Dan Puric, despre "Sinucigaşul", la Realitatea TV

Dan Puric a fost invitat astazi la emisiunea lui Stelian Tănase "3x3", unde a vorbit despre cea mai recentă piesă de teatru în care joacă, "Sinucigaşul", despre comunism, poporul român în post-comunism şi noile tendinţe ideologizante din societatea românească.
Îl puteţi urmări în înregistrarea de mai jos, începînd de la minutul 69.

Dan Puric se retrage din proiectul "Memorialul Aiud"

Dan Puric este decis să se retragă din proiectul construirii memorialului Aiud (mănăstire şi centru de cercetare martirologică). Nu-l împinge la asta scîrba de atacurile imunde la care a fost supus ca un rău-făcător de către oameni "din Biserică". Este însă dezămăgit de suspiciunea pe care au început s-o nutrească asupra sa (ca urmare a acestor atacuri) persoane care cunosc foarte bine ce a făcut el pînă azi pentru Biserică şi pentru memoria neamului. Şi e mîhnit de lipsa de reacţie a părintelui Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă (căruia i-a fost ucenic, faţă de care are mare evlavie şi căruia i-a dedicat o carte) faţă de minciunile vehiculate pe seama sa de către ucenici ai avvei din Munţii Neamţului. Deşi n-am crezut că se va întîmpla aşa, iată că duşmanii ortodoxiei au reuşit să-i îndepărteze unul de altul.

"Eu n-am avut niciodată drept de decizie în acest proiect. Doar am încercat să ajut. Am strîns nişte bani şi am mijlocit rezolvarea unor probleme. Dar hotărîrile acolo le ia, aşa cum e normal, Înaltul Andrei, episcopul locului. Nu înţeleg să fiu murdărit cu tot felul de acuzaţii pentru că vreau să fac un bine. Aşa că nu mă mai amestec deloc în acest proiect.

În altă ordine de idei, arhitecţii sînt aproape gata cu noi variante de proiect, pentru a spulbera orice îndoială că la Aiud se va face o lucrare ortodoxă" - mi-a spus Dan Puric.

Sînt convins însă că adversarii proiectului vor găsi alte motive şi vor ţese alte intrigi pentru a opri sau măcar pentru a întârzia clădirea acestui Memorial. Am certitudinea că mai mult decît mănăstirea îi deranjează viitorul centru de martirologie. Deja acolo este un schit, se slujeşte în biserica din interiorul monumentului, iar sfinţii fac minuni. Deci, faptul că se va ridica o mănăstire mai mare nu surprinde şi se înscrie în evoluţia firească a lucrurilor. Însă, noi nu avem pînă azi nici un muzeu al holocaustului comunist (la Sighet este ceva, dar prea marcat confesional şi partinic). Asta îi arde pe antihrişti şi anti-români, că la Aiud va fi memoria vie, că acolo vor putea afla generaţiile noi despre grozăviile comuniste, despre jertfa imensă a poporului român şi despre cum a lucrat Dumnezeu în oameni.

Aşa că eu unul mă aştept să continue uneltirile împoriva Memorialului Aiud, la fel cum au continuat, indiferent de cedările administraţiei bisericeşti, şi cele în privinţa construirii Catedralei Mîntuirii Neamului. Măcar atunci duşmanii au fost din afara Bisericii, dar de data asta sînt şi din sînul ei.
E un truism că nimeni nu ne poate face atîta rău pe cît ne putem face noi înşine.
Şi mai e ceva: degeaba construim ziduri "în stil ortodox", dacă o facem străini de duhul ortodoxiei.
Dar, nădăjduim, pentru rugăciunile sfinţilor...

UPDATE

Prietenul Răzvan Codrescu a preluat pe blogul său textul de mai sus, care, ca şi aici, a suscitat vii comentarii. Răspunzînd unui comentator, dl Codrescu arată care sînt rădăcinile otrăvite ale acestui scandal ruşinos pentru ortodoxie şi românitate, în care Dan Puric este momentan ţintă. Zic momentan pentru că scandalagii nu au neapărat o problemă cu artistul, ci cu un anumit tip de atitudine creştină şi românească.

De altfel, campania jenantă declanşată, în urmă cu vreo şase, şapte luni de fraţii Roncea pare că e făcută după o "listă neagră". În acest efort demolator, celor doi fraţi li s-au adăugat pe traseu alţi tovarăşi şi pretini, împinşi de diverse... neputinţe (intelectuale, sufleteşti etc) şi legaţi între ei, aşa cum observă şi dl Codrescu, de vechi complicităţi, de pe vremea cînd activau în defuncta Mişcare Pentru România.

Redau în continuare răspunsul dlui Codrescu:

Nu ştiu dacă "securistul Roncea" era într-adevăr evreu (şi nici nu mi se pare că eventuala evreitate ar fi o circumstanţă agravantă în context, căci securistul nu-i mai puţin detestabil dacă-i român sadea), dar, din cîte se vorbeau prin tîrg pe vremea cînd mai toţi anti-puriciştii de azi (fraţii Roncea, Filotheu Bălan, Florin Stuparu, Mugur Vasiliu, Florian Palas etc.) erau în staff-ul lui Marian Munteanu, cel puţin fratele mai mare, George, ar fi fost în conflict deschis cu tatăl său, tocmai din motive morale şi ideologice.

Chiar dacă, mai ales prin campaniile imunde de anul acesta, pare să se confirme şi în acest caz proverbul "Aşchia nu sare departe de trunchi", totuşi rămîn de părere că nu-i putem judeca atît de abrupt pe fii prin părinţi.În ce priveşte invocarea ca acuzaţie împotriva lui Dan Puric a unei piese de teatru (pe care nu el a scris-o, ci doar o joacă), nu-i doar o mostră de incultură şi abjecţie, ci şi un semn al lipsei disperate de argumente mai acătării.

Altminteri, "Sinucigaşul", artistic vorbind, este o piesă foarte bună, ce pune problema monstruozităţii comuniste cu o profunzime şi cu o gravitate cu care ex-M.P.R.-iştii n-au reuşit niciodată să o pună, ei rezumîndu-se, de regulă, la vociferaţia superficială şi violentă a unui radicalism paseist (pe nedrept confundat - de ei şi de alţii - cu poziţia legionară, care, oricîte i s-ar putea reproşa, a fost una infinit mai complexă).

Din păcate, aceşti oameni par predestinaţi să compromită toate cauzele pe care pretind a le sluji (a Ortodoxiei, a neamului, a dreptei creştine, a culturii tradiţionale, a "tinerei generaţii"), prestaţia lor reducîndu-se la un soi de aventurism ieftin şi zgomotos (în fel de fel de cîrdăşii naţional-securiste, parţial moştenite tot pe filiera M.P.R.).

Pînă la urmă e un joc iresponsabil, pe fondul unui prezent confuz, atît cu trecutul cît şi cu viitorul acestei ţări. De aceea, tot ce au întreprins de-a lungul vremii n-a avut nici consistenţă, nici durată, aducînd numai vrajbă şi suspiciune, ba smintind şi o seamă de (mai) tineri inimoşi, dar lipsiţi de experienţă şi de buna digestie a reperelor (care nu există doar pentru a fi invocate retoric, ci pentru a fi asimilate şi valorificate creator, în esenţa lor lucrătoare).

Marian Munteanu a avut măcar bunul simţ de a se retrage din activismul ideologic în activismul negustoresc, în vreme ce gaşca de ciraci continuă să se exhibe pe unde apucă, într-o tristă solidaritate a nimicniciei otrăvite, în care uneori reuşesc să atragă temporar şi oameni onorabili, prin care încearcă să se legitimeze abuziv, cu un tupeu aproape diabolic.

Faţă de ei, un Dan Puric se face vinovat (ca şi alţi cîţiva) că nu împărtăşeşte radicalismul diversionist al găştii, că e prea "cultural", că e cineva în loc să fie un nimeni, că vrea să se ridice de la vorbă la faptă şi de la "ideea fixă" (marele lor idol tutelar) la "viul vieţii" (pe care ei nu reuşesc decît să-l maculeze).

Din nefericire, contextul românesc actual răspunde într-o măsură îngrijorător de mare acestui diversionism dizolvant, iar adevărata noastră problemă nu este existenţa acestor ipochimeni, ci faptul că încă se mai găseşte cine să le dea credit sau măcar să-şi aplece impur urechea spre bălăcărelile lor decerebrate. Ca şi manelele, ei "au public": aici e nodul trebii. Iar dacă acest nod nu vom reuşi să-l desfacem (sau pur şi simplu să-l tăiem, la modul gordian), atunci vom fi la fel de vinovaţi ca şi ei de fundăturile vieţii noastre naţionale (şi chiar de pervertirea idealului ortodox).

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, despre vindecare

Mîine, la Casa de Cultură din Constanţa, începînd cu ora 18.00, dl prof. univ. dr. Pavel Chirilă, ctitor al câtorva mănăstiri şi al primului hospice din România ("Sf. Irina", Voluntari), fondatorul Asociaţiei Filantropice Medical-Creştiune Christiana, autorul a numeroase cărţi de specialitate, între care una despre conceptul de medicină creştină, va ţine o conferinţă cu titlul "Vindecarea". Dl. dr. Chirilă va vorbi despre alimentaţia echilibrată a omului sănătos şi despre bolnavul ca victimă.

Evenimentul este organizat de Şcoala Brâncovenească, cu binecuvîntarea ÎPS Teodosie Tomitanul.

Intrarea e liberă.

Chemarea poeţilor

Cîteodată, o fereastră deschisă, o veste care înseamnă ceva doar pentru tine, un gînd scăpat din hăţurile vieţii cotidiene sau altceva cheamă poeţii. Poeţii sînt umbrele strălucitoare ale altei lumi. Ei nu apar în carne şi oase aproape niciodată. Sînt rari oamenii care pot spune că au cunoscut un poet. Poeţii nu încap în realitatea noastră, aşa încît, în mod obişnuit, au chip de profesori, de jurnalişti, poate de contabili sau de ingineri. Poeţii nu există decît cînd îi invoci, şi atunci vin numai cu numele – înfăşurat în aură ca într-o mantie – călare pe cuvinte. Cuvinte care ar putea reinventa lumea, dacă ar găsi un pămînt generos. Însă, de obicei, pentru noi versurile sînt precum florile de cîmp, tăiate de o mînă iubitoare de frumos şi puse într-o vază – mor înainte să-şi lase sămînţa.
Chiar dacă nu reuşim să ajungem la miezul cuvintelor, nu e puţin lucru să ne bucurăm măcar de dantelăria lor somptuoasă. Ochiul nostru interior va fi curăţat ca de o apă vie.

Aşadar, să chemăm din cînd în cînd poeţii.
Azi, îl chem pe Nichita.

Contemplare

Se arăta fulgerător o lume
mai repede decît chiar timpul literei A.
Eu ştiam atît: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

Recădeam în starea de om
atît de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirîndu-mă foarte că-l am.

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umăr
şi celelalte-nfăţişări, la fel.

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atît-că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.

Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemîndu-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gîndule.

Cîntec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând? Ca o răsuflare-aburită de ger.

Lecţia de unitate a opoziţiei din Basarabia. Alegeri anticipate

Poate pentru prima oară în ultimii 20 de ani, opoziţia de la Chişinău se dovedeşte puternică. Prin unitate. Şi îi învinge pe comunişti.

Astăzi, Parlamentul Republicii Moldova a eşuat pentru a treia oară în tentativa de a alege preşedintele statului. Deputaţii opoziţiei au boicotat scrutinul. Deşi aveau 60 de voturi şi le trebuia 61 pentru a desemna preşedintele, comuniştii n-au reuşit să găsească nici un trădător în opoziţie. Desigur, din opoziţia parlamentară nu mai face parte astăzi Iurie Roşca, altfel era rezolvat cazul.

Pentru că nu a reuşit să aleagă preşedintele, Parlamentul va fi dizolvat şi vor avea loc alegeri anticipate. Vladimir Voronin a recunoscut înfrîngerea.

Deşi nu mă îndoiesc că comuniştii vor fura la fel de mult la vot, iar observatorii străini vor fi iarăşi orbi, sper într-o deşteptare a electoratului şi într-o schimbare de regim. Sper că, oripilaţi de represiunea sîngeroasă a opoziţiei la care s-a pretat regimul Voronin şi de izolarea statului articifial de peste Prut de Europa, basarabenii vor vota masiv împotriva comuniştilor. Sper că diplomaţia românească va acţiona resorturi specifice pentru ca de această dată alegerile să fie mai atent monitorizate de SUA şi UE. Sper că politicienii din opoziţie vor reuşi să facă front comun şi să obţină şi sprijinul intelectualilor, pentru a convinge electoratul. Sper într-o revoluţie de catifea, care să trimită definitiv comunismul din Basarabia în manualele de istorie. Doamne-ajută!

Cîte ceva despre cititorii acestui blog

În ultimele săptămîni, am făcut pe acest blog trei sondaje de opinie, ale căror rezultate schiţează profilul cititorului meu de aici.

Aşadar, avînd în vedere numărul mic de participanţi la sondaje (pînă într-o sută de persoane), în comparaţie cu numărul de cititori unici pe zi (în medie, o mie), rezultă că sînt citit mai ales de oameni care vor să fie informaţi şi nu să-şi exprime un punct de vedere. Nu ştiu încă dacă asta trădează o anume pasivitate...

Pe de altă parte, majoritatea covîrşitoare a celor care îşi spun opinia se dovedesc realişti, responsabili şi buni cunoscători ai sistemului politic şi ai administraţiei bisericeşti de la noi.

Dacă adaug la aceste linii (vagi, recunosc, dar suficiente pentru a vedea conturul) calitatea majorităţii comentatorilor de pe acest blog şi observaţia că numărul cititorilor nu este influenţat în mod decisiv de subiectele polemice sau cu potenţial de scandal, nici de dimensiunea postărilor, mă bucur să constat că am un "public" deosebit. Ceea ce am şi ţintit.

Vă mulţumesc, cititori dvs., şi sper să mă însoţiţi drum lung.

Dialog în pridvor cu Răzvan Codrescu

Am publicat, în cel mai recent număr al revistei Formula As, un interviu zic eu interesant cu dl Răzvan Codrescu. Pînă acum nu ştiu să mai fi vorbit despre cum a devenit credincios şi de ce face un apostolat al credinţei în Dumnezeu şi în neamul românesc, de douăzeci de ani încoace.
Cum este unul dintre principalii promotori ai Dreptei creştine de la noi, dl Răzvan Codrescu a deranjat atît la stînga, cît şi la... "dreapta". Ceea ce l-a transformat într-o permanentă ţintă a diversiunilor, etichetărilor şi răstălmăcirilor de tot felul.
Prin aceste text, aveţi ocazia să-l cunoaşteţi puţin mai bine aşa cum este de fapt.

Sînteţi creştin „născut” sau „făcut”? Aţi fost crescut în duhul Ortodoxiei, într-o familie de oameni credincioşi, sau vi s-a întîmplat să descoperiţi drumul spre Biserică mai tîrziu?

M-am născut din părinţi botezaţi ortodox, dar înstrăinaţi de Biserică, în contextul propagandei ateiste a noului regim comunist. În familie, singura persoană bisericoasă de care-mi amintesc era bunica dinspre tată, la modul simplu, ţărănesc. Mă amuzam că repeta la tot pasul: „Doamne, pupu-ţi tălpile!”. Dar dacă nu erau prea duşi pe la biserică, ai mei nu erau nici atei convinşi, ci aveau un bun-simţ care-i împiedica să fie cu adevărat ireverenţioşi faţă de cele sfinte. Am fost botezat după rînduială, dar educaţie religioasă n-am primit. Pe la 13-14 ani scriam, în versuri, tirade împotriva lui Dumnezeu, invocînd binefacerile ştiinţei, cum fusesem învăţat la şcoală. Mimam cumva necredinţa, dar n-aş fi băgat mîna în foc pentru vreo convingere ateistă. Apoi, cînd am ieşit din mahalaua copilăriei şi am început să citesc mai mult, am constatat că oameni serioşi văd lucrurile altfel, am căpătat conştiinţa manipulării ideologice şi m-am revoltat interior. Am cochetat întîi cu orientalismele, mai ales sub influenţa lui Eminescu (pe care-l citeam şi-l învăţasem în mare parte pe dinafară, încă de pe la 6-7 ani, chiar dacă nu-l pricepeam întru totul), dar şi a „mitului” Eliade (care pe atunci era cel mai realizat român în viaţă). Dumnezeu mi-a scos în cale cîţiva oameni care m-au influenţat şi m-au orientat decisiv, răspunzînd aşteptărilor mele mai adînci: scriitorul Marcel Petrişor (care era pe atunci profesor la „Iulia Hasdeu” şi ţinea un cenaclu literar pentru elevi, atipic şi aproape subversiv), doamna Eugenia Popovici (distinsa şi inimoasa bibliotecară de la acelaşi liceu), iar ceva mai tîrziu inegalabilul Petre Ţuţea. Pe la 16-17 ani eram deja un creştin-ortodox convins, făceam proiecte de poeme, catehisme şi manifeste creştine, îi descoperisem fascinat pe marii noştri interbelici, dar şi pe Dante, Ioan al Crucii, Cervantes (via Unamuno), Dostoievski... Marea mea bucurie a fost că, încetul cu încetul, am reuşit s-o întorc la credinţă şi pe mama...
Devenirea mea interioară mă face să fiu foarte îndatorat religios culturii. De aceea mă simt mîhnit de cîte ori constat un anume divorţ între religie şi cultură în lumea noastră ortodoxă de azi. Ştiu că există o cultură care poate sminti, dar există şi una care poartă spre Dumnezeu şi de ale cărei servicii religia nu se poate lipsi nepăgubită. Religia şi cultura nu trebuie confundate, dar nici puse în raport de excluziune reciprocă. De altfel, la o privire atentă, deculturalizarea merge astăzi mînă în mînă fie cu desbisericirea, fie cu habotnicia obtuză şi belicoasă. Altfel spus, lipsa culturii poartă, de regulă, spre una sau alta din cele două fundături simetrice ale vieţii spirituale.

Vă amintiţi o întîmplare din trecutul dvs. care să vă fi făcut să credeţi că aţi trăit o minune, că a fost mîna lui Dumnezeu deasupra dvs.?

O anume discreţie mă împiedică să relatez episoade concrete, uneori foarte intime, dar mărturisesc că eu unul am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea – cînd păzindu-mă mîngîietoare, cînd plesnindu-mă ca să mă trezesc. Simţeam cumva lucrul acesta chiar şi înainte să mă limpezesc în credinţă. Dumnezeu a fost cu mine în mult mai mare măsură decît m-am învrednicit eu să fiu cu El.

Cine v-a influenţat cel mai mult evoluţia spirituală?

Nimic nu mi se pare mai presus de citirea şi recitirea textelor sfinte, mai ales a Evangheliilor şi Epistolelor apostolice. În afară de cei pe care i-am pomenit deja, mă simt dator să-i menţionez, dintre cei în carne şi oase, pe părintele Gheorghe Calciu, pe părintele Athanase Negoiţă, pe părintele Constantin Galeriu. Livreşte, sînt foarte îndatorat literaturii patristice, pe de o parte, şi interbelicilor noştri, pe de altă parte. Pe părintele Dumitru Stăniloae n-am avut ocazia să-l văd decît o singură dată faţă către faţă, binişor înainte de 1989 (cînd a avut bunătatea să-mi dăruiască primele volume din Filocalie, care-mi lipseau şi erau de negăsit pe atunci), dar cărţile lui, inclusiv cele din tinereţe, mi-au fost din capul locului referenţiale. I-am citit avid şi cu folos, adesea în traduceri dactilografiate care circulau „pe sub mînă”, şi pe marii ruşi din exil, de la Soloviov şi Berdiaev la Evdokimov şi Soljeniţîn. Vreau să adaug, totuşi, că am avut mult de învăţat şi de la autori nu neapărat religioşi (Blaga, Eliade, Noica), sau de la un „minor” harismatic ca Saint-Exupéry...

Iubirea are mai multe trepte; căreia simţiţi că i-aţi acordat mai mult din timpul vieţii dvs. de pînă acum? Şi de ce? Aţi vrea să schimbaţi ceva?

Răsăritenele iubiri ale mele le-am divulgat liric într-un volum de versuri chiar astfel intitulat. Am investit iubire şi-n trecut, şi-n prezent, şi-n văzute, şi-n nevăzute, şi nu regret nimic decît faptul că n-am investit încă şi mai mult şi că n-am ajuns să iubesc întotdeauna necondiţionat... Măcar am învăţat, însă, că adevărata iubire e cea fără jumătăţi de măsură şi fără reciprocitate necesară. E o stare de graţie a fiinţei noastre la care ajungem foarte rar în absenţa sfinţeniei...

Ce a predominat în întărirea dvs. în credinţă: cunoaşterea livrescă, modelele vii sau cunoaşterea prin trăire?

Toate şi-au avut timpul şi rostul lor. Trăirea rămîne însă esenţială... „Ci trăieşte, chinueşte/ Şi de toate pătimeşte,/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte...”

Sînteţi foarte aproape de a împlini o vîrstă rotundă, 50 de ani [interviul a fost luat cu două săptămîni înainte de aniversare]. Cum îl simţiţi pe ortodoxul din dvs.? Ce vă doriţi pentru următorii 50 de ani?

La 50 de ani simt că ortodoxul din mine este limpezit, dar insuficient valorificat. Mă dojenesc că sînt mai puţin decît ştiu sau decît aş putea. Şi, desigur, infinit mai puţin decît ar trebui... Dincolo de orice orgoliu, mă simt, ca să zic aşa, mai puţin „exemplar” decît mi-ar plăcea să fiu... Nu ştiu cîţi ani mi-o mai da Dumnezeu de aici înainte, dar mă rog să mai am puterea de a spori duhovniceşte şi de a duce la bun sfîrşit cîteva lucruri pe care le-am început, cum ar fi, de pildă, noua versiune românească a Divinei Comedii, sau coagularea unei noi sensibilităţi de dreapta în atît de ne-dreapta noastră lume românească...

Toată poezia dvs. e străbătută de un fior mistic. De ce aţi simţit nevoia să-L faceţi prezent pe Dumnezeu pînă şi în poemele de dragoste?

N-am „simţit nevoia” să-L fac prezent pe Dumnezeu, cît pur şi simplu am exprimat experienţa imperfectă, dar vie a unei prezenţe transfiguratoare. Neconectat într-un fel sau altul la „dragostea care nu se trece”, eros-ul riscă să fie doar risipă în interval.
Are legătură dragostea dvs. pentru limba veche românescă, pe care o cultivaţi asiduu în cărţi, în articole şi în poezie, cu sentimentul religios, sau e motivată de altceva?
Sigur că are şi sentimentul religios, în sensul apartenenţei la o veche tradiţie bisericească, ponderea lui, dar miracolul limbii române, care pe mine m-a fascinat dintotdeauna, nu se reduce la „limba vechilor cazanii”, ci este infinit mai complex. Eu cred că limba română este cea mai mare şi mai indiscutabilă realizare istorică a neamului românesc. Păcat că astăzi bogăţia şi simţul limbii se pierd galopant, noile generaţii abia trecînd de o mie de cuvinte uzuale... Iar poezia – care de aceea se şi citeşte din ce în ce mai puţin – este în primul rând aventură extatică şi iniţiatică a limbii.

Eu unul v-am cunoscut pe vremea cînd eraţi mai ales un promotor al Dreptei politice, al unei Drepte principiale şi nu partinice. În ultimii ani, după ce aţi publicat Cartea îndreptărilor, aţi evitat discursul politic sau analiza politică, axîndu-vă mai ales pe o viziune ortodoxă asupra lumii. De ce?

Am încercat, alături de alţi cîţiva, ce s-a putut în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului, pe de o parte ca recuperare a tradiţiilor şi valorilor de dreapta, pe de altă parte ca reconstrucţie a dreptei în actualitate. Mare lucru nu s-a legat, poate şi din pricina confuziei vremurilor, poate şi din pricina insuficientei noastre vrednicii. Dar ce s-a legat în România postcomunistă?! Numai reţelele mafiote, numai complicităţile impure... Eu, de la revista Puncte cardinale (ce şi-a început lungul traseu în 1991) la revista Generaţia dreptei (reapărută sporadic, în serie nouă, prin 2001), şi de la volumul Spiritul dreptei (1997) pînă la volumul Cartea îndreptărilor (2004), am cam spus ce avusesem de spus în această privinţă. Poate cînd lucrurile se vor mai coace (dacă se vor mai coace vreodată), se va găsi oarecare folos şi în eseurile sau articolele mele cu tentă politică... Trebuie însă precizat că eu n-am crezut niciodată în primatul sau în autonomia politicului. Experienţa m-a învăţat multe sau mi-a confirmat intuiţiile iniţiale. Astăzi mi-e încă mai limpede decît îmi era ieri că există o ierarhie a priorităţilor în recuperarea axiologică a esenţialului pierdut: planul de bază rămîne cel religios sau moral-spiritual, apoi vine cel cultural, iar numai la urmă – şi numai în virtutea celor predecente – vine planul politic, în sensul greu, neconjunctural şi neideologic al cuvîntului: acela de participare principială, responsabilă şi jertfelnică la viaţa istorică a cetăţii (polis). Fără aşezare spirituală, fără rectitudine morală, fără deschidere culturală nici un proiect politic nu e cu adevărat viabil şi plăcut lui Dumnezeu. De aceea noi nu avem astăzi „clasă politică”, ci doar nişte aventurieri ieftini şi profitori ai unor pseudo-politici clientelare; de aceea nu avem politică, ci doar politicianism.
Se pare că vremea unei noi drepte autentice n-a venit încă, dar noi trebuie să găsim înţelepciunea şi răbdarea de a lucra, fie şi „marginal”, la temeiurile ei religioase şi culturale, ca să aibă pe ce sta, în eventualitatea că vremea îi va veni totuşi. Şi chiar dacă nu i-ar mai veni niciodată, lucrarea religioasă sau culturală rămîn foloase în sine, de un ordin mai înalt şi mai durabil.

L-aţi tradus în mod strălucit, după cum spun specialiştii, pe Dante, l-aţi tradus pe Sf. Ioan al Crucii. O preocupare pentru operele unor catolici care a stîrnit bănuieli în tabăra radical ortodoxă. Cum aţi început aceste traduceri şi care a fost miza dvs. personală în acest demers?

Mi i-am asumat artistic, nu confesional. Şi m-am străduit să dovedesc o dată în plus – nu ştiu dacă am şi reuşit – că limba română nu e mai prejos de rafinamentele lor artistice sau spirituale. Şi că Ortodoxia ştie să tălmăcească valorile pe limba ei, fără prejudecăţi sau complexe. Eu sînt pentru o Ortodoxie deschisă şi seniorială, capabilă să comunice fără să se pervertească. Aceasta n-are nici o legătură cu pseudo-ecumenismele contemporane, care nu sînt decît simple compromisuri şi manevre ideologice.

Ca intelectual ortodox, ca om implicat activ într-o încercare de resurecţie moral-spirituală a românilor, cum vedeţi viaţa religioasă de la noi? Şi care credeţi că sînt păcatele cele mai grave de care suferă administraţia bisericească, dar şi turma credincioşilor?

Aş zice că viaţa noastră religioasă are şi mari virtuţi (care întrec media duhovnicească a Apusului, dar şi a altor ţări ortodoxe megieşe), dar şi mari defecte, resimţindu-se încă puternic de sechelele comunismului. Instituţional, mi se pare că Biserica naţională n-a reuşit o primenire semnificativă, iar la nivelul „turmei” Ortodoxia statistică nu se acoperă cu Ortodoxia reală. E mult de lucrat la comunicarea vie dintre păstori şi turmă, precum şi dintre credinţă şi intelectualitate. Există o anume eflorescenţă a vieţii mînăstireşti, dar şi temerea – exprimată încă de un Arsenie Boca, mai ales cu titlu de avertisment – că şi în domeniul acesta ceea ce cîştigă în extensiune riscă să piardă în intensitate... Cred că stăm pe o tradiţie extraordinară, fără să ne ridicăm decît sporadic la înălţimea ei. Avem, în orice caz, ca moştenire istorică, mult mai mult decît reuşim să transpunem în viaţă... Dar nu sînt eu cel mai în măsură să judec şi admit că s-ar putea să mă înşel în unele privinţe. Nu mi-aş dori nimic mai mult decît ca realităţile să mă contrazică.

Mai ales în ultima vreme, am văzut în spaţiul ortodox tot felul de manifestări frizînd protestantismul, dar şi nebunia în numele lui Hristos. Cum trebuie să fie un creştin ortodox?

Smerit, treaz, măsurat, rugător, comuniant, exigent cu sine şi indulgent cu fraţii, pesimist în perspectiva veacului şi optimist în perspectiva eternităţii. Alunecările, fie ele protestantizante sau misticoide, n-au sorţi într-o ortodoxie sănătoasă. Dacă apar, şi mai ales dacă tind să se înmulţească, răspunderea o purtăm într-un fel cu toţii, chiar dacă în grade diferite. Ortodoxia suferă în noi şi răul irupe pe unde apucă, aşa, ca dintr-un organism debilitat...

O serie de evenimente din viaţa noastră bisericească au provocat o despărţire a apelor şi ne-am trezit cu toţii în situaţia de a opta sau de a ne situa, pur şi simplu, într-o „tabără” sau alta, deşi unii dintre noi am vrut să rămînem doar de partea lui Hristos. Mă refer la cazul ÎPS Nicolae al Banatului şi la dezbaterea privind introducerea paşapoartelor biometrice. Dvs. aţi fost unul dintre cei care aţi suferit atacuri grave din partea unora dintre cei pe care-i consideraţi prieteni sau măcar din aceeaşi Biserică. E bine, e rău? De ce credeţi că s-au petrecut lucrurile aşa şi că nu sîntem în stare să discutăm pe un subiect decît cu cuţitul pe masă? Ce-i de făcut pentru ca astfel de rupturi să nu mai aibă loc?

Ar trebui, cred eu, mai multă fermitate la nivelul de sus şi mai multă smerenie la nivelul de jos, un plus de educaţie, dar şi de autoeducaţie, un discernămînt mai atent între mizele religioase şi mizele ideologice. Faptul că eu am suferit atacuri abjecte e mai puţin important. Mult mai grav este că astfel de lucruri, indiferent de “expeditori” şi de “destinatari”, afectează imaginea însăşi a Ortodoxiei. Am mai spus-o şi altădată: noi avem un talent păgubos de a ne înfăţişa lumii mai primitivi şi mai răi decît sîntem. Şi pe urmă ne mirăm de cît de aspru ajung să ne judece alţii!
Din nefericire, trebuie spus că instituţia Bisericii a gestionat inabil – şi chiar nepărinteşte – mai toate tensiunile recente, ajungînd mai degrabă să le sporească decît să le dezamorseze. Îmi pun toată nădejdea în Dumnezeu şi mă încăpăţînez în continuare să mă aştept la mai mult şi la mai bine din partea cîrmuitorilor vremelnici ai Bisericii mele. Şi caut să-mi repet cît mai des în conştiinţa mea, cu părintele Calciu, că ierarhii trec, dar Biserica rămîne...

De foarte mulţi ani susţineţi canonizarea sfinţilor din închisori. Aţi cunoscut vreo persoană pe care aţi putea să o încadraţi la “sfinţii închisorilor”? În ce împrejurări? Ce aţi învăţat?

Mi-a fost dat să cunosc o droaie de oameni extraordinari printre foştii deţinuţi politici, ca să nu mai vorbesc despre cei de care ştiu doar din mărturiile cutremurătoare ale altora. Am învăţat de la ei că se pot birui vremurile în spirit şi că sîntem un neam mai mare decît părem. Nu-s eu îndrituit să mă pronunţ cine a fost sfînt sau nu, în sensul precis al canonizării bisericeşti. Mă gîndesc însă că atunci cînd, în alte arii ortodoxe trecute prin comunism, s-au găsit cu sutele sfinţi recunoscuţi oficial ca atare, nu se poate să nu fi fost unii şi prin temniţele româneşti... Cred că un prim pas cumpănit şi binevoitor ar fi să se includă deocamdată în calendarul bisericesc o zi de cinstire globală şi nenominală a martirilor Crucii din vremea prigoanei comuniste, care la noi a fost mai cumplită chiar decît în alte părţi. Apoi să se urmeze răzbit cercetarea dosarelor de canonizare individuale, dar fără balastul prejudecăţilor ideologice. Suferinţa şi moartea pentru Hristos transcend orice ideologii politice sau condiţionări sociale. Iar mai marii Bisericii ar trebui să se pătrundă şi să se călăuzească cei dintîi de acest adevăr literalmente crucial. Altminteri, vorba părintelui Iustin Pârvu, “şi de aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii”.

În actualul context intern şi internaţional, mai credeţi într-o schimbare la faţă a României pe temeiuri creştine?

Aici nădejdea prisoseşte asupra credinţei şi încerc să nu uit – cum, din păcate, ni se cam întîmplă adesea – că peste socotelile noastre omeneşti există bunul Dumnezeu, la Care toate sînt cu putinţă.