ar viza o grupare care, pe lângă acel singur document „necreştin“, fie şi-ar autoproclama undeva, într-un singur rând, atribute ecleziastice şi soteriologice la modul “tare”, ontologic (iar nu prin analogiile deduse de dl. Platon)  fie în cazul în care ar constitui un pericol real la adresa Bisericii.

Prima condiţie evident că nu e îndeplinită, iar a doua este o aberaţie demontată prin atâtea şi atâtea exemple de creştinism autentic în rândurile legionarilor. Chiar admiţând pentru moment că această argumentaţie empirică nu demonstrează “creştinismul” la nivel de doctrină, ea demonstrează cu prisosinţă că mediul legionar nu a fost unul funciar anti-creştin, din moment ce din el au făcut parte asemenea oameni.

În aceste condiţii este perfect legitimă întrebarea dacă nu cumva judecata celor ce şi-au pus în gând să cuantifice măsura creştinismului unei întregi generaţii de români merge prea departe, substituindu-se trufaş singurei instanţe care este valabilă pe acest plan: cea divină.

Pentru dl. Fedorovici fie şi un singur rând "necreştin" (şi se pot găsi destule) înseamnă anatema. Oare aceasta să fie măsura cu care judecă Dumnezeu? Acesta să fie criteriul Adevărului? Pentru mine, aşa cum înţeleg eu credinţa, poate fi considerat creştin oricine mărturiseşte sau pune la inimă rânduri precum acestea:

„De pregătirea şi cultivarea acestei esenţe am căutat noi a ne îngriji încă de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare. Şi am ajuns la crezul că ea nu poate fi creată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la operaţia de regenerare, decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi găsită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţa, scânteie mântuitoare, vrem cale izbăvitoare ... «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa», e sentinţa neclintită a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul Său am alergat, dar piedici şi rătăciri ni s-au ridicat în cale, şi acţiunea noastră a tânjit. (…) Vrem să construim deci (şi, cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulă de strălucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci va mântui. Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutăm aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.”

(Ion Moţa – “La icoană”)

Măsura lui Dumnezeu e mai degrabă alta decât cea doctă a teologilor noştri. E suficient un singur loc, unul singur, în care să … mărturiseşti Adevărul din toată inima şi din tot cugetul! Şi, dacă nu te-ai lepădat de această mărturie, indiferent câte păcate aduni pe parcurs (şi nu se poate să nu aduni), tot ... creştin te numeşti şi poţi nădăjdui în mila lui Dumnezeu.

Desigur, „realitatea empirică” a Legiunii nu se încadrează perfect în criteriul din scrierea plină de idealism a lui Moţa. Dar iată şi o opinie teologică despre prezenţa Adevărului în ... Biserică:

“De aceea, realitatea empirică a Bisericii se înfăţişează mereu ca un amestec de adevăr, manifestat prin sfinţenia vieţii ei, şi de neadevăr, introdus de păcatele celor mai slabi dintre membrii ei, printre care putem întâlni chiar şi pe unii reprezentanţi ai ierarhiei.” (Arhim. Sofronie Saharov)

Voi reveni mai încolo cu acest citat pus în întregul său context.  Dar ce pretenţii de natură puritană să mai avem atunci de la orice fel de organizaţie omenească, indiferent care ar fi aceasta, dacă până şi Biserica poate fi asociată cu „neadevărul” izvorât din păcat? Să fie însă natura Adevărului una legalistă şi teoretică? Sau ţine ea mai degrabă de starea de dragoste jertfelnică?

“Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror ştiinţă n-am multă cunoştinţă, dar măsura creştinătăţii noastre vii eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste şi cu elan consimţite, fără gând la respectarea formală a nu ştiu căror reglemente bilaterale dintre noi şi Dumnezeu.

Jertfa aceea care e dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră omenească carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti, şi transformându-ne în rană vie (de „soare şi sânge”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic şi deadreptul în sufletul nostru. Şi devenim astfel vii sufleteşte, mai vii, mai creştini.

Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre.”

(Ion Moţa – “Măsura creştinătăţii noastre”)

Ce zic “teologii” noştri de azi am văzut. Numai că autenticitatea unuia ca Moţa se apropie mult mai mult de adevărul viu al teologilor adevăraţi, cu statură duhovnicească, decât o fac „operele complete“ ale celor sus-numiţi. Există o echivalenţă între adevăr şi sfinţenie.  Adevărul nu se declamă, adevărul se trăieşte:

“Cine a gustat adevărul, nu se mai sfădeşte pentru el. Cine se aprinde pentru adevăr n-a învăţat încă adevărul aşa cum este el; când îl va fi învăţat cu adevărat, atunci va înceta să se mai aprindă pentru el. Darul lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui nu sunt motiv de tulburare şi ridicare a vocii, căci acolo unde sălăşluiesc Duhul, iubirea şi smerenia, acolo domneşte pacea”. (Sf. Isaac Sirul)

Un consens asupra  acestei  noţiuni de aflare în “Adevăr” s-ar putea realiza în jurul concepţiei Sf. Siluan Athonitul, aşa cum o relatează ucenicul său, Arhim. Sofronie Saharov:

“Nu cunosc pe nimeni care să fi afirmat atât de categoric, cu atâta convingere sau, mai bine zis, cu atâta cunoaştere cu adevărat apostolică, că iubirea pentru vrăjmaşi este singurul criteriu sigur al adevărului, şi acest lucru nu numai într-un sens soteriologic, şi anume cu referire la sfera vieţii duhovniceşti şi morale în care omul îşi poate găsi mântuirea, dar şi pe plan dogmatic, cel al reprezentărilor intelectuale privitoare la Misterul suprem.

Până astăzi lumea întreagă e în căutarea criteriului adevărului. Pentru credincios acest criteriu e Biserica, pentru că Ea este «stâlpul şi temelia Adevărului» (1 Tim 3,15) în virtutea legăturii ontologice cu Capul ei, Hristos, al cărui Trup este (Col 1,18), precum şi în virtutea prezenţei lucrării neîncetate în ea a Duhului Sfânt, potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu. Dar experienţa istorică a demonstrat insuficienta claritate a acestui criteriu, căci nu numai singura Biserică adevărată, dar şi alte «biserici» se numesc Biserică, şi nu există un semn exterior care să ne îngăduie să distingem în mod incontestabil unde anume e adevărata Biserică. Din contră, criteriul indicat de stareţul Siluan poate fi numit universal, căci, datorită controlului exercitat de conştiinţă asupra manifestărilor psihologice al vieţii noastre duhovniceşti, acest criteriu dă fiecăruia nu numai posibilitatea de a preciza starea duhovnicească în care se găseşte, cu alte cuvinte de a şti dacă înaintea lui Dumnezeu calea pe care o urmăm fiecare în parte este adevărată sau falsă, ci şi de a deosebi învăţătura Bisericii adevărate de orice lucru străin sau deformat ce i s-a putut adăuga. (...) Biserica adevărată păstrează mereu intactă învăţătura lui Hristos, dar cei ce se socotesc membri ai Bisericii, şi chiar cei care vorbesc în numele ei, nu înţeleg toţi această învăţătură, fiindcă porţile iubirii sale sunt larg deschise oricărui om, indiferent de nivelul său duhovnicesc, cu condiţia de a mărturisi credinţa şi de a avea intenţia de a se mântui. De aceea, realitatea empirică a Bisericii se înfăţişează mereu ca un amestec de adevăr, manifestat prin sfinţenia vieţii ei, şi de neadevăr, introdus de păcatele celor mai slabi dintre membrii ei, printre care putem întâlni chiar şi pe unii reprezentanţi ai ierarhiei. Tocmai în aceste cazuri e preţios criteriul indicat de stareţ, fiindcă el ne permite să detectăm prezenţa unei voinţe străine de Dumnezeu «Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască» (1 Tim 2, 1-6). (...) A iubi cu o iubire compătimitoare pe vrăjmaşi e cu neputinţă în afara singurului Dumnezeu adevărat, spunea stareţul. Purtătorul unei asemenea iubiri e părtaş al Vieţii Veşnice şi are în sufletul său o mărturie neîndoielnică. E sălaşul Duhului Sfânt, şi în Duhul sfânt cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul; Îi cunoaşte cu o cunoaştere autentică şi făcătoare de viaţă; în Duhul Sfânt, e fratele şi prietenul lui Hristos, e fiul lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.” (Arhim. Sofronie Saharov)

Raportat la acest criteriu suprem trebuie să-mi mărturisesc neputinţa. Eu unul nu pot pretinde că mă situez în Adevăr. Dar ochii sufleteşti îmi sunt deschişi şi văd limpede. Văd printre altele că Adevărul nu se află în încrâncenarea neiubitoare a celor care ne atacă cu o frenezie iconoclastă, pretinzând criteriul lor personal drept măsura tuturor lucrurilor. Dar mai văd şi exemplele legionarilor întemniţaţi care au murit sau au trăit în acest Adevăr înţeles ca cea mai deplină iubire de vrăjmaşi, de la Valeriu Gafencu la Dumitru Bordeianu, acest mărturisitor din infernul Piteştilor, pe care îmi permit să-l citez în cele ce urmează:

„Experienţa mea din timpul demascărilor şi din toţi anii de detenţie mă îndreptăţeşte să afirm că cel mai odios criminal, ticălos şi păcătos, dacă-şi recunoaşte greşeala, se căieşte sincer şi cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Aceasta este taina de nepătruns a creştinismului, a dragostei şi milei lui Dumnezeu, şi motivul pentru care El a mântuit lumea.

Or, dacă Ţurcanu a avut mustrări de conştiinţă şi păreri de rău pentru tot ceea ce a făcut, recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Piteşti şi la Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e imposibil să nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în aceşti termeni.  (…) Dacă orgoliul lui, întins până la patologic, s-a transformat în umilinţă şi căinţă, de ce să nu-şi fi mântuit şi el sufletul în ultima clipă a vieţii, ca tâlharul de pe cruce? (…) Eu, ca un creştin convins de taine ce nu pot fi pătrunse cu mintea, cred cu tărie că toţi oamenii pot fi mântuiţi.

Cititorul îşi mai aminteşte, poate, că atunci când eram dus de Ţurcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipă să-i spun că şi el îşi este sieşi un fel de victimă. N-am îndrăznit însă, de teama consecinţelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc.

Eu însă nu l-am urât, după cum n-am urât nici pe cei ce au acţionat direct asupra mea, şi nici pe cei ce m-au judecat şi condamnat la 16 ani de detenţie. Căci, Dumnezeu «ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»”

(Dumitru Bordeianu – “Mărturisiri din mlaştina disperării”)

Las la latitudinea celor care citesc aceste rânduri – sau care au citit chiar întreaga carte – să aprecieze cine se află mai aproape de Adevăr: legionarul Bordeianu sau teologii cu bloguri din zilele noastre? Mai mult, dacă despre iubirea de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru mântuirea acestora aflăm de la mulţi părinţi ai Bisericii, rândurile următoare, tot ale legionarului Bordeianu, descriu încercări şi stări de conştiinţă unice în felul lor şi care ar merita puse la loc de cinste în Patericul închisorilor. Ele denotă  o tensiune existenţială cutremurătoare, rezolvată numai prin puterea profundă şi atotcuprinzătoare a dragostei izvorâte din Adevărul trăit. E vorba de iubirea la adresa fratelui căruia, silit de zbirii reeducării, îi faci în acelaşi timp şi răul:

“Când ajunsesem la această hotărâre, sufletul meu, stăpânit de nebunia disperării, a fost cuprins şi zguduit de un sentiment căruia, nici atunci şi nici acum, nu i-am găsit explicaţia: am simţit cum toată fiinţa mea era stăpânită de o dragoste fără hotar faţă de acel om, deşi, în locul sincerităţii şi încrederii lui, eu îi ofeream făţărnicia, răul şi suferinţa.

Cum aş putea oare înţelege acest paradox? Dumnezeu ne îndeamnă să-I iubim pe vrăjmaşii noştri, şi asta putem înţelege, dar cum se poate explica raţional, că iubeşti pe cineva cu ardoare, cum n-ai iubit pe altul, deşi eşti conştient în acelaşi timp că îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ţi l-a făcut? Noi, tinerii legionari, fuseserăm învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.

Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, fără voia şi ştirea lor, luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit şi de noi, şi de ei. Nu se poate explica, nu se poate înţelege raţional dragostea care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i iscodeam. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam şi cu câtă dragoste îi îmbrăţişam în inima noastră!”

(Dumitru Bordeianu – “Mărturisiri din mlaştina disperării”)

Iubite cititor, îndrăznesc să formulez la final un criteriu de judecată situat la exact la antipodul celui care stă în capul acestor rânduri: dacă vei găsi la legionari un singur exemplu, numai unul, din care reiese că acel om a trăit în Adevărul viu al lui Hristos prin criteriul suprem al dragostei atotcuprinzătoare, atunci să ştii că acel om nu a fost singur. Fire nevăzute îl leagă de toţi camarazii săi de crez şi suferinţă. Îl leagă atât de cei din vremea lui cât şi de cei din vremea noastră. Dragostea şi Adevărul trăite de un singur om – şi au fost mulţi, nu doar unul – se propagă prin unde tainice în sufletele tuturor celor care stau deschise şi curate, arătând prin puterea lor pilduitoare care este calea de urmat pentru fiecare.

Dragostea şi Adevărul au fost prezente printre legionari şi au fost mulţi, foarte mulţi care s-au hrănit sufleteşte din ele. O singură mărturie autentică, numai una, ajunge, pentru a vădi care sunt de fapt reperele acestor oameni veşnic incomozi pentru cei care nu au ştiut sau nu au vrut să-i înţeleagă.

Iubite cititor, te întreb, ca să poţi desluşi mai bine: vezi undeva vreo urmă de dragoste şi de adevăr în rândurile pretenţioase prin care le sunt hulite jertfele şi suferinţa?

Poţi să-ţi păstrezi concluzia pentru tine. Eu nu mai am nimic de adăugat la mărturisirea de mai sus.