Al doilea "dictat"?

Despre coincidențe – Regiunile de dezvoltare sau de destrămare

de Acad. Dinu C. Giurescu 

1. Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au aprobat, la 26 mai 2003, Regulamentul (CE) Nr. 1059/2003 privind instituirea unui nomenclator al unităţilor teritoriale de statistică (NUTS) (sublinierea D.C.G.).

Regulamentul a fost adoptat pentru a dispune de date statistice comparabile pe ansamblul Uniunii Europene.

El prevede „cel puţin trei niveluri ierarhice de detaliere”, bazate pe componenţa teritorială actuală a regiunilor de nivel NUTS 3 (sublinierea D.C.G.).

Articolul 2 al Regulamentului precizează: „NUTS este un nomenclator ierarhic” cu 3 nivele de unităţi teritoriale şi anume - NUTS 1, NUTS 2 şi NUTS 3 (articolul 2).

Definirea acestor unităţi teritoriale „se bazează în principal pe unităţile administrative existente în statele membre” (articolul 3 din Regulament).

Cele 3 niveluri NUTS sunt determinate de „pragurile demografice” (minimum şi maximum) anume:

NUTS 1                           de la 3 la 7 milioane locuitori

NUTS 2                           800.000 până la 3 milioane

NUTS 3                           150.000 până la 800.000

Regulamentul adoptat de Parlamentul şi Consiliul Europei confirmă şi întăreşte realitatea unităţilor teritoriale de bază (NUTS 3) din statele membre, prin înscrierea lor nominală în „Jurnalul Oficial” al Uniunii Europene din 21 iunie 2003, după cum urmează:

Nr. crt.	Ţara	NUTS			Denumirea NUTS 3 în statele respective
		1	2	3
1.	Belgique / België / Belgia	3	12	45	Arrondissements
2.	Danmark / Danemarca	1	2	16	Amtskommuner
3.	Deutschland / Germania	17	42	443	Kreise / Kreisfreie Städte
4.	Ellada / Grecia	5	14	49	nomoi
5.	España / Spania	8	20	53	provincias
6.	France / Franţa	10	27	101	départements
7.	Ireland / Irlanda	2	3	8	regional authority regions
8.	Italia	6	22	104	province
9.	Luxembourg	2	2	2
10.	Nederland / Olanda	3	13	41
11.	Österreich / Austria	4	10	36
12.	Portugal / Portugalia	4	8	31
13.	Suomi/Finland / Finlanda	3	6	21	Maakunnat / landskapen
14.	Sverige / Suedia	2	9	22	län
15.	United Kingdom / Anglia	13	38	135

Pentru a nu fi nici un dubiu, anexa II a Regulamentului sus-amintit, înscrie şi denumirile unităţilor administrative existente (NUTS 3) în principalele ţări cuprinse în Regulament, aşa cum sunt arătate în tabelul de sus.

Recapitulând: Regulamentul 1059/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului, consemnează şi confirmă realitatea unităţilor teritoriale de bază existente în statele membre, cu recomandarea: „ar trebui să se respecte situaţia politică, administrativă şi instituţională existentă” (paragraful 10, pagina 1 din Regulament).

*

2. Pornind de la Recomandarea nr. 1059 din 26 mai 2003, Guvernul Român a iniţiat şi Parlamentul a aprobat Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 577 din 29 iunie 2004).

Politica de dezvoltare regională - precizează legiuitorul din 2004 - este pusă în aplicare „în scopul asigurării creşterii economice şi dezvoltării sociale echilibrate şi durabile ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare” (Legea din 2004, articolul 2/1).

Legea 315/2004 a stabilit 8 regiuni de dezvoltare (vezi Harta nr. I).

*

3. În 2009, 9 senatori şi 22 deputaţi UDMR au înaintat Senatului o propunere legislativă (înregistrată cu nr. L/432/2009) pentru „modificarea şi completarea Legii 315/2004 privind dezvoltarea regională în România cu modificările şi completările ulterioare”.

Propunerea constă în formarea a 16 regiuni şi 5 macroregiuni de dezvoltare, în locul celor 8 existente în prezent.

Expunerea de motive, semnată de iniţiatori, cuprinde formulări generale, ca de exemplu, „diminuarea decalajelor economice şi sociale… susţinerea unei dezvoltări durabile a tuturor regiunilor ţării… restructurarea economiei regiunilor… promovarea unei dezvoltări echilibrate, a unor comunităţi durabile şi a incluziunii sociale…”.

Expunerea de motive nu explică de ce împărţirea pe cele 8 regiuni de dezvoltare din 2004 ar trebui înlocuită.

Anexa I a propunerii legislative a parlamentarilor UDMR enumeră cele 16 regiuni de dezvoltare, fiecare cu numele unităţilor componente, unde însă denumirea „judeţ” nu apare nicăieri.

Omisiune care alimentează informaţia vehiculată pe cale orală, că judeţele vor dispărea odată cu noua regionalizare. Dispariţia judeţelor pare sugerată şi de explicaţia unuia din iniţiatori: cele 16 regimuri de dezvoltare reprezintă o fază intermediară spre cele cinci macroregiuni, obligatorii în 2013. Explicaţia nu face nici o menţiune despre existenţa în continuare a judeţelor.

Cele 16 regiuni de dezvoltare (NUTS 2), propuse de iniţiatorii UDMR, sunt arătate în harta nr. 2.

Cele 5 propuse macroregiuni, propuse de aceiaşi iniţiatori, sunt reprezentate în harta nr. 3.

Iniţiatorii doresc ca împărţirea în 16 regiuni să intre repede în vigoare, la 1 ianuarie 2011.

În martie 2010, un deputat UDMR a propus ca Aradul să nu facă parte din aceeaşi regiune de dezvoltare cu judeţul Timiş şi să se alăture judeţelor Bihor, Satu Mare şi Sălaj cu care „se aseamănă mai mult din punct de vedere economic sau cultural”.

*

Din propunerea de mai sus rezultă următoarele:

a) Regiunile de dezvoltare stabilite în 2004 sunt anulate fără vreo motivare reală.

b) Se propune un regim de tranziţie cu 16 regiuni - cu o durată de maximum trei ani; tranziţia ne aminteşte de „întovărăşirile agricole” din anii ‘50 menite să înlesnească eliminarea proprietăţii ţărăneşti individuale şi constituirea colhozului.

Propunerea cu 16 regiuni de dezvoltare urmăreşte cumva desfiinţarea judeţelor ca unităţi de bază? O atare desfiinţare ar fi un unicum în Uniunea Europeană unde asemenea unităţi teritoriale de bază există în continuare, confirmate prin Regulamentul nr. 1059/2003.

c) Între cele 16 propuse regiuni de dezvoltare, la nr. 14 figurează „Covasna-Harghita-Mureş”. Este astfel reconstituită teritorial fosta „Regiune autonomă maghiară” din anii 1952-1958 (vezi Hărţile nr. 2 şi 4), numită acum „Regiunea de dezvoltare nr. 14″.

d) Macroregiunile IV şi V din noua propunere de regionalizare împart aria transilvană în două, şi anume (vezi harta nr. 4):

IV. la Sud: Arad, Timiş, Caraş Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov;

V. toată aria de Nord şi Est a Transilvaniei, de la Oradea, Satu Mare şi Baia Mare, până la Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe.

O atare propunere trimite la trecutul apropiat, astfel:

a) a se compara macroregiunea V cu teritoriul cedat prin Dictatul de la Viena în august 1940 (harta 5 de comparat cu harta 4). Macroregiunea V înseamnă o lărgire spre sud a teritoriului cedat în 1940.

b) În august 1940, a avut loc la Turnu Severin o întâlnire preliminară a unor reprezentanţi ai României şi Ungariei, preludiu la Dictatul de la Viena. Partea ungară a propus celei române „împărţirea” Transilvaniei între cele două state, conform cu cele arătate în harta nr. 6.

Macroregiunea propusă în 2009 este, cu mici diferenţe, aceeaşi cu propunerea din august 1940.

Se poate interpreta că este o simplă coincidenţă.

Se poate interpreta şi altfel.

Evenimente relativ recente au demonstrat că nu este prea complicat să se constituie un nou stat pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele, cu concursul susţinut al mass-media internaţionale. Noul „stat” recunoscut de o seamă de guverne este un „model” ce poate fi, în anume împrejurări, invocat şi pus în practică.

Traseul propunerii din 2009: pentru-contra şi iarăşi pentru.

3 iunie 2009: Propunerea UDMR este înregistrată la Senat cu nr. b284.

10.06-10.07.2009: Trimisă spre aviz la Consiliul Legislativ, la Guvern şi la Comisia pentru administraţie publică, organizarea teritoriului şi protecţia mediului.

10.07.2009: Consiliul legislativ: aviz favorabil.

23.09.2009: Punctul de vedere al guvernului - aviz negativ.

3 şi 9 februarie 2010: Punctul de vedere al Comisiei pentru administraţie publică etc. - aviz negativ.

10 februarie 2010: Propunerea pentru o nouă regionalizare a României este înscrisă pe ordinea de zi a Senatului şi adoptată în aceeaşi zi, prin aprobare tacită.

*

Cum a fost posibil ca, pe de o parte, Guvernul (PDL-UDMR) şi Comisia pentru administraţie publică să dea aviz negativ, iar Senatul să adopte propunerea prin aprobare tacită?

Se pare că lucrul a fost posibil printr-o manevră de procedură iniţiată de un lider al majorităţii din Senat. O atitudine cel puţin curioasă…

În concluzie, o propunere de împărţire a României pe regiuni a trecut de una dintre Camere fără să fi avut loc nici un fel de dezbatere şi nici un fel de discuţie în public, fiind totuşi vorba de o chestiune de interes naţional.

Să fie o simplă coincidenţă!?!

Când regimul trecut a renunţat, în 1968, la împărţirea în raioane şi regiuni (după model sovietic), propunerea de revenire la judeţe a fost publicată în presă, cu harta respectivă, spre dezbatere publică. Iar definitivarea, atunci, în 1968, a ţinut seamă şi de opiniile venite din public, ca, de exemplu, constituirea a două judeţe: Brăila şi Galaţi (iniţial era prevăzut un singur judeţ, cu ambele oraşe dunărene).

Într-un sistem cu mai multe partide şi libertatea mass-media o asemenea propunere - constituirea regiunilor de dezvoltare - cu consecinţe ce pot duce foarte departe… trece pe tăcute, pe furiş, ascunsă opiniei publice.

Harta nr. 1

Regiunile de dezvoltare conform Legii 315/2004

1) Nord-Est, cu judeţele Suceava, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Bacău şi Vaslui

2) Sud-Est, cu judeţele Vrancea, Galaţi, Buzău, Brăila, Tulcea şi Constanţa

3) Sud-Muntenia, cu judeţele Argeş, Prahova, Dâmboviţa, Teleorman, Giurgiu, Ialomiţa şi Călăraşi

4) Sud-Vest Oltenia, cu judeţele Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Dolj şi Olt

5) Vest, cu judeţele Timiş, Caraş Severin, Hunedoara şi Arad

6) Nord-Vest, cu judeţele Bihor, Sălaj, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Satu Mare

7) Centru, cu judeţele Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov

8) Bucureşti-Ilfov, cu Municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov

Harta nr. 2

Cele 16 Regiuni de dezvoltare conform propunerii UDMR din 2009

Prin propunerea UDMR, aria transilvană este decupată în felii. Unele (numerele 15 şi 16, harta nr. 2) merg în prelungirea regiunii de dezvoltare „Covasna-Harghita-Mureş” (nr. 14 în harta nr. 2). Altele (nr. 12 şi 13 harta nr. 2) se aşează de-a lungul Carpaţilor meridionali.

„01 - Botoşani, Suceava

02 - Bacău, Iaşi, Neamţ, Vaslui

03 - Brăila, Buzău, Galaţi, Vrancea

04 - Constanţa, Tulcea

05 - Bucureşti

06 - Călăraşi, Ialomiţa, Ilfov

07 - Giurgiu, Teleorman

08 - Dolj, Mehedinţi, Olt

09 - Gorj, Vâlcea

10 - Argeş, Dâmboviţa, Prahova

11 - Arad, Caraş Severin, Timişoara

12 - Alba, Hunedoara

13 - Sibiu, Braşov

14 - Covasna, Harghita, Mureş

15 - Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş

16 - Bihor, Sălaj, Satu Mare”

Harta nr. 3

Regiunea Autonomă Maghiară constituită în 1952 (devenită ulterior Mureş-Autonomă Maghiară) din iniţiativa şi cu aportul unor consilieri sovietici

A se compara teritoriul Regiunii Autonome din 1952 cu acela al regiunii de dezvoltare Covasna-Harghita-Mureş, propusă în 2009 (harta nr. 2, regiunea nr. 14).

Harta nr. 4

Cele 5 macroregiuni propuse prin iniţiativa UDMR din 2009

I. Moldova toată, plus Brăila şi Buzău

II. De la Tulcea şi Constanţa şi până la Drobeta-Turnu Severin (partea de sud a Munteniei şi Olteniei) până la Dunăre, inclusiv Bucureştii

III. Partea de nord a Munteniei şi Olteniei (Prahova, Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea şi Gorj)

IV. Banatul, plus partea de sud a Transilvaniei (Arad, Hunedoara, Alba, Sibiu, Braşov)

V. Partea de Nord şi Est a Transilvaniei, de la Covasna şi Harghita până în Bihor, Satu Mare şi Maramureş

Harta nr. 5

Teritoriul anexat de Ungaria conform cu hotărârea Dictatului de la Viena (30 august 1940) judeţele sunt cele existente în 1940

Harta nr. 6

Propunerea delegaţiei ungare de împărţire a ariei transilvane, transmisă delegaţiei române, la convorbirile preliminare de la Turnu Severin, 16-24 august 1940

Delegaţia ungară propunea ca România să cedeze un teritoriu de 69.000 km² cu o populaţie de 3.900.000 din care 2.200.000 români, 1.200.000 maghiari, 500.000 germani şi alte naţionalităţi: Istoria politicii externe româneşti în date, coordonator Ion Calafeteanu, Fundaţia europeană Titulescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 326-327 (sub datele 16-24 august 1940).

A se compara cu regiunea de dezvoltare nr. V (Harta nr. 4).

În memoriile sale, Mihail Manoilescu, atunci ministrul de Externe al României, scrie următoarele despre convorbirile de la Turnu Severin din august 1940:

„Partea ungară a prezentat un aide-mémoire datat Budapesta 11 august 1940, însoţit de o hartă a revendicărilor lor. Această hartă… formulează pretenţia… de a se retroceda Ungariei toată Transilvania de la nord de Mureş, inclusiv Aradul, lăsându-ne nouă Blajul, Mediaş şi Sighişoara şi trecând la unguri Alba Iulia şi Braşovul!” (sublinierea D.C.G.).

„Teritoriul reclamat reprezintă mai mult de două treimi din teritoriile româneşti care au aparţinut Ungariei şi cuprinde mai mult de 2/3 din populaţie, din care 2.200.000 români…” (Mihail Manoilescu, Memorii, iulie-august 1940. Dictatul de la Viena, ediţie îngrijită de Valeriu Dinu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 156).

Sursa: Clipa

Cine va fi noul arhiepiscop de Alba Iulia?

Odată ales ÎPS Andrei Andreicuţ mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, trebuie ocupat locul pe care acesta îl lasă vacant la conducerea Arhiepiscopiei Albei Iulia. Credincioştii din această parte a ţării îşi doresc foarte mult un ierarh care să-i semene Înaltului Andrei întru duhovnicie. Şi privirile lor se îndreaptă, cu speranţă, spre PS Vasile Someşanul (n. 1948), epicop-vicar al Clujului şi un foarte iubit părinte şi de către clujeni, pentru blîndeţea, cuminţenia şi tactul său duhovnicesc.

Pe de altă parte, la nivelul Sinodului se vehiculează şi numele ÎPS Ioan al Harghitei şi Covasnei (n. 1951) pentru demnitatea de arhiepiscop al Albei Iulia. Dar nu se ştie dacă ÎPS Ioan va accepta, avînd în vedere că  deja  s-a cam abuzat  de numele său în postura de candidat la cîte o funcţie. Dacă va accepta însă şi va cîştiga de data asta, nu mă îndoiesc că va fi un bun arhiepiscop şi pentru cei din Alba, aşa cum este pentru românii ortodocşi din Harghita şi Covasna.

Data alegerilor pentru Arhiepiscopia Albei încă n-a fost stabilită, dar e probabil că Sfîntul Sinod nu-i va lăsa pe credincioşi fără episcop de Paşti, căci ÎPS Andrei nu avea acolo un episcop-vicar.

Protest împotriva discriminării foştilor deţinuţi politici legionari

C O M U N I C A T

Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii” a luat act cu indignare de iniţiativa legislativă a parlamentarului liberal Raymond Luca, privind excluderea de la drepturile prevăzute prin Legea 221 / 2009, a foştilor deţinuţi politici condamnaţi de regimul totalitar antonescian, precum şi de intenţia declarată a autorităţilor de resort de a adopta această măsură.

Punctul de vedere al Guvernului, favorabil revizuirii, precum şi discutarea acesteia, proiectată pentru marţi 22 martie 2011, în Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor, denotă intenţia autorităţilor de a adopta această măsură legislativă.

Printre obiectele de activitate ale Asociaţiei „Carpaţii”,  figurează şi „cinstirea şi promovarea memoriei unor personalităţi care au avut un aport deosebit în lupta de Rezistenţă împotriva regimului totalitar-comunist, luptînd şi sacrificîndu-se pentru Libertatea şi Demnitatea naţiunii române”. Credincioşi acestui obiectiv, precum şi principiilor Statului de Drept, care exclud discriminarea pe motive politice sau ideologice, condamnăm cu fermitate iniţiativa legislativă a liberalului Raymond Luca, pe care o considerăm iresponsabilă, discriminatorie şi menită să redeschidă vechi răni în societatea românească, periclitînd pacea socială.

Raymond Luca ignoră cu bună ştiinţă adevărul istoric conform căruia peste 70 % din foştii deţinuţi politici anticomunişti au fost legionari, precum şi faptul că majoritatea nucleelor de rezistenţă anticomunistă din munţii României au fost organizate de legionari. După cum tot legionari au fost luptătorii paraşutaţi de avioanele americane în România, pentru întărirea rezistenţei armate, şi executaţi de comunişti în 1953.

Mult mai grav ni se pare punctul de vedere al Guvernului Nr. 1546/16.06.2011. Constatăm că documentul semnat de premierul Emil Boc, reia practic teze ale propagandei oficiale a regimului comunist.

Astfel, primul ministru afirmă că „în perioada postbelică, majoritatea statelor europene, democratice sau nu, au luat măsuri împotriva membrilor şi susţinătorilor organizaţiilor de tip fascist şi a colaboratorilor regimului nazist (condamnări în justiţie, descalificare administrativă, lipsifrea temporară de drepturi cetăţeneşti, exproprieri, amenzi etc.)”, „măsuri punitive (...) implementate ca urmare a  mai multor decizii luate la nivel internaţional sau naţional”. Premierul concluzionează că „nu poate fi pusă pe acelaşi plan condamnarea celor care s-au împotrivit regimului comunist, în numele unui crez democratic, cu aceea a reprezenanţilor şi militanţilor unei mişcări totalitare, extremiste, care doreau înlocuirea unui totalitarism cu altă formă de totalitarism”. Trebuie să observăm că onor consilierii d-lui prim-ministru stau prost în privinţa cunoştinţelor istorice, iar consultanţa Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc pare a nu fi de nici un folos ştiinţific.

Cu acest prilej, ne facem datoria de a-l informa pe prim-ministrul Emil Boc că Tribunalul Internaţional de la Nurnberg nu a inculpat şi nu a condamnat nici un legionar, Mişcarea Legionară nefigurînd pe lista organizaţiilor fasciste interzise. În urma înaintării, în 1945-1946, a unor memorii către autorităţile americane la Frankfurt am Main şi Glasenbach (Austria), legionarii au fost exoneraţi de orice acuzaţie de crimă împoriva umanităţii ori crimă de război, în condiţiile în care alte mişcări naţionaliste considerate fasciste au fost condamnate de Tribunal.

Mai mult decât atât – şi documentele existente inclusiv la CNSAS susţin acest adevăr –serviciile secrete americane au stabilit colaborări cu legionarii încă din 1945, pentru depistarea elementelor comuniste infiltrate de sovietici cu scop subversiv în zona de ocupaţie americană.

După 1949, în cadrul unui proiect subordonat direct preşedinţilor Harry S. Truman şi Vincent Auriol, între serviciile secrete americane şi franceze, pe deo o parte, şi Mişcarea Legionară, pe de altă parte, s-a desfăşurat o colaborare constînd în antrenarea şi paraşutarea pe tritoriul României ocupate de soviete a unor voluntari legionari cu scopul organizării de acţiuni informative şi operative, în perspectiva declanşării unui război între blocul NATO şi URSS. Toţi legionarii paraşutaţi au fost prinşi de Securitate şi executaţi.

De asemenea, documentele istorice şi mărturiile supravieţiuitorilor, atestă că imediat după invadarea ţării de către sovietici şi instaurarea regimului comunist, legionarii au constituit în toate regiunile Carpaţilor româneşti structuri de rezistenţă armată, cu scopul declarat de a sprijini, prin acţiuni de gherilă, o eventuală ofensivă aliată împotriva URSS.

Menţionăm că o mare parte a combatanţilor acestor grupuri de rezistenţă fuseseră închişi, ca legionari, între 1941 şi 1944, printre ei numărîndu-se: Ion Gavrilă Ogoranu (Munţii Făgăraşului), fraţii Paragină (Munţii Vrancei), Nicolae Purcărea (Munţii Argeşului), grupul Unguraşu-Baciu (masivul Uturea-Bacău), grupul Păun-Şercăianu (munţii Buzăului) şi mulţi alţii.

Oare dl prim-ministru şi dl Raymond Luca îşi pot închipui că aceşti legionari luptau alături de aliaţii occidentali avînd ca scop instaurarea „unei alte forme de totalitarism”? Ori că americanii au colaborat cu ei, paraşutîndu-i în România, pentru a înlocui comunismul cu fascismul?

Nu vrem să insistăm asupra absurdului acestor afirmaţii.

Iar cea mai bună garanţie că legionarii militau pentru acelaşi regim întemeiat pe principiile statului de drept se află în lucrarea Destinee du nationalisme, publicată în 1951 la Paris, în care Horia Sima afirmă viabilitatea sistemului democratic de guvernare, punînd efectivele naţionaliste din exil în slujba salvgardării acestui sistem aflat sub ameninţarea expansiunii sovietice.

Etichetările pripite de genul „totalitarist” sau „fascist” trebuie evitate, mai cu seamă în condiţiile în care ele erau folosite intens de propaganda comunistă la adresa adversarilor politici, inclusiv a legionarilor. Prin reluarea lor, oficialităţile statului român de astăzi îşi însuşesc, poate involuntar, punctele de vedere ale regimului ilegitim şi criminal – condamnat de altfel de preşedintele Traian Băsescu.

În opinia noastră, derapajele antidemocratice şi cu caracter discriminatoriu, contrare principiilor fundamentale ale drepturilor omului, de genul iniţiativei legislative a domnului Raymond Luca – susţinută de Guvernul României, nu fac decât să confirme faptul că România de astăzi continuă să fie condusă de oameni formaţi la şcoala defunctului regim comunist, incapabili să se debaraseze de şabloanele ideologiei al căror produs sînt, indiferent de apartenenţa politică din acest moment.

Considerăm că punerea în practică a acestei măsuri legislative nu face decît să redeştepte în societatea românească vechi tensiuni şi resentimente, readucînd în actualitate fantomele şi spaimele trecutului totalitar, şi îndepărtînd mult perspectiva realizării unei reale reconcilieri naţionale.

Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii” cere cu fermitate Parlamentului României să nu adopte această iniţiativă legislativă. Înainte de a vota, cerem tuturor parlamentarilor să îşi îndrepte gîndul o clipă la cei care, în urmă cu jumătate de secol, şi-au sacrificat tinereţea şi viaţa pentru apărarea demnităţii şi libertăţii poporului român, pentru ca noi astăzi să putem trăi într-un regim parlamentar.

Adoptarea modificării legii 221/2009 ar însemna condamnarea încă o dată a acestor luptători pentru Libertatea şi Demnitatea poporului român.

În aceste condiţii, ne rezervăm dreptul de a acţiona în justiţie pe cei care, în accepţia noastră, aduc o ofensă memoriei acestor eroi, precum şi acela de a face cunoscut forurilor internaţionale acest incalificabil abuz împotriva drepturilor omului.

21 martie 2011

Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii”

Preşedinte

Florin Dobrescu

ROST nr. 97: "Pr. Florea Mureşanu - mărturisitor şi erou"

Numărul 97 (martie) al revistei "Rost" îi este închinat părintelui Florea Mureşanu - teolog, cărturar, erou şi martir al Bisericii Ortodoxe, ucis în închisoarea Aiud, sub comunişti. Între textele care îi sînt dedicate se distinge un foarte dens şi amplu studiu al ieromonahului Grigorie Benea făcut pe dosarul de la Securitate al părintelui Florea. Din sumarul revistei, care acoperă 100 de pagini, vă recomand să nu rataţi nici: interviul plin de duhovnicie acordat de părintele ortodox englez Andrew Philips teologului Mihail Băcăuanu: „Criza de azi e o consecinţă a păcatelor noastre”, nici articolele Cioran şi schimbarea la faţă a României  (o analiză asupra controversatului volum de tinereţe al filosofului), de Alexandru Mălureanu, Poliţia cuvintelor (despre cenzura manualelor, "corect politică", în SUA), de Alina Ioan Dida, Permanenţe româneşti în Carpaţii Nordici (despre dacii slavizaţi şi alte ramuri româneşti rămase în afara graniţelor statului român), de Alexandru Boboc-Cojocaru şi Sfîrşitul lumii şi mişcările oculte, de Pr. prof. dr. Mihai Valică. Şi nici restul nu sînt de lepădat, dar vă las plăcerea de a le descoperi singuri. 

Vedeţi aici de unde poate fi cumpărată revista.

Sinodul alege noul mitropolit al Clujului

Azi, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania ar fi împlinit 90 de ani. Iar pe 25 martie, cînd se vor împlini cinci ani de cînd ÎPS Bartolomeu a fost instalat mitropolit, va avea loc ceremonia de instalare a înlocuitorului său.

Chiar la această oră, la palatul patriarhal, se desfăşoară întrunirea Sfîntului Sinod pentru alegerea mitropolitului Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. În urma votului din Sinodul Mitropolitan, au fost făcute două propuneri, validate şi de Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului: ÎPS Andrei al Alba Iuliei şi PS Irineu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Din informaţiile mele, în Sinodul Mitropolitan votul a fost de 6 la 2 pentru ÎPS Andrei. Avantajul ÎPS Andrei s-ar putea menţine şi la votul final din Sf. Sinod, avînd în vedere faptul că arhiepiscopul este unul dintre ierarhii cei mai cunoscuţi, iubiţi şi preţuiţi, că este renumit pentru duhovnicia sa, dar şi pentru priceperea administrativă. Totuşi, PS Irineu ar putea face o supriză, pentru că se pare că are sprijinul PF Patriarh Daniel şi al unor politicieni importanţi de la putere. De asemenea, alegerea lui ar scuti Sinodul de noi alegeri la Alba Iulia.

În plus, de cîteva săptămîni încoace, toate parohiile şi mănăstirile din Arhiepiscopia Alba Iuliei fac slujbe speciale pentru ca ierarhul lor, ÎPS Andrei, să rămînă mai departe în acest scaun. Nimeni nu se desparte cu inima uşoară de un vlădică bun, chiar dacă acesta este avansat. La fel s-au rugat credincioşii şi clericii din Arhiepiscopie şi acum cinci ani, cînd Înaltul Andrei a candidat la mitropolia Ardealului şi a pierdut la cîteva voturi diferenţă.

Teoretic, este posibil ca în cursă să mai intre un candidat, propus în şedinţa Sf. Sinod de azi. Din cîte ştiu, nu se va întîmpla asta. Patriarhul Daniel s-ar fi declarat mulţumit cu cele două candidaturi, deşi toată lumea se aştepta să-l propună şi pe ÎPS Ioan al Harghitei şi Covasnei, care l-a ajutat să devină Întîistătător al Bisericii Ortodoxe Române.

Voi reveni.

UPDATE (11.51)

Noul mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este ÎPS Andrei - anunţă agenţiile de presă a BOR, Basilica şi Mediafax. IPS Andrei Andreicuţ a obţinut 29 din cele 46 de voturi exprimate, în timp ce pentru episcopul vicar Irineu Bistriţeanul au fost exprimate 17 voturi.


UPDATE 2
Preiau aici succinta prezentare a Înaltului Andrei făcută de dl Răzvan Codrescu. 

Aşadar Î. P. S. ANDREI ANDREICUŢ (n. 1949, cu numele de botez Ioan, în părţile Maramureşului), din 1998 Arhiepiscop de Alba Iulia, este de-acum noul Mitropolit de la Cluj, succesorul Înaltului Bartolomeu.La origine inginer, a urmat Institutul Teologic din Sibiu (absolvit în 1978), iar în 1998 a obţinut, la Bucureşti, doctoratul în Teologie. Mai întîi preot necăsătorit, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Topliţa, în 1990, ceea ce i-a deschis calea spre treptele arhiereşti. În scaunul de la Alba a făcut multă treabă, atît în plan ctitoricesc şi administrativ, cît şi în plan pastoral şi cultural, fiind şi cel care a pus piatra de temelie a viitoarei mănăstiri de la Aiud, închinată martirilor căzuţi în lupta anticomunistă. Profesor de Teologie de nivel academic, este autorul a numeroase articole şi volume, dintre care se cuvin menţionate măcar cîteva: Spovedanie şi comuniune (teza de doctorat din 1998), Ospăţul credinţei. Cuvinte de învăţătură (1999), Dinamica despătumirii (2001). La Editura Reîntregirea, cu binecuvîntarea şi cuvîntul său înainte, a apărut monografia monahului Moise despre Valeriu Gafencu, Sfîntul închisorilor (2007). Un angajament tîrziu şi formal cu fosta Securitate, smuls prin ameninţări şi şantaj, s-a dovedit a nu fi avut nici o urmare.

Fie ca în scaunul de la Cluj Î. P. S. Andrei să-şi desăvârşească bunele însuşiri arhiereşti arătate pînă acum şi să se apropie cît mai mult de prestanţa ilustrului său predecesor! Şi nici de Aiud să nu se îndepărteze, cu inima şi cu fapta, indiferent cine va veni în urmă în scauuul de la Alba Iulia şi de care Mitropolie va aparţine acesta… (R. C.) 

La moartea lui Poe

În seara asta mi-a murit un fost coleg şi amic de odinioară, Claudiu Poenaru (42 ani). A descoperit că are cancer la colon în urmă cu puţin timp, iar acum două luni a fost operat la Spitalul Colţea. Medicii au descoperit atunci că are metastaze la ficat şi rinichi. Un munte de om s-a stins ca o lumînare, în doar cîteva săptămîni.

Ştiam că e bolnav, dar tot am sperat într-o minune. Era prea tînăr să ne părăsească, încă ar mai fi avut multe de spus. Aşa încît, la aflarea veştii, m-am simţit golit. Numai în faţa morţii îţi dai seama că viaţa pămîntească e ca un fum pe care îl împrăştie vîntul. Dacă am trăi conştientizînd acest adevăr, orgoliile şi zbaterile noastre pentru a avea, a ne îndreptăţi, a "ajunge" le-am vedea aşa cum sînt, deşertăciuni. Sfinţii părinţi ne învaţă să ne trăim viaţa ca şi cum ar fi ultima, dar cîţi ne gîndim la asta zilnic?

Deşi n-am fost foarte apropiat de Claudiu Poenaru, iar în ultimii ani ne-am văzut rar, mă doare moartea lui, pentru că era un om tînăr, talentat şi pentru că ne legau cîteva bune amintiri.

L-am cunoscut pe la sfîrşitul anilor '90, pe cînd eram amîndoi la cotidianul "Monitorul de Bacău". Prietenul nostru comun, Remus Radu, l-a iniţiat în ale gazetăriei, iar Poe, cum îi spuneam noi, s-a dovedit repede un bun reporter. Prin Remus am şi legat o amiciţie. Pe atunci ne-au apropiat şi unele idei politice comune. Mai tîrziu, Poe a luat alt drum, a ieşit din presă, a devenit  funcţionar public şi consilier judeţean. Dar a abandonat cariera politică destul de scîrbit. A revenit în presa locală şi un timp a deţinut funcţia de redactor şef adjunct la "Ziarul de Bacău".

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Ernst Nolte, fascism şi legionarism

Reflecţii pe marginea capitolului dedicat României din volumul „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968) de Ernst Nolte ¹

de Bogdan Munteanu

1. Întindere: Capitolul este cuprins între paginile 258-273,  adică pe 16 din totalul de 475 de pagini ale lucrării.

2. Concluzia autorului: “Garda de Fier este probabil cea mai interesantă şi mai complexă dintre toate mişcările fasciste, putând fi  asemuită cu un peisaj bogat în diferite straturi geologice, care reuneşte atât elemente prefasciste cât şi radical fasciste”.

3. Rezumatul capitolului

a) Schiţă succintă a istoriei României din secolul XIX şi până în anii de după Primul Război Mondial. Descrierea problemei evreieşti şi a raporturilor dintre români şi evrei mergând până la A.C. Cuza (p. 258-262)

b) Schiţă succintă a istoriei Mişcării Legionare, care se rezumă mai degrabă la o istorie a asasinatelor legionare şi a atitudinilor lor radical antisemite , cu slabe sau chiar inexistente raportări la context şi la motivaţii (p. 262-269)

c) Discuţie asupra încadrării legionarismului în curentul fascist, dezbaterea unor elemente atipice care eventual ar ridica semne de întrebare asupra acestei încadrări (p. 269-273)

d) Concluzia amintită la punctul 2. (p. 273)

Întâi câteva observaţii: de ce referirea la Nolte? Pentru că istoricii cu orientare de stânga sau de etnie evreiască nu au cum să fie nepărtinitori în analiza lor asupra fenomenului legionar, încadrarea acestuia la “fascism” având de cele mai multe ori “biasul” ideologic al autorilor. În schimb, până şi Nolte însuşi a fost acuzat de asemenea autori de tendinţe “fasciste” şi “revizioniste” (cunoscuta “Historikerstreit”). 
 

Ernst Nolte figurează drept unul din specialiştii proeminenţi ai studierii fenomenelor fasciste. Având în vedere cele de mai sus, nu poate fi bănuit de partizanat ideologic. În cele ce urmează voi încerca să pun în evidenţă anumite erori în exegeza sa, care au la bază mai degrabă insuficientul acces la literatura legionară de limbă română, precum şi “îngheţarea” timpului la nivelul anului 1941, fără a-şi  mai confrunta teza cu evoluţiile ulterioare, în ce măsură ele justifică – şi dacă da, în ce grad –  clasificarea legionarismului în categoria fascismelor.

Cât priveşte autorii români, aceştia desigur că nu au ajuns la un acord în acest sens. Aceasta însă în primul rând datorită orientării lor ideologice pro- sau anti- legionare. Cea din urmă însemnând fie una cu substrat de stânga (comunist), fie fiind tributară celor care “sponsorizeaza” aceste cercetări. Ceilalţi autori (cum ar fi un Neagu Djuvara) sunt mai degrabă reticenţi la o asemenea etichetare, subliniind mai degrabă specificul românesc al legionarismului.

O raportare la Ernst Nolte şi la modul său de argumentare pare aşadar cât se poate de pertinentă: un autor care nu e de stânga, nu e nici “bursier”, dar care consideră legionarismul o specie de fascism.

Rămâne însă de văzut dacă încadrarea lui Nolte este justificată în sine, sau, dacă, mai degrabă din raţiuni de comoditate metodologică, ea nu este nimic altceva decât un reducţionism simplificator. Datorită prezenţei unor elemente comune (ţinând mai degrabă de formele de acţiune exterioară) e mai facil pentru analişti să plaseze legionarismul în sertarul „fascismului“, decât să înfiinţeze pentru el un „sertar“ propriu, mai ales că cel al fascismului pare a fi cel mai apropiat. Căci nu putem încadra legionarismul nici la stânga comunist-socialistă, nici la democraţia liberală (să spunem că în România interbelică nici nu a existat un liberalism autentic, similar Europei occidentale, ci mai degrabă unul “balcanic”). Creştin-democraţia este mai degrabă un curent de factură occidentală, importat în România abia după 1990. Şi atunci, cu toată prezenţa unor elemente nete de diferenţiere faţă de fascism, Mişcarea Legionară este îndeobşte studiată pe acest segment, ca să nu se mai complice inutil pletora existentă de categorii şi de curente social-politice.

Pe marginea textului lui Nolte se poate face observaţia că este mult prea scurt pentru o descriere exhaustivă a celei mai “complexe” şi mai “interesante” dintre mişcările fasciste. Lipseşte o discuţie mai detaliată asupra substratului doctrinar şi chiar a pasajelor în care legionarii se delimitează net pe acest plan de fascism sau naţional-socialism ², chiar dacă militau pentru o alianţă cu Axa împotriva ameninţării comuniste.

Mai mult, în consideraţiile lui Nolte istoria pare să se fi oprit în ianuarie 1941, odată cu eliminarea legionarilor de la putere de către Antonescu. Se prezintă primii ani ai istoriei legionare, desigur extrem de importanţi, căci au fost marcaţi de personalitatea fondatorului mişcării, Corneliu Codreanu, şi următorii câţiva ani, în care violenţele legionarilor au avut drept scop mai degrabă răzbunarea morţii sale, încât ele se încadrează în acelaşi context. În total 14 ani, din 1927 până în 1941.

Nolte nu aminteşte însă nimic despre istoria ulterioară. Nimic despre internarea legionarilor în lagărele germane, nimic despre natura raporturilor lor cu naţional-socialismul în cadrul guvernului de la Viena, nimic despre scoaterea lor de pe lista organizaţiilor judecate şi apoi condamnate de tribunalul de la Nürnberg ³, spre deosebire de pildă de naţionaliştii ucrainieni, care au avut practic un statut asemănănător Armatei Naţionale Române care a luptat alături de germani împotriva sovieticilor şi care au fost condamnaţi (rămâne de analizat dacă aici nu au fost şi unele presiuni ale sovieticilor la mijloc). Nimic despre rezistenţa anticomunistă din ţară şi din exil, nimic despre dezvoltările doctrinare ale legionarilor de după război ⁴, cu explicarea raportării lor la democraţie ⁵, la o Europă a naţiunilor după model gaullist cu mai bine de un deceniu înaintea lui de Gaulle ⁶  etc, într-un cuvânt, nimic despre cei 70 de ani de istorie legionară care au urmat şi în care acele “elemente” fasciste care au fost prezente în prima perioadă (cea analizată de Nolte şi de majoritatea istoricilor) s-au estompat până la dispariţie.

Tocmai această dinamică istorică şi această evoluţie ulterioară denotă faptul că elementele fasciste prezente dintru începuturi nu pot da în mod esenţial adevărata măsură a fenomenului legionar, ele fiind mai degrabă nişte accesorii care ţineau de spiritul epocii şi de frontul anticomunist făcut în comun cu puterile Axei.  Antisemitismul nu poate fi un criteriu suficient pentru încadrarea definitivă în cadrul fascismului, pentru că în România au existat şi alte tendinţe şi curente antisemite, care nu sunt trecute la “fascism”: A.C. Cuza, N. Iorga, O. Goga. Cartea Decăderea dogmelor, virulent antisemită, semnată de Ilariu Dobridor, nu a fost scrisă de un legionar etc.

Revin la textul lui Nolte, în care el însuşi ridică o serie de semne de întrebare asupra încadrării legionarismului în categoria generală a fascismului.

Primul ar fi mai degrabă caracterul ei “anarhist” (citat aici fiind … Antonescu), care ar fi la polul opus cultului pentru stat şi ordine manifestat de fascişti. Decât asemenea citate din Pe marginea prăpastiei (preluate dintr-un ziar de limbă germană din România anului 1941), mai bine lipsă … E limpede însă că Nolte are handicapul lipsei de acces la sursele primare, la scrierile legionare, dintre care puţine au fost traduse în limbi de mare circulaţie. Dacă ar fi citit despre diferenţele făcute de Alexandru Cantacuziono între legionarism şi fascism sau naţional-socialism ² ar fi fost mult mai edificat şi ar fi găsit un alt posibil contraargument  la încadrarea ideologică a legionarismului la curentele fasciste decât “anarhismul”.

Al doilea semn de întrebare ar fi caracterul religios al legionarismului, care îl diferenţiază de fascismele epocii: “Nicăieri altundeva în curentele de extremă dreaptă, credinţa nu era o realitate atât de puţin formală şi atât de profund legată de universul creştinismului.”  Nolte descrie în continuare elementele etice din legionarism, cultivarea virtuţilor, educaţia legionară. Ajungând la “mistica legionară”, Nolte o consideră mai degrabă o “mistică naţională” decât una creştină prezentând o traducere germană deturnată ⁸ (incorectă) a citatului:  “Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un «salt din natura umană în natura divină» (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-un salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.” (C.Z. Codreanu, Pentru legionari)

Din citatul original se vede limpede că între cele două mistici (creştină şi a neamului) nu se făcea confuzie şi nici nu se punea a doua deasupra primeia.  Versiunea germană a citatului poartă o inconfundabilă pecete deformatoare de natură naţional-socialistă (fiind redată literal în secţiunea de note bibliografice⁸ ).

Nolte continuă: “Este adevărat că nu are loc o ruptură explicită cu credinţa creştină ca în cazurile unor Maurras, Mussolini sau Hitler, dar diastaza faţă de aceasta este de netăgăduit.” Rămâne şi aici de discutat în ce măsură Nolte a avut acces la literatura legionară de limbă română pentru a putea fi în măsură să dea un verdict mai adecvat realităţii. Am dovedit aceasta prin modul în care el trage concluzii referioare la disocierea legionarismului de creştinism datorită unui citat în traducere distorsionată. Nu cumva traducerile cărţilor Căpitanului de care s-a servit Nolte poartă şi în numeroase alte locuri asemenea peceţi deformatoare ivite din doctrina “sângelui şi rasei” străină de cea legionară?

Legăturile dintre legionarism şi creştinism constituie actualmente o temă fierbinte de dezbatere pe blogurile româneşti, şi, pentru a parfraza un autor contemporan, părţile implicate “nu au căzut la un acord” asupra esenţei creştine sau necreştine a legionarismului. Teza este în continuare în curs de dezbatere, iar bietul Nolte nu avea cum (la acea vreme) să-i perceapă toate dimensiunile.

După aceste posibile argumente care ar indica o incomaptibiliatea a legionarismului cu fascismul, Nolte le trece în revistă pe celelalte, care îl fac să concluzioneze finalmente că legionarismul trebuie încadrat în categoria fascismelor. Acestea sunt:

1. Principiul unui conducător unic, dar mai ales cultul la adresa Căpitanului.

Acest principiu a fost prezent şi în comunism sau în … mişcarea lui Gandhi. Probabil referirea esenţială ţine de natura cultului, care este oarecum diferită de cel comunist. Legionarii l-au privit pe Căpitan drept un model etic, demn de urmat până la moarte: “Ni-i dragă moartea pentru Căpitan…” Aici însă, în această categorie a modelelor etice, îl putem încadra şi pe… Gandhi. Diferenţa o constituie însă punctul următor.

2. Voinţa de distrugere (Vernichtungswille) la adresa adversarilor politici. Exemplele aduse de Nolte se rezumă la evocarea „abatorului“ din vremea „rebeliunii“ (fals între timp demontat de documente istorice ^{9, 10}) şi aprecierea (nefondată,  decât pe acest mit al abatorului) că dacă legionarii ar fi rămas la putere în România soarta evreilor ar fi fost şi mai îngrozitoare decât cea din camerele de gazare naziste.

Inutil să mai demonstrăm exagerările acestei intepretări. În vremea statului legionar nu au existat deţinuţi politici, ci doar criminali de drept comun, autorii crimelor antilegionare. Încât voinţa aceasta de distrugere a adversarilor politici nu este fundamentată prin nimic. Cu totul altfel au stat lucrurile în privinţa naţional-socialismului sau fascismului. Mai mult, Horia Sima a cerut alegeri libere (cu paticiparea tuturor partidelor politice – inclusiv al evreilor –  existente înainte de 1938, când a fost instaurată dictatura regală,) pentru legitimarea guvernării legionare, fapt refuzat de Antonescu ⁷.

3. În fine, criteriul “decisiv” pentru încadrarea la “fascism” este alianţa preconizată de Codreanu cu puterile Axei.

Am discutat mai sus motivaţia acestei alianţe anticomuniste şi modul în care au decurs după 1941 raporturile reale dintre legionarism şi naţional-socialism. Ar mai fi de adăugat acele “legături de simpatie” de care amintea Codreanu faţă  de curentele naţionaliste europene. Încât putem vorbi cel mult de faptul că legionarii, în anii 1937-1940 au “simpatizat” cu aceste curente, dar atât. Diferenţele de substanţă au fost şi sunt cât se poate de evidente. Să nu uităm de alianţa legionarilor din anii ‘50 cu puteri NATO precum SUA sau Franţa, concretizată în pregătirea şi paraşutarea în România a unor grupuri de rezistenţă armată anticomunistă. Aceasta nu dovedeşte decât consecvenţa legionarilor cu ei înşişi şi independenţa lor reală faţă de orice fel de alte tendinţe politice. Ei nu au făcut de fiecare dată altceva decât să se alieze cu acele forţe care se găseau pe aceeaşi linie de luptă anticomunistă.

Concluzia acestor rânduri este una singură: anume că încă nu poate fi trasă o concluzie fermă şi definitivă asupra caracterului “fascist” al legionarismului. Se poate admite prezenţa (în primii ani) ai unor elemente fasciste, dar în acelaşi timp se pot pune în evidenţă o serie de deosebiri fundamentale care ţin mai degrabă de substanţa lor doctrinară.

Prezenţa acestor realităţi complexe şi contradictorii face ca fiecare autor să poată trage concluzia pe care o doreşte, în funcţie de interesul său şi de orientarea sa ideologică. Nu cred că va fi vreodată altfel.

Bibliografie:

1.                   Ernst Nolte, „Die Krise des liberalen Systems und die faschistischen Bewegungen“ (Piper, 1968)

2.                   Alexandru Cantacuzino, „Diferenţele dintre legionarism şi naţional-socialism sau fascism” http://www.fgmanu.ro/Carti/200/capitol_5  din conferinţa “Românismul nostru”, text integral la http://www.fgmanu.ro/Articole/articol106

3.                   Mihail Fotin Enescu, “Poziţia politică a Mişcării Legionare în vederile Tribunalului Internaţional de la Nürnberg”, http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol234

4.                   Horia Sima, “Doctrina legionară”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/doctrina_legionara.pdf

5.                   Alexandru Frâncu, “Democraţia şi noi”, http://www.fgmanu.ro/permanente.php#p596

6.                   Horia Sima, “Menirea naţionalismului”, http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/menirea_nationalismului.pdf

7.                   Horia Sima, “Era libertăţii – statul naţional-legionar” Vol I. http://www.fgmanu.ro/Carti/336/capitol_10

8.                   “Wenn die christliche Mystik auf ihrem Gipfelpunkt, in dem heiligen Rausch, die unmittelbare Berührung des Menschen mit Gott  >durch einen Aufschwung aus dem menschlichen ins göttliche Wesen< … verkündet, dann bedeutet die Mystik des Volkstums, die Mystik des Blutes, nichts anderes als die unmittelbare Berührung des einzelnen oder der begeisterter Massen mit dem ewigen Wesen, mit dem Genius des Volkes.” (Ernst Nolte, op.cit., p. 271-272)

9.                   http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol219

10.               http://www.fgmanu.ro/Istorie/articol60