joi, 2 iulie 2009

Despre minunile de la Aiud, in Formula As

Putine inchisori comuniste au exersat arta fizica a torturii asa cum s-a intamplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni, aruncati apoi, precum cainii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate in moaste sfinte, facatoare de mari minuni. Zeci de manastiri din tara si de la Muntele Athos au luat particele din ramasitele fostilor detinuti politici de la Aiud, care astazi vindeca boli incurabile si izvorasc mir. Moartea si suferinta au fost transformate in nadejde si in viata

"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate"

Parca le-au crescut genunchii din pardoseala. Una langa alta, dinaintea iconostasului, doua statui ale ultimei sperante, murmurand neincetat rugaciuni. Femei inca tinere, venite tocmai din Moldova sa ceara vindecare sfintilor din temnitele Aiudului. Ochii li s-au uscat de plans. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preotii pe la care au fost le-au ascultat suferinta, s-au rugat pentru ele, le-au dat canon si, in cele din urma, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune ca suferinta cumplita de odinioara vindeca suferinta de azi, iar moartea reda viata.
Iuliana si Silvia s-au cunoscut in poarta schitului "Inaltarea Sfintei Cruci". Au venit la Aiud cu acelasi tren si au strabatut, una pe urmele celeilalte, cimitirul orasului, pina la radacina uriasei cruci de la Rapa Robilor. Au avut aceeasi uimire vazand monumentul impunator si auster ridicat in memoria victimelor din puscariile comuniste. Au ridicat privirile catre cer de-a lungul piedestalului de beton pe care doua siruri de cruci poarta pe umerii lor o alta cruce culcata, ca pe lemnul rastignirii lui Hristos. S-au inchinat si au pasit in biserica din pantecele monumentului, prin usa deasupra careia sta scris: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate". Au citit pe pereti, la stanga si la dreapta, sute de nume sapate in marmura - mortii Aiudului. Dar cele doua femei stiu de la duhovnicii lor ca acestia sunt morti doar cu trupul. Dovada ca sunt vii, mai vii decat noi, cei care le citim numele, este ca raspund prin minuni rugaciunilor noastre. Femeile sunt convinse ca sfintii Aiudului le vor vindeca. S-au spovedit, s-au impartasit, se vor ruga cateva zile in sir, vor saruta moastele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului si vor scapa de bolile lor.
Credinta femeilor a aprins aerul in mica biserica sau poate altceva s-a intamplat, pentru ca am, deodata, sentimentul ca ma aflu intr-un mormant sfant, unde apropierea mortii nu te ingrozeste, ci te umple de bucurie. Si toate intrebarile imi par suparatoare. In tacerea care se asterne intre noi, gandul mi se indreapta catre oamenii aceia venerati ca sfinti.

O lopata de lut

Anul 1949. Inceputul terorii la Aiud. Orasul miroase ca un caine vagabond. Ploaia izbeste caldaramul din care se ridica valatuci de abur in noaptea rece. Nu e inca septembrie, dar toamna a insangerat strazile cu frunzele pomilor. Dinspre centru, se apropie, in bataia sacadata a potcoavelor de cai, o caruta acoperita cu prelata.
O urmeaza la cativa pasi patru insi in uniforma, care vorbesc tare si la fiecare fraza slobozesc o injuratura. Sunt acriti de vremea rea si de corvoada ce li s-a dat. "S-a umplut pamantul de apa. O sa ne rupem mainile pentru astia", spune unul si scuipa inspre caruta. Asta-i face pe ceilalti sa taca inciudati. Are dreptate, va fi greu sa scoata lut din mal cat sa acopere cadavrele, sa nu le manance cainii. Ajung la rapa unde se arunca gunoiul orasului. Din loc in loc, se vede cate un arac, de parca ar fi fost vie candva, aici. Soldatii aleg un loc mai aproape de drum, sa nu aiba mult de carat, si incep sa sape. Dupa vreo doua ceasuri, fiecare merge la caruta si trage de picioare cate un mort. Trupuri scheletice, translucide, sunt tarate, cu capetele sarind din piatra-n piatra, si aruncate in groapa comuna. Goale si slutite-n bataie, asa, aruncate unele peste altele, par degetele unor maini impreunate in rugaciune. Nu au asupra lor nici un act, nici un numar, nici macar un obiect personal dupa care sa fie recunoscuti. "Astia-s toti. Zece", zice un gardian si indeasa cadavrele cu piciorul. N-au sapat destul. Trag pamantul cu harletele si infig un par, ca data viitoare sa faca groapa in alta parte. Al mai batran dintre ei zice in soapta: "Mai, dar nu le-am putea pune o cruce?". "Esti nebun? Atata ne-ar mai trebui, sa le punem cruce banditilor", sar ceilalti.
Din 1946 pana in 1989, la Aiud au fost intemnitati mii de oameni, de la tarani instariti, muncitori si studenti, pana la preoti, generali, carturari faimosi si politicieni. Insa teroarea cea mare s-a intins intre '49 si '53, ani in care zeci, poate sute de carute au umplut rampa de gunoi a Aiudului cu morti. Dupa aceea, decesele s-au mai rarit. Foamea, frigul, mizeria si lipsa de ingrijire medicala mai doborau cate unul. Dar schingiuirile pana la ultima suflare nu mai erau in meniul zilei. Conducerea penitenciarului incepea sa-si rafineze metodele de tortura: ii obliga pe detinuti sa stea ore in sir intr-o pozitie incomoda, de li se strambau oasele, ii izola la zarca, fara mancare si apa, le promitea eliberarea daca isi toarna camarazii sau daca il injura pe Dumnezeu. Detinutii de la Aiud erau condamnati pe motive politice, dar adevarata lor vina era credinta. Majoritatea lor l-au marturisit pe Hristos pana in ultima clipa si au murit pentru El.

CONTINUARE

duminică, 28 iunie 2009

Pe drumul Invierii, la Constanta

Sambata, 4 Iulie 2009 , orele 18:00, Asociatia Rost si Pravalia Predania va astepta la vernisajul expozitiei foto-documentare “Pe drumul Invierii”.
Expoziţia vorbeşte despre cum l-au mărturisit pe Hristos, pînă la ultimele consecinţe, şase mari figuri ale rezistenţei anticomuniste prin credinţă: părintele Arsenie Boca, părintele Daniil - Sandu Tudor, părintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu şi părintele Arsenie Papacioc.
Sopul acestei manifestări este acela de a dezvălui o istorie mai puţin cunoscută publicului larg, aceea a războiului spiritual dintre Biserica Ortodoxă - în înţelesul întregii comunităţi de credincioşi - şi regimul comunist, război în care a fost ucisă în cea mai mare parte elita interbelică şi viitoarea elită - studenţimea.
Modalitatea prin care slujim interesul legitim de cunoaştere a propriei istorii este o radiografie a vieţilor unor personalităţi exemplare aşa cum transpare ea din documentele şi fotografiile aflate în dosarele întocmite celor şase de către poliţia politică.
Va asteptam cu drag.


miercuri, 24 iunie 2009

România: pregătirea pentru înrobire, de Tom Gallagher

În cel mai recent număr al revistei 22, Tom Gallagher (analist politic, şeful Catedrei de probleme ale păcii şi conflictelor etnice, de la Universitatea Bradford din Anglia) publică o analiză la sînge a realităţii româneşti. El denunţă manevrele oligarhiei politico-economice prin care, pe de o parte, se induce poporului lehamitea de politică, pe de altă parte i se livrează acestuia o "realitate" contrafăcută. Desigur, această oligarhie a avut complici la vîrful UE.
Un prim rezultat ar fi, în opinia lui Gallagher, absenteismul masiv la vot, un altul - distrugerea tinerei generaţii.
Tom Gallagher mai atrage atenţia şi că profesioniştii oneşti din mass media au devenit păsări rare. Concluzia: România se află în pragul unei noi dictaturi.
După cum vedeţi, în general lucruri care s-au mai spus, dar care acum vin din partea unui străin cu o oarecare autoritate şi presupus mai obiectiv decît noi.

Iată cîteva fragmente:

Au existat câteva perioade în care societatea s-a trezit din narcoză: 1996, 2004 şi, din nou, la referendumul din 2007, atunci când s-a dorit întreruperea preşedinţiei lui Băsescu. Au existat, de asemenea, începuturi ratate, cum a fost implicarea UE în afacerile interne ale României începând cu 1999: moştenirea majoră a acestui angajament a fost aceea de a impune, din exterior, o faţadă nouă, a structurilor pluraliste europene, pe care o elită locală abilă a golit-o de orice conţinut reformist. Momentele de luciditate populară nu au fost legate de vreun partid politic sau de vreun ONG, căci niciunul dintre acestea nu a rămas imun la sistemul de valori postcomunist, ci au fost momente realizate de media independentă care, vreme de câţiva ani, a contribuit la consolidarea conştiinţei civice.

Afost nevoie de câţiva ani înainte ca foştii securişti şi alte componente adaptabile ale vechiului regim să îşi dea seama ce profituri se pot obţine din media sau de capacitatea sa extraordinară de a controla minţile a milioane de oameni. [...]

În schimb, UE a prezidat un pseudo-proces de europenizare. România a absorbit legile, valorile şi procedurile de luare a deciziilor specifice Uniunii numai la nivel superficial şi declarativ. Un grup restrâns de actori locali şi-a creat o legitimitate proprie pe fondul iniţierii procesului de extindere. [...]

Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea şi a căror ascensiune a început în 1989. Înainte de a-şi atinge obiectivele, această presă a creat pagube enorme calităţii vieţii publice, prin degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor.
După 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nicio posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării, care a adus rate înalte de creştere economică, dar care a creat, pe de altă parte, averi personale spectaculoase şi alte inegalităţi frapante între clasa politică şi restul societăţii. Toate acestea s-au întâmplat pe fondul liberalizării economice sponsorizate de către UE. [...]


UE a uitat că elita conducătoare postcomunistă se ocupase deja, de câţiva ani, de transferul valorilor statului în mâini private, în cele mai variate moduri. [...]

În timpul primei guvernări PSD şi apoi a celei dominate de PNL, importante părţi din media electronice au simţit nevoia de a induce un dezinteres masiv în ceea ce priveşte politicul. Luptele pentru putere au fost tratate în termeni de telenovelă. [...]

Banalitatea, dispariţia bunului simţ, discuţia despre nimic şi aceeaşi galerie de figuri au dominat canalele TV. [...]

Din 2008, Academia Caţavencu a încetat să mai reprezinte vocea curajoasă şi subversivă a celor care au rămas fideli în susţinerea unei platforme a schimbării. În încercarea de a păstra traiectoria hipioţilor îmbătrâniţi şi a figurilor nonconformiste, vândute însă unuia dintre cei mai deştepţi moguli economici, obiectivele AC au devenit predictibile. Tipul de nonconformist, neras, arătând un pic hippie – tipul studentului etern –, este întâlnit din ce în ce mai des în birourile ziarelor şi în studiourile televiziunilor. În comunism, asemenea figuri îmbrăcate casual ar fi fost ridicate de pe stradă şi trimise în Băragan pentru a săpa şanţuri. Aceşti tipi care arată asemenea disidenţilor radicali sunt de fapt profund conformişti. Ei pot scrie la ordin, pentru că nu au niciun set de valori fundamentale.
Ei ar râde dacă cineva le-ar reproşa că nu încearcă să descopere adevărul într-o anumită întâmplare. Pentru aceşti postmodernişti, este OK să mistifice adevărul, pentru că adevărul nu există, aşa cum valorile sunt numai un anacronism burghez.


Noii capitalişti împreună cu aliaţii lor politici au reuşit să creeze un proletariat media care este mai eficient în a-i păstra pe oameni pasivi şi inofensivi decât predecesorii săi din timpurile comuniste. Primul lor succes relevant a fost pe 30 noiembrie 2008, când doar 39% din electorat a votat. Aşa numita „clasă educată“ a dominat prin absenţă. Lipsa lor de angajament este tributară modului în care media private şi de stat au trivializat constant politica. Evident că, prin neimplicarea lor, partidele şi-au întărit forţele, reuşind să afecteze, într-o măsură tot mai mare, interesele fragilei clase de mijloc.

Oricare ar fi cauzele, este cert că acei jurnalişti cu o gândire independentă şi cu o abordare profesionistă a expertizei lor sunt o specie pe cale de dispariţie rapidă, mai ales în media naţionale. [...]

Un întuneric politic se lasă asupra României. În aceste vremuri crepusculare, există destul zgomot, venind mai ales dinspre blogosferă. Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă.

marți, 23 iunie 2009

În ROST, despre comunism la trecut şi la prezent

Numărul 75-76 al revistei ROST este dedicat publicistului şi fostului deţinut politic George Popescu Glogoveanu (care a împlinit în luna mai 90 de ani), unul dintre cei care s-au ocupat constant de formarea generaţiilor noi în spirit creştin şi naţional, după 1989.

ROST mai conţine şi un consistent dosar privind comunismul astăzi, în care ies în evidenţă, datorită demersului jurnalistic mai rar întîlnit, un reportaj acasă la Karl Marx, de Oana Cristina Patrichi, şi unul din Cuba lui Fidel Castro, de Marcel Răduţ Selişte.

Alte texte care nu trebuie ratate: “Cine se teme de cetăţenia europeană pentru basarabeni?”, de Dan Dungaciu, “NATO şi România. Cinci ani de avantaje şi dezavantaje”, de Paul Nistor, “Conservatorismul American” (o dezbatere pe marginea unui dosar al revistei Idei în Dialog), de Alexandru Racu, “Nobleţea feminină în spaţiul recluzionar”, de Constanin Mihai, “Din nou despre sfinţii închisorilor”, de Emilia Corbu, “Dreapta cu filtru” (o polemică pe marginea Dreptei româneşti), de Mircea Platon şi “Eminescu n-a murit”, de Răzvan Codrescu.


Revista ROST poate fi procurată în sistem de abonament de la redacţie (36 lei pe an) sau prin reţeaua Supergraph (tel: 021.336.79.13). ROST caută distribuitori în toată ţara: biserici, mănăstiri, librării, firme locale de difuzare a presei. Pentru detalii, sunaţi la 0740.10.36.21.

luni, 22 iunie 2009

Minunile de la Aiud

În numărul curent al revistei Formula As am publicat un reportaj despre sfinţii temniţei Aiudului şi minunile pe care le fac. Osemintele lor răspîndesc bună mireasmă, izvorăsc mir şi vindecă boli incurabile, după cum mărturisesc zeci de călugări şi mireni.
Evlavia populară pentru aceşti noi mucenici devine din ce în ce mai mare. Zeci de mănăstiri din ţară şi de la Muntele Athos au luat părticele din oasele celor ucişi la Aiud şi le cinstesc ca pe sfinte moaşte. Călugării le fac icoane celor pe care îi consideră sfinţi ai închisorilor, le compun acatiste şi se roagă lor, chiar dacă nu au fost canonizaţi de Sfântul Sinod. Tot mai mulţi credincioşi află despre minunile de la Aiud şi caută acolo ajutor.
Deocamdată, textul este de găsit numai în ediţia pe print.
Redau aici un fragment de început:

Parcă le-au crescut genunchii din pardoseală. Una lângă alta, dinaintea iconostasului, două statui ale ultimei speranţe, murmurând rugăciuni neîncetat. Femei încă tinere, venite tocmai din Moldova, să ceară vindecare sfinţilor din temniţe. Ochii li s-au uscat de plâns. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preoţii pe la care au fost s-au rugat, le-au dat canon şi, în cele din urmă, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune că suferinţa cumplită de odinioară vindecă suferinţa de azi, iar moartea redă viaţa.
Iuliana şi Silvia s-au cunoscut în poarta schitului “Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud, care veghează monumentul celor căzuţi în închisorile comuniste. Au venit cu acelaşi tren şi au străbătut, una pe urmele celeilalte, cimitirul oraşului, pînă la rădăcina uriaşei cruci de la Râpei Robilor. Au avut aceeaşi uimire văzând monumentul auster care domină Râpa. Au ridicat privirile către cer de-a lungul piedestalului de beton pe care două şiruri de cruci poartă pe umerii lor o cruce culcată, ca pe lemnul răstignirii lui Hristos. S-au închinat şi au păşit în biserica din pântecele monumentului, prin uşa deasupra căreia stă scris: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate”. Au citit pe pereţi, la stânga şi la dreapta, sute de nume săpate în marmură – morţii Aiudului. Dar cele două femei ştiu de la duhovnicii lor că aceştia sunt morţi doar cu trupul. Dovada că sunt vii, mai vii decât noi, cei care le citim numele, este că răspund prin minuni rugăciunilor noastre. Femeile sunt convinse că sfinţii le vor vindeca. S-au spovedit, s-au împărtăşit şi se vor ruga câteva zile în biserica sfinţilor, le vor săruta moaştele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului şi vor scăpa de bolile lor.
Credinţa femeilor a aprins aerul în mica biserică sau altceva s-a întâmplat, pentru că am deodată sentimentul că mă aflu într-un mormânt sfânt, unde apropierea morţii nu te îngrozeşte, ci te umple de bucurie. Şi toate întrebările îmi par supărătoare. În tăcerea care se aşterne între noi, gândul mi se îndreaptă către oamenii aceia veneraţi ca sfinţi.

marți, 16 iunie 2009

Trădarea lui Roşca e clară acum?

Sînt foarte curios cum îl vor mai apăra ciracii de la Bucureşti pe Iurie Roşca, marele "patriot" basarabean, liderul PPCD şi tovarăşul comuniştilor.

Imbecilii şi vînduţii dîmboviţeni au spus că Roşca a fost nevoit să accepte cîrdăşia cu Voronin& Co acum patru ani, pentru a scoate din margine ideea naţională. Pe urmă s-a văzut cristal că trădătorul nu a servit deloc cauza naţională, ba din contră. Însă trompetele de pe la Ziua şi Curentul ţipau în continuare că Roşca e cel mai mare naţionalist, cel mai mare creştin, cel mai dibaci politician moldovean etc. etc. Alţii erau "duşmanii de clasă": Nicolae Dabija şi restul intelectualilor care s-au desprins de Roşca, în urmă cu mulţi ani, pentru că l-au mirosit. Mercenarii de la Bucureşti le-au găsit acestora tot felul de pete în soare, dar pe Roşca îl vedeau impecabil. Iar pe jurnaliştii care îndrăzneau să arate situaţia de fapt, îi înjurau ca la uşa cortului.

Probabil că au destul tupeu să îl spele în lapte şi miere pe Roşca în continuare. Însă, de azi le va fi ceva mai greu. Patriotul şi creştinul Iurie a fost uns vicepremier de comunişti. El a declarat că se va ocupa - cum altfel? - de reformele pentru democratizarea republicii ilegitime de peste Prut şi de îmbunătăţirea sistemului juridic. Şi să vezi revoluţie! La cum a vorbit Roşca despre tinerii care au manifestat pe 7 aprilie în stradă la Chişinău, n-am nici o îndoială că va fi sluga perfectă a comuniştilor.

Odată cu numirea lui Roşca la guvern, Voronin a stabilit şi data alegerilor anticipate: miercuri, 29 iulie. Pentru prima dată în Moldova se vor face alegeri într-o zi de lucru. Ca să mai taie elanul celor care ar putea vota contra comuniştilor. De altfel, Vornonin şi-a mai luat nişte măsuri de precauţie : a legiferat că alegerile sunt valide dacă participă la alegeri o treime din cetăţenii cu drept de vot (faţă de 51%, cum era pînă acum) şi a micşorat pragul electoral de la 6 la 5% (poate, poate intră şi Roşca şi pleava lui).

Polemică: Andrei Pleşu vs Mircea Platon

Andrei PLEŞU
Votul obligatoriu

Sînt pentru. Nu în principiu, nu din raţiuni teoretice, ci cu gîndul la circumstanţele particulare ale vieţii politice româneşti. Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decît să fim campionii absenteismului european şi să ne lăsăm conduşi de opţiunile (aproximative) ale unei minorităţi active sau manipulate. Cred că nervii sînt mai buni decît lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decît satisfacţia unei libertăţi fără reguli. S-a spus că votul celor care merg la urne constrînşi e, oricum, nesemnificativ. Sînt de altă părere: chiar dacă o parte dintre alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce sîntem şi a rezultatului electoral, decît încercînd să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat.
Dacă 60% dintre cetăţenii ţării votează nul, aflu ceva mai semnificativ despre judecata lor politică, decît dacă 60% dintre ei nu votează deloc (din motive infinit diferenţiate şi deci nesistematizabile: dezgust, plictiseală, lene, apolitism, tembelism, somnolenţă, mahmureală etc).
În România, uneori, pentru a fi responsabili, oamenii trebuie, din păcate, să fie provocaţi, aţîţaţi, împinşi de la spate. Multe alte ţări au introdus votul obligatoriu (nu întîmplător multe ţări din America Latină). Unele l-au abandonat, dar după decenii întregi de funcţionare „pedagogică“. Nu văd de ce la noi ideea ar fi contraproductivă.

În definitiv, ceea ce trece drept necesar în Belgia ar trebui să fie bun şi pentru România. (Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele...).

Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională. Cum era de aşteptat, foarte mulţi politicieni reacţionează prost. N-am înţeles prea bine comentariile dlui Crin Antonescu.

În schimb, declaraţia dlui Geoană e de o limpezime caracteristică. Amuzant ca de obicei, dl Geoană a ales stilul patriotic: „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“. E genul de bla-bla care nu spune nimic. Sau spune ceva doar despre emiţător.

Dl Geoană ar fi bine sfătuit să nu mai cultive acest fel de generalizări simpatice. Lasă că bieţii români au răspuns, vreme de 45 de ani, numai la constrîngeri, dar dl Geoană însuşi s-a încurcat de cîteva ori în convingerile proprii: cînd pro-iliescist, cînd pro-constantinescist, cînd iar pro-iliescist, dovedind, astfel, cît de „imparţial“ poate fi românul cînd pofteşte la o savarină. Convingeri? Care va să zică să las derbedeul să scuipe pe trotuar pînă cînd un cutremurător Damasc îl va aduce la convingerea că un asemenea comportament e inestetic, neigienic şi necetăţenesc?

Dl Geoană crede că regulile de bună purtare sînt chestie de „convingeri“. Poate. Dar abia după ce au fost chestie de dresaj: în familie, la şcoală, în viaţa socială. Alţii cred că democraţia este triumful facultativului la toate nivelurile: eşti liber să faci tot ce-ţi trece prin cap şi să nu faci nimic impus din afară. O asemenea „convingere“ poate duce la anarhie, la balamuc egolatru, la frenezia arbitrarului, numai la normalitate democratică nu.

Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din „convingerea“ că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice. Evident, legile trebuie să fie clare, inteligente, nuanţate, permisive la excepţia rezonabilă şi, mai ales, respectate. În rest, constrîngerile pot fi, e drept, tiranice, dar, practicate cu înţelepciune şi bună credinţă, pot fi şi formative. Chiar şi dl Geoană ar avea numai de profitat, dacă şi-ar administra, din cînd în cînd, mici porţii de autocenzură. Pentru asta nu trebuie să aştepte să ajungă la vreo convingere. (Dilema Veche)






Mircea PLATON
Schmitt şi Smith

În ţările Europei de Vest, absenteismul de la recentele alegeri europarlamentare a provocat o generală spăşire a clasei politice care a recunoscut că prezenţa slabă la vot se datorează deficitului de substanţă şi de reprezentativitate al Parlamentului European. În România însă, atunci când nu se acuză unii pe alţii, membrii clasei politico-ideologice tind să se plângă la unison de prezumtiva lipsă de spirit civic, de patriotism şi de recunoştinţă a românilor faţă de condiţiile de muncă şi de viaţă create de mult-iubitul şi stimatul nostru conducător împreună cu tovarăşa sa de viaţă, UE.

Deşi nu ne-a lăsat să votăm pentru “constituţia europeană”, respinsă prin referendumuri în ţări mai cu moţ şi ratificată pe furiş în debaralele parlamentare din România, oligarhia noastră politico-intelectuală a propus o măsură energică pentru combaterea, pe viitor, a absenteismului: votul obligatoriu.

Aştept, pe lângă amenda de rigoare, şi introducerea altor măsuri, specifice, de civilizare a “ţăranului” român: spânzurarea cu capul în jos, afumarea cu fum de ardei roşu, exproprierea, Canalul, Piteştiul şi poate chiar, într-un viitor şi mai luminos, cipul electoral: un mic implant care, în caz de neprezentare la vot, unde urmează să fie citit şi dezactivat automat, să explodeze în craniul electorului român absenteist.

Ieşit astfel din arealul drepturilor cetăţeneşti, votul comunitar îşi dezvăluie adevărata natură punitiv-milenaristă, de instrument poliţienesc al instaurării “raiului” pe pământ.
Inchiziţia UEurosocialistă ne vrea la cuminecarea cu votul cu febrilitatea rezervată cândva doar cuminecării cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dar, vorba aceea, dacă nu noi (la vot), atunci cine? Şi dacă nu ei (cu salarii şi beneficii de parlamentari europeni de sute de mii de euro pe an), doar nu noi?!

Noi. Şi ei. Trăim, de douăzeci de ani, într-o relaţie ambiguă. Mulţi dintre ei sunt urmaşii celor care ne-au decimat. Sistematic. Şi care au beneficiat de această decimare. Sunt golurile care au pretins să astupe golul lăsat de masacrarea, exilarea şi persecutarea celor care au fost şi sunt capabili şi doritori să-şi slujească ţara, nu doar să trăiască de pe urma ei.

De douăzeci de ani, poporul român le stă în gât acestor oameni care nu recunosc drept legitimă îngrijorarea românilor faţă de rarefierea suveranităţii naţionale, a identităţii naţionale şi a economiei naţionale. Ei ar vrea şi să ne civilizeze, şi să ne facă prosperi, şi să ne facă ecumenici, şi să ne facă toleranţi, şi buni, şi frumoşi, şi devreme acasă. Dar noi suntem prea “fundamentalişti”, “naţionalişti”, “ortodocşi” şi “păşunişti” pentru a ne lăsa creierii spălaţi, scrobiţi, călcaţi şi înnodaţi, la gât, drept papion.

Citind vaierele analiştilor împotriva “electoratului” român, mi-am amintit că această oligarhie politico-intelectuală trăieşte, mărturisit, sub semnul lui Carl Schmitt şi al lui Adam Smith. Pe baza lui Schmitt, politicienii şi analiştii lor de buzunar au redus politica la ecuaţia “prieten/duşman”. De aici, instrumentalizarea neruşinată a tuturor criteriilor, spiritul facţional, manipularea istoriei sau a memoriei recente, dublul standard şi corupţia generalizată aşezată pompos sub semnul machiavelienei “virtu”. Nu contează ce spui, ci al cui eşti. Şi în funcţie de al cui eşti ştii şi ce trebuie să spui.

Pe baza lui Smith (citit complet aiurea), se operează o reducţie economică a vieţii româneşti. Totul devine economie. Omul, ni se spune, trăieşte pentru profit. Nu vrea nimic altceva. Identitatea naţională, tradiţia, religia, natura, cultura, totul trebuie să fie profitabil. Pentru că aşa e natural. Aşa e normal. Şi ce nu e profitabil trebuie să dispară, chiar dacă aparenta ineficienţă e fie rezultatul corupţiei politice care sabotează un mic întreprinzător sau un ţăran, fie al unui calcul pe termen scurt, care nu ţine cont de durata lungă, de istorie, de priorităţile naţionale sau de morala creştină.

După cum bine spunea un prieten al României profunde, economistul american John Medaille, vorbind despre incompatibilitatea dintre democraţia americană şi antropologia neoliberală: “Am reuşit să avem 200 de ani de democraţie fără eutanasie. ‘Dreptul’ la avort l-am căpătat după 160 de ani, dar doar după ce capitaliştii şi tovărăşii lor de drum din şcoala economică austriacă au convins pe toată lumea că oamenii (reificaţi ca ‘munca’) sunt doar o ‘comoditate’, cu un preţ de piaţă ca orice altă comoditate, care e ‘proprietatea’ cuiva care poate dispune de ea după bunul-plac.”

Această reducţie economică a vieţii româneşti e operată, la nivel discursiv, de o armată de “experţi” care produc necontenit o versiune strict utilitaristă a realităţii româneşti şi justificări mercenare ale “sistemului”.
La nivel practic, reducţia economică a vieţii româneşti cade în sarcina corporaţiilor multinaţionale, aceste veritabile forme de camping economic şi braconaj cultural, care au în comun cu România cât are sonda cu straturile geologice pe care le perforează sau acul unei seringi cu vena pe care o străpunge.

La prima furtună, corporaţiile îşi strâng corturile şi pleacă, lăsând în urmă doar deşeurile, şomerii şi datoriile contractate sub şantajul lor de către statul român.
Smith vede viaţa cetăţii ca pe o competiţie sportivă, în care nu există inamici, ci doar competitori şi fair-play.
Schmitt vede viaţa politică/socială ca pe un război, în care nu există competitori, ci doar inamici.
Pentru Smith, adeptul armoniei naturale deiste, important e ceea ce ne uneşte. Pentru Schmitt, susţinătorul unei teologii politice care urmăreşte menţinerea “purităţii” azimei sociale, important e ceea ce ne desparte.

Pentru membrii oligarhiei noastre intelectual-politice, important e că îi uneşte între ei, smithian, ceea ce îi desparte, schmittian, de poporul român: interesul. Clasa intelectual-politică românească e o facţiune.
Pornind de aici, putem înţelege reproşurile aduse de “elita” românească poporului român. Poporul român e ineficient (Smith). Deci poporul român e duşmanul (Schmitt).

Neprezentându-se la vot, poporul român nu a mai slujit intereselor “oligarhiei” noastre politico-ideologice. Care nu vrea decât ca poporul român să o legitimeze. Ei nu fac politică pentru noi. Ei fac politică pentru ei. Dar pe spinarea noastră. Noi suntem ghergheful pe care-şi înţeapă ei broderiile cu ponei roz şi svastici. Dar dacă noi refuzăm să îi mai slujim drept pretext, atunci “oligarhia” politico-ideologică face exact ceea ce spune Smith că fac “negustorii” care, urmărindu-şi propriul interes, vor să-i păcălească pe boieri şi pe ţărani şi ca atare încep să le vorbească de interesul general.
Dar, în opinia lui Smith, categoriile al căror interes particular coincide cu interesul general sunt doar două: boierii şi ţăranii/meseriaşii. Adică acele categorii sociale legate istoric-organic de soarta ţării.

Interesul “negustorilor”, în opinia lui Smith, e invers proporţional interesului general, deoarece ei vând scump în ţări sărace şi ieftin în ţări bogate. Cu alte cuvinte, atât timp cât ne vom lăsa prostiţi de această “elită” care ne vorbeşte de interesele naţiunii doar atunci când interesele ei particulare o cer, vom fi săraci: săraci material şi săraci sufleteşte. Pentru că interesul lor, ca negustori de suflete, e să ne menţină săraci, economic şi cultural, ca să poată să ne vândă scump dubioasele lor merite.

Interesul lor e să-şi menţină monopolul asupra noastră. Fie şi vorbindu-ne de “interesul naţional/european/global”.
Interesul oamenilor obişnuiţi, al oamenilor legaţi nu doar economic, ci identitar, de România, coincide cu interesul general al României. Interesul României care nu se vede la televizor, al României pe spinarea căreia trăieşte “România” elitelor televizate, acela e interesul României.

România profundă nu a votat pentru că interesele ei nu corespund cu interesele clasei politice, care cere votul unei ţări pe care nu înţelege să o apere şi să o reprezinte, ci doar să o folosească. Cred că România a început să realizeze că, de douăzeci de ani încoace, “elita” o consideră “duşman”. Şi acţionează în consecinţă. Deocamdată, întorcându-i spatele.(Convorbiri literare, iunie 2009)