H.-R. Patapievici: Marxiştii merită dispreţuiţi
În Evenimentul Zilei de azi, H.-R. Patapievici publică un foarte lămuritor articol: Marxismul şi românii.
Eu aş adăuga doar că în portretul făcut adepţilor marxismului se recunosc şi unii "revoluţionari ortodocşi".
Ce credeţi?
A reintrat în modă, şi la noi, să te declari cu toată emfaza marxist.[...]
Premisele marxismului sunt, deci, desconsiderarea libertăţii şi a individului (cu favorizarea înregimentării şi a colectivităţilor), iar soluţiile sale sunt, toate, din registrul fie al înregimentării administrative, fie al violenţei fizice. În practică şi în teorie, marxismul înseamnă mai multă subordonare administrativă, mai multă birocraţie, mai puţină libertate, mai multă violenţă şi mai multă mizerie.[...]
Adeptul român al marxismului nu poate face abstracţie de faptul că, indiferent cât de idealist şi generos şi-ar justifica adeziunea, în România marxismul a fost adus la putere prin teroare şi crimă, a fost menţinut la putere prin colaboraţionism, delaţiune şi intimidare şi nu a putut produce în patruzeci şi unu de ani altceva decât mizerie, corupţie, detracare morală şi naţionalism şovin.[...]
Cu acest bilanţ, să te declari în România marxist (sau, mai şic, „marxist critic”) poate fi explicat numai prin: ignoranţă (faţă de ce este marxismul în sine); complicitate (cu ce a făcut marxismul oriunde), vinovăţie (pentru participare la crimele şi fărădelegile marxiste), conformism servil (cu modele stângiste occidentale).
Postări
CADEREA SEFULUI.
ZIARISTII DIN INTREAGA LUME IMPOTRIVA LUI TRAIAN BASESCU.
( Petitie a Uniunii Internationale a Ziaristilor in sprijinul presei romane )
Pe aceasta cale tin sa dau o veste neplacuta, unui presedinte care uraste presa si libertatea de exprimare democratica. Filmul meu “Desecrarea Menorelor” care descrie expozitia islamica de tip Al-Queda de la New York organizata de statul roman,sub umbrela serviciului extern,a fost terminat. Filmul a fost cumparat de N.H.K.japonez si a intrat in atentia intregii medii internationale. El va fi vizionat la inceputul acestei toamne in Statele Unite. Aceasta manifestare a urii de rasa organizata de statului roman. reprezinta un eveniment unic ,fiind prima expozitie antisemita organizata si sponsorata din bani publici, de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Cenzura din tara a reusit sa ascunda faptul esential, ca expozitia ICR,Patapievici din vara trecuta, nu a fost romaneasca ci una araba.
Autorul aceste blasfemii este AMVAR ANBAKI ,artistii romani asigurand doar decorul si diversiunea. La Bucuresti sa vorbit mereu de un ponei roz de cativa centimetrii pa care era desenata o zvastica, trcecandu-se cu vederea un perete urias (vizibil din strada) pe care menora, simbolul sacru al evreilor purta cuvantul FUCK manjit cu sange si urina. Amintind de un elefant care se impreuneaza cu un evreu religios, de tatuajul SS de pe bratul unui rabin, de patiarhii bibliei pregatindu-se de sex ,sper ca cititorii vor intelege cu ce arta avem parte. Orice om normal, ar fi luat masuri imediate pentru a inchide cat mai curand aceasta monstrozitate. Basescu nu numai ca nu si-a cerut scuze celor pe care ia jignit, asigurand pe toti, ca romanii sunt un popor al binelui, a lasat deschisa expozitia, mai mult de trei luni, de la inchiderea ei oficiala.Am cunoscut in viata mea multe, dar nu am intalnit o josnicie mai mare. Sa pui la bataie imaginea si demnitatea unei tari doar pentru a apara o clica politica, sperand ca te vor ajuta sa te agati de putere, este de neiertat. El nu va fi iertat intr-un oras cu mai mult de un milion de evrei si inca cu multi supravetuitori a lagarelor de concentrare. Ea nu va fi iertata nici de comunitatea romaneasca care a fost pusa intr-o situatie neplacuta, cu reputatia de oameni civilizati pusasub semnul intrebarii.
Filmul pune bazele unui scandal international, punand regimul BASESCU in fata unei situatii fara iesire. El va trebui sa explice participarea sa (sponsorizare, sprijin logistic) la un atac fara precedent, al propagandei extremismului islamic. Dupa reactiile emotionale ale spectatorilor la primele vizionari, pot afirma cu certitudine ca nimeni niciodata nu va da mana cu acest personaj,” plecat” departe de lumea civilizata si normele elementare de convietuire in societate.
Ultimul incercare disperata de a oprii filmariile a avut loc de Zilei Nationale. Am vrut sa sa iau cu aceasta ocazie interviuri membrilor comunitatii si a oaspetilor straini.
Editorialul ” Ordin de Restrictie”semnat de scriitorul Victor Nicolae in penultimul numar al revistei New York Magazin > Nr. 606 descrie percutant cele intamplate. Nu ramane decat sa adaug ca aceasta actiune a fost premeditata. Faptul ca am fost invitat cu trei saptamani inainte de eveniment pentru a fi atras intr-o cursa, a facut sa fiu de la inceput suspicios. Esecul acestei actiuni si va ramane mult timp in memoria invitatiilor si a diplomatiilor straini prezenti la eveniment. Eu personal nu am vazut sau imaginat ceva similar. Politia americana chemata sa ma aresteze vazind aparatul de filmat si ecusonul de presa si-a pus hainele pe cap sapca pe fata si acompaniata rasetelesi in aplauzele audientei, a luat-o la…… fuga.
Aceasta actiune curajoasa a diplomatilor culturali in civil, va costa statul roman mai mult de un milion de dolari. Incercarea de a sabota un ziarist american prin chemare a politiei si declaratii false adresate oficialitatilor, sunt considerate extrem de grave. Pentru ca absolut totul este inregistrat pe pelicula, cazul este usor de adjudecat. Nu ramane decat cu banii obtinuti sa deschid un ICR paralel, aici in metropola americana. Singura deosebire ca acesta va fi un adevarat centru de cultura iari limba romana nu va fi considerata periculoasa si interzisa.
Am fost convins ca atacul impotrva mea nu este izolat. Acum sunt eu victima, maine vor fi altii iar la sfarsit vom fi toti. Atacul presedintelui impotriva presei si a libertatii de exprimare nu a facut dechit sa confirme previziunile mele. In consecinta pe langa scriisoarea si CD-ul care vizualizeaza cazul meu am pus si “discursul democratiei originale” in acelasi plic. El a fost trimis nu numai asociatilor din care fac parte ci si majoritatilorganizalor de jurnalisti si fotografi profesionisti, din jurul lumii. Cerand ajutorul lor am pus umarul in apararea a ce a ramas presa libera in Romania. Tocmai cand scriam aceste randuri am primit o scriisoare deosebit de imporfanta. Uniunea Internationala a Jurnalistilor in numele a trei mii de membrii protesteaza impotrva ataculului impotrivapersoanei mele si se ridica in apararea presei si mediei im pericol. (acest document in limba engleza, sta la dispozitia la dispozitia oricarui ziar sau blog interesat sa-l publice.) Pentru demonstratia pe care o pregatesc in aceasta primavara am trimis invitatie de participare majoritatii organizatilor profesionale ca si reprezentatiilor presei straine aflate la NY.
Am inteles ca lupta lui Traian Basescu impotriva “mogulilor”si a ziaristilor este o preocupare esentiala si poate o va duce la bun sfarsit. Totusi ma intreb in aceasta fraza de incheiere, cum se va descurca el acum, cand jurnalistii intregii lumi se ridica in apararea democratiei romanesti.
Robert Horvath cineast New York Feb 20 2009
P.S. - Am trimis invitatii pentru a participa la manifestatia ziaristilor si fotografilor profesionisti care vor avea loc in fata misiunii Romaniei la ONU ,in apararea libertatii presei, urmatoarelor organizatii: SOCIETY OF PROFESIONAL JURNALSTS, INTERNATIONAL JOURNALIS, FOREIGN COMMITTEE. PRESS FREEDOM NETWORK, NATIONAL PRESS CLUB, NATIONAL PRESS PHOTO GRAPHERSS ASSOCIATION, INTERNATIONAL PRESS ASSOCIATION FOREIGN PRESS CENTERS,,CPJ - Committee to Protect Journalists, THE SOCIETY OF PROFESIONAL FREELANCERS, INTERNATIONAL FEDERATION OF NEW MEDIA,INTERNATIONAL PRESS INSTITUTE, WORLD PRESS FREEDOM COMMITTE, REPORTERS SANS FRONTIERES.
Interesant dar... De ce îi promovează pe exact aceiaşi oameni cu fondurile FCR?
Cand cititorul intra pe blogul lui Claudiu Tarziu se asteapta sa gaseasca materiale cu un continut crestin-ortodox scrise de autori in care poate sa aiba incredere ( nu ma refer la stiri, comunicate, care intra in alta categorie. ). Un blog reflecta in primul rand punctul de vedere, atitudinea proprietarului sau – nu intru pe blogul lui Nastase ca sa citesc despre Maica Ecaterina, nu ma duc pe site-ul lui Hurduzeu sa gasesc materiale despre binefacerile globalismului. Iata de ce am fost surprins, chiar foarte surprins, sa gasesc pe acest blog fragmente dintr-un articol al domnului Horia-Roman Patapievici. Chiar daca este un material critic la adresa marxismului si a noilor marxisti, autorul lui nu-i altul decat domnul Patapievici, functionar de stat, “directorul unor institutii care blocheaza sau filtreaza opiniile politic incorecte” (A Treia Forta). Din punctul meu de vedere, expus in “A Treia Forta:Romania profunda”, “cine spune” nu poate fi separat de “ce spune” intrucat Cuvintele lui Hristos nu pot fi separate de Persoana sa. Sfantul este totdeauna coerent cu el insusi in vreme ce revolutionarul este schimbator, un strateg, crede ca scopul scuza mijloacele.(Coerenta perfecta este desigur un ideal). Sunt cititori pecare nu-i intereseaza daca intelectuali ca Patapievici își schimbă periodic părerile. (Situatia asta a devenit atat de comuna in Romania incat cei care au opinii ferme sunt considerati deja “extremisti”) . Hai sa presupunem ca textul apartine unui autor anonim. Unde este pozitia crestina aici? Am citit articole anti-marxiste mult mai dure scrise de anarhisti (De pilda, Unabomber este un anti-stangist convins dar asta nu-l face om de dreapta!). Patapievici critica marxismul de pe pozitii liberale si neoconservatoare (dreapta economica, globalista cu patinaje de stanga) dar n-are nici o treaba cu punctul de vedere crestin. Nici un cuvant in textul sau despre scopul adevarat al satanismului marxist: raderea de pe fata pamantului a crestinismului. In schimb domnul Patapievici tine sa ne reaminteasca mereu despre legatura dintre marxism, nationalism si sovinism, ceea ce nu-i vizeaza in nici un fel pe “noii marxisti” de la noi, globalisti cu totii, ci dreapta ortodoxa. Strategia? Se loveste chipurile stanga iar concomitent se mai da cate-un uppercut in dreapta traditionala ca nu cumva s-o ia pe panta "sovina".( Pseudodreapta nu scapa nici un prilej ca, in timp ce se harjoneste cu stanga, precum o face domnul Patapievici, sa nu se delimiteze de un “nationalism” inexistent ). In aceste timpuri grele ptr ei, cosmarul globalistilor este trezirea “Romaniei profunde” Nu este o intamplare ca domnii Tismaneanu, Patapievici, Plesu si locotenentii au inceput sa dea semnale revolutionare de verticalitate. Cel putin asa mi se pare mie.
@ Ovidiu Hurduzeu:
Draga Ovidiu,
Poate ca pe blogul meu nu te-ai fi asteptat nici sa pun chestii personale cum a fost postarea despre ziua mea de nastere, sau acelea despre pasiunile mele muzicale, sau fotografii cu florile si cu pisica mea. Fac toate acestea din blogul meu unul mai putin ortodox?
Daca nu a fost clar pina acum, sint obligat sa o spun: blogul acesta nu este unul "ortodox" in sensul de apologetica ortodoxa. Nu sint teolog si n-am vocatie de predicator. Sint doar un publicist care incearca sa promoveze si sa apere anumite valori cu radacini ferme in Ortodoxie. Si aspir, in prestatia mea publica, la acea "boierie intru Hristos" incarnata de N. Steinhardt.
Pun aici informatii despre care cred ca i-ar putea interesa pe ai mei cititori, opinii personale si comunicatele unor organizatii in activitatea carora sint implicat sau pe care le consider in slujba binelui public.
Intre altele, da, uneori apreciez diverse articole ale unor autori mai mult sau mai putin cunoscuti, pe care le semnalez cititorilor acestui blog. Desigur, uneori, in acest fel ma tradez ca nu sint atit de radical pe cit si-au inchipuit sau isi doresc unii. O fi bine, o fi rau? Eu ma simt OK in pielea mea, chiar si atunci cind imi dezamagesc amicii sau cititorii (nu fara sa ma umbreasca, macar in treacat, regretul).
In "cazul Patapievici", exista posibilitatea sa fie precum spui. Insa, eu nu as pune semnul egal intre "dreapta ortodoxa" si nationalismul sovin nici macar in incercarea de a ghici gindurile si directia de atac ale unor eventuali adversari. Si daca elimin aceasta confuzie, nu mai ramine nimic din teoria pe care o faci aici.
Sa nu uitam ca toti sintem supusi greselii, toti ne inselam uneori si toti avem posibilitatea de indreptare (pina si H.R. Patapievici sau A. Plesu, carora li se intimpla sa aiba dreptate citeodata).
In fine, n-as face din cartea ta si a lui Mircea un soi de catehism al romanismului ortodox, prin prisma caruia sa judec lumea romaneasca.
Doamne-ajuta!
Draga Ovidiu, cred ca ai o perspectiva reductionista asupra omului. Nici chiar tu nu ai avut pana de curand o viziune atat de imbisericita asupra acestei lumi. Iar ca sa crezi ca Patapievici ataca marxismul ca sa loveasca dreapta traditionala, deja este prea mult. Sa privim ceva mai ingaduitori pe cei ce nu pot fi asemeni noua, mai ales ca se intampla fapte nefericite inlauntrul Bisericii noastre in imediat.
Cu aceeasi simpatie,
I
Strategia? Se loveste chipurile stanga iar concomitent se mai da cate-un uppercut in dreapta traditionala ca nu cumva s-o ia pe panta "sovina".( Pseudodreapta nu scapa nici un prilej ca, in timp ce se harjoneste cu stanga, precum o face domnul Patapievici, sa nu se delimiteze de un “nationalism” inexistent ).
Am spus "se loveste" intrucat m-am referit la strategia pseoudodreptei in general. Fiecare cititor intelege ce vrea din spusele mele. Sigur, si Claudiu, si domnul Patapievici, si domnul Capsali, si domnul Plesu, si anarhistii, si eu, ba chiar marxistii, toti avem dreptate uneori si suntem cu totii supusi greselii. E OK sa fie asa. Singurul lucru care nu mi se mai pare OK - si probabil si unora dintre cititori - este prezenta mea (chiar ocazionala) pe acest blog. Doamne ajuta!
Cred ca este vorba de o neintelegere datorata presiunilor diferite la care suntem supusi, unii de aici, din tara, altii din afara ei. Este evident ca sunt chestiuni care pentru unii sunt mai importante, iar pentru altii nu. Insa actualitatea este atat de acida, incat poate ca si tensiunea la care suntem supusi face ca lucrurile marunte sa capete o incarcatura exagerata. Pentru ca incepe postul si suntem in Duminica Iertarii, sper ca Ovidiu sa ma crediteze cu sinceritate atunci cand imi cer iertare. Ce conteaza, pana la urma, ramane faptul de a fi in aceeasi barca - cea a Bisericii - in buna intelegere. Nu stiu cine are ceva cu prezenta ta pe acest blog, dar sunt momente in care putem sa fim si in dezacord pe anumite chestiuni, ceea ce nu inseamna ca este un capat de lume. Altfel o sa iesim din Barca si o sa ne luam fiecare cate o barcuta in care o sa vaslim de zor singuri. Cred ca este o imagine suficient de melancolica pentru ca sa ne mai dublam nelinistile furnizate deja de lumea in care traim cu cele ce tin de sensibilitatile personale.
La urarea ta finala nu pot sa raspund decat: Amin!
“The idea of inheritance furnishes a sure principle of conservation, and a sure principle of transmission, without at all excluding a principle of improvement. We secure our government and our privileges in the same manner in which we enjoy and transmit our property and our lives. By this means our liberty becomes a noble freedom. It has a pedigree and illustrious ancestors.”
(E. Burke, citat în Gertrude Himmelfarb, “Reflections on Burke's Reflections”, The New Criterion, Vol. 27, February 2009, p. 4.
http://www.newcriterion.com/articles.cfm/Reflections-on-Burke-s--i-Reflections-i--4004)
În primul rînd, Biserica este un mijloc de transport mai special, în sensul că ea este în acelaşi timp vehicul şi ţintă a călătoriei. A călători în Biserică înseamnă a creşte în Trupul lui Hristos.
Tocmai pentru această călătorie-creştere pledează dl. Hurduzeu.
E oarecum deconcertant să vezi că dlui Hurduzeu i se recomandă să rămînă în barca Bisericii cînd intervenţia dînsului semnala tocmai faptul că apar în barcă pasageri clandestini, ca să spun aşa. Că sînt clandestini, nu-i o problemă. Problema apare atunci cînd aceştia încearcă să umble la busolă, ori să mai dea cîte o gaură în cală.
Iar acum, în ce priveşte articolul în discuţie: dl. Patapievici improvizează o critică a marxismului care se potriveşte oricărei teorii politice potrivnice înţelegerii liberale a libertăţii. De fapt, marxismul nu se reduce la „o doctrină economică şi la o ideologie revoluţionară”, ci este o naraţiune totală, o metanaraţiune care cuprinde deopotrivă sensul istoriei şi definirea esenţei omului. Marxismul este un creştinism răsturnat – adică o gnoză.
De altfel, marxismul şi stînga contemporană nu au ieşit din nimic, ci din chiar acea glorificare a libertăţii care a atins apogeul o dată cu Revoluţia Franceză, o dată cu Domnia Raţiunii. Asemenea omisiuni, împreună cu modul deopotrivă vag şi restrîns în care dl. Patapievici defineşte marxismul, explică suspiciunea dlui Hurduzeu. Nu ştiu dacă dl. Patapievici şi-a construit articolul anume pentru a împiedica contestarea marxismului de pe poziţiile conservatorismului creştin (din a cărui „formulă” nu poate lipsi dimensiunea naţională). E limpede însă că articolul domniei sale serveşte cît se poate de bine blocării unei astfel de contestaţii, justificînd, cu sau fără voia sa, rezervele domnului Hurduzeu. Ca să ducem lucrurile pînă la capăt, cred că s-au putea spune că dacă perspectiva dlui Patapievici asupra marxismul sfîrşeşte prin a-i acuza pe criticii creştini ai marxismului de „naţionalism”, atunci nimic nu ne împiedică să-i acuzăm nu doar pe marxişti (români sau de aiurea) de ignoranţă, complicitate, vinovăţie şi conformism servil, ci şi pe anti-marxişti – în măsura în care acest pretins anti-marxism lasă neatinse marxismul şi stînga în sens larg. La fel ca marxiştii, şi aceşti „anti-marxişti” sînt atunci vinovaţi de aceleaşi lucruri şi din aceleaşi motive enumerate de dl. Patapievici (complicitate, vinovăţie şi conformism steril).
Dar ce ar avea de spus în această privinţă conservatorul creştin? Printre altele, că adevărata barbarie este a acelora care, marxişti, liberali, comunişti, nazişti, „community activists”, etc., neagă, ignoră sau deformează tradiţia, adică acea moştenire pe care Burke o punea la temelia spiritului conservator, o tradiţie care-i leagă pe cei vii atît de cei morţi cît şi de cei nenăscuţi încă. Pentru a te putea împotrivi acestei barbarii esenţiale trebuie să aparţii nu unei tradiţii culturale sau spirituale, ci acelui Trup unde continuitatea omenească nu este un sentiment nostalgic sau un principiu metafizic, ci un sistem circulator sanguin.
Dar pentru a vedea aceste lucruri trebuie, mai întîi, să-ţi poţi desprinde privirea de la seducătorul vapor de lux care însoţeşte de-a lungul secolelor arca smolită. Gemetele Răstignitului nu răzbat prin aclamaţiile aduse Cezarului.
Dragul meu Gheorghe, ca sa faci din Patapievici un caz exponential de "fata morgana" pentru credinciosi, un tip care sapa la radacinile crestinismului autentic, care da gauri in barca Bisericii si-i umbla la busola, cred ca-i atribui, totusi, niste insusiri iesite din comun. Nu este cazul. In Biserica, vocea lui este cvasi-nula. Iar nu Patapievici a fost tema anului. Cred ca ar fi delicat daca ne-am raporta permanent miscarile la el sau la Plesu; ne-am asemana oarecum cu aceia care vad in masonerie si securitate tot raul din tara si din lume. Chiar daca argumentam doct, cu citate in engleza, teologic, tot cred ca ne-am imputina. Poate ca gresesc. Da-mi voie sa o fac, totusi.
Da, poate că mă înşel, dar sper că admiţi, dragă Iulian, că nu-i greu să te înşeli în condiţiile în care tema de atac nu este clar anunţată la începutul fiecărui an (în urma unei deliberări în care toate părţile au căzut de acord, fireşte), cînd nu ştii de la bun început cine este cu cine, şi cînd afli de-abia pe parcurs care evenimente, gesturi, afirmaţii pot fi comentate şi care, dimpotrivă, trebuie expediate ca simple şi neglijabile conjuncturi.
Sunt sigur, dragul meu Gheorghe, ca ai discernamantul sa o faci chiar daca te rasfeti in acest ultim comentariu. Sa-i concedem si lui Claudiu dreptul la discernamant si acela de a posta pe blogul personal ce i se pare lui mai interesant atunci, fara sa mai tina cont de sensibilitatile ultragiate ce depind de o persoana sau alta. Despre cazul in speta, nu tin minte sa se fi manifestat public in chestiuni ce tin de Biserica, dupa cazul icoanelor din scoli, unde nu stiu sa fi facut declaratii ostile. Ba dimpotriva. Ca la ICR au fost si "defectiuni", ca sa ne exprimam eufemistic, cu asta sunt de acord. Ce nu am inteles este de ce nu se vorbeste deloc de expozitia si CD-ul cu exceptionalele fotografii ale monahilor din Manastirea Sihastria Putnei facute de Dragos Lumpan - itinerata in America si Italia - sau de Strana de la Stavropoleos care a cantat ortodocsilor din Japonia aproape doua luni sau altora, de prin alte parti ale lumii. Actiuni facute tot de ICR.
Ce nu cred ca ne sporeste, mai ales acum, in Post, este inversunarea pe persoane sub pretextul ca nu le detectam "pozitia crestina" in cutare articol. Noi am avut-o sau o avem permanent? Eu unul, ca un convertit tarziu, marturisesc ca nu, si nici acum nu stau permanent in Cuvantul lui Hristos. Poate ca tu si Ovidiu, ca fiind mai vrednici decat noi, simtiti mai acut datorita induhovnicirii. Nu sunt malitios deloc; asa o fi. Atunci fiti si voi mai concilianti cu cei ce nu se ridica la inaltimea voastra.
În discuţiile legate de prezenţa simbolurilor creştine în instituţii şi spaţii publice, dl. Patapievici nu a apărat icoanele (aşa cum am avut şi eu greşita impresie la vremea respectivă), ci dreptul societăţii civile de a decide în chestiunea icoanelor.
Îndrăznesc să-ţi amintesc, dragă Iulian, că doi mari teologi protestanţi, Barth şi Tillich, au apărat creştinismul aşa de bine că l-au terminat de tot. Pentru a păstra o metaforă îndrăgită, de teamă ca barca să nu rătăcească, au eşuat-o ei de bună voie, sub pretextul că o călătorie imaginară în direcţia bună este de preferat unei călătorii reale intr-o direcţie greşită. Barth a voit să-l salveze de critica istorică, aşa că a redus conţinutul credinţei la un temei pur subiectiv (scoţînd creştinismul din orizontul istoriei). Tillich a voit să apere creştinismul de tentaţia idolatriei, aşa ca, în numele unei “Religii a Spiritului concret”, l-a făcut compatibil cu toate religiile– în special cu cele orientale.
Se poate vorbi favorabil despre cineva nu doar dintr-o admiraţie sinceră, ci şi atunci cînd nu poţi trece peste persoana respectivă. Pentru că este prea mare, prea adevărată. Poţi face însă altceva: poţi răsturna sensul lucrurilor, pretinzînd că de-abia tu le stabileşti sensul cu adevărat. Este, de pildă, ce se întîmplă cu T.S. Eliot în dosarul ce îi este dedicat în ultimul număr din Idei în Dialog. Eliot este unul din marii creatori din istoria culturii. Asta i se mai putea ierta. Problema e că omul era creştin, iar ăsta e un lucru grav, care trebuie îndreptat. Aflăm astfel din eseul „Opera la rece” al lui M. Mihaies, coordonatorul dosarului, că Eliot „frecventa asiduu religiosul” (sic!), că accepta „în mod tot mai accentuat supremaţia metafizicii” şi că dramaturgia lui Eliot este subordonată unei perspective religioase care „provine dintr-un creştinism derivat, la rîndu-i, din voinţa de a pune in evidenţă forţa de regenerare, prin bunătate, renunţare sau chiar moarte a fiinţei umane” (ID, martie 2009, p. 20). Deci vezi cum devine chestiunea, că creştinismul este derivat din ideea de înviere, nu învierea din creştinism. Pac-pac, mă-nţelegi?
Cu toate că am încercat să expun nişte argumente pe care le-am şi ilustrat prin citate, tu o dai cu „înverşunarea pe persoane”, o înverşunare cu atît mai vinovata cu cît nu se bazează pe nimic, ci doar, zici tu, inventează pretexte. De-a lungul timpului, Mircea Platon şi cu Ovidiu Hurduzeu au tot încercat să arate că e ceva putred în România, şi nu oriunde, ci chiar la Curte. Însă atît curtenii, cît şi prezumtivii lor aliaţi le-au replicat că altele sînt problemele, altele priorităţile, alţii adversarii: maneaua, corectitudinea politica, codul de bare, paşapoartele şi actele de identitate biometrice, etc.
A spune adevărul este mult mai uşor decît a demasca minciuna, a vedea binele mai uşor decît a vedea răul. Fiindcă minciuna are de multe ori aparenţa adevărului şi răul pe cea a binelui. De aceea, a-l recunoaşte pe Hristos este mai lesne decît a-l recunoaşte pe falsul Mesia. Diavolul, să ne amintim, vrea să-i facă pe oameni să creadă că nu există – sau că există pretutindeni. Ce satisfacţie trebuie să fi încercat el văzîndu-i pe drept măritorii creştini năpustindu-se în direcţia paşapoartelor biometrice!
Domnul ne-a avertizat: „Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi” (Mt. 24, 23). E de presupus că Satan ar fi replicat, ca pentru sine: „Mă voi ocupa eu de asta. Şi vor crede aşa nu doar despre Mesia, ci şi despre mine”.
Despre evenimentele lăudabile organizate de ICR aflu de-abia acum. Ce vrei, nu pot s-o ţină doar în măgari roz. Însă la fel de important cu arătarea lucrurilor frumoase, este să le păstrezi numele. Să-i spui mesei, masă. Asta fac în definitiv M. Platon şi O. Hurduzeu. Poate că acesta este şi cel mai important act de cultură, nu ştiu. De aceea, nu înţeleg ce vrei să spui cu înduhovnicirea şi înălţimea unora. Eu ştiu doar că cei doi se înverşunează, într-adevăr, să spună ce văd. Contemplata aliis tradere. Spre deosebire de adversarii lor, care vor să ne facă să vedem ce spun ei.
Iarta-ma, draga Gheorghe, dar nu am inteles din cele ce ai vrut sa afirmi decat ca sunt doar doua persoane care vad bine ca este "ceva putred in Romania", care, cu sprijinului tau, incearca se ne lumineze pe noi, ceilalti, cei prostiti de viclesugurile "Curtii", o organizatie care, prin reprezentantii sai si prin revista de mare impact asupra poporului dreptcredincios, ID, fac din alb-negru si viceversa, dezbat numai chestiuni exceptionale "insă atît curtenii, cît şi prezumtivii lor aliaţi" ne inculca faptul ca "altele sunt problemele, altele priorităţile, alţii adversarii: maneaua, corectitudinea politica, codul de bare, paşapoartele şi actele de identitate biometrice, etc."; in aceasta campanie concertata, in timp ce noi ne ocupam cu 666, articolul despre marxism al lui Patapievici vine ca o provocare directa dar subtila asupra dreptei traditionale iar noi, mai risipiti de cele lumesti, nu am sesizat perfidia diavoleasca a atacului iar unii il si promoveaza pe blog; dar sper ca ne mai dai o sansa, iar noi promitem sa nu-i citim pe Barth&Tillich si nici pe Mircea Mihaies in acest post. Mai pe scurt, o sa ne schimbam vietile.
Dragă Iulian,
Mă bucur să văd că cel mai adesea înţelegi mai mult decît am vrut să spun. Sînt mai puţin bucuros însă cînd văd că uneori înţelegi cu totul altceva decît am spus. Cu toate acestea, important este că amîndoi vedem care este adevărata miză: felul cum trăim. Presupun însă că eşti de acord că felul cum trăim este legat de cum şi ce şi în ce credem, de cum şi cui ne rugăm. Ceea ce face ca problema albului şi negrului să fie crucială.
Jocul elitei se reduce într-adevăr la inversarea polilor realului. Nu contează acum dacă această acţiune este premeditată sau nu, conştientă sau nu. Important este felul în care acest lucru este realizat: nu atît prin contestarea existenţei unui bine şi a unui adevăr în sine, cît prin refuzul de a admite că am putea avea acces în mod obiectiv la un adevăr transcendent. La întrebarea ce trebuie să facem cu vieţile noastre, cum trebuie să le trăim, elita încearcă să ne convingă că nu există decît un singur răspuns. Este cel oferit unei tinere femei de un bătrîn înţelept într-o nuvelă de-a lui Cehov: „Katia, chiar că nu ştiu” Episodul este relatat într-o carte a cărei traducere românească a fost publicată anul trecut de editura Curtea Veche, Nobleţea spiritului: un ideal uitat, de Rob Riemen, cu o postfaţă de H.-R. Patapievici (volumul a fost lansat la sediul ICR în prezenţa autorului). Ideea principală a cărţii este că, de vreme ce nu există adevăruri salvatoare, a crede că ai aflat un astfel de adevăr este o gravă eroare, care poate avea consecinţe din cele mai distructive asupra ta şi asupra celor din jurul tău. Căutarea adevărului este legitimă, nu şi aflarea lui. Sau, cum zicea dl. Codrescu undeva pe blogul domniei sale, “Eu cred că cel care întreabă este mai viu decît cel care răspunde. Pentru simplul motiv că întrebarea (chiar şi ‚proastă’) este o deschidere, în timp ce răspunsul este de obicei o închidere.” (http://209.85.129.132/search?q=cache:ntn1Fqkd3GgJ:www.rostonline.org/blog/razvan/2009/02/dan-puric-la-50-de-ani.html+codrescu+intrebarea&hl=ro&ct=clnk&cd=4&gl=ro&client=firefox)
În condiţiile acestea, care mai este rostul Rostului? Întrebarea îi este adresată şi lui Claudiu, căruia îi mulţumesc cu această ocazie pentru tactul şi onestitatea cu care a acceptat să ne găzduiască dialogul. Eu credeam şi cred că rostul este acel lucru de preţ pe care nu-l inventezi tu, ci îţi este încredinţat pentru ca, odată primit, să-l arăţi şi să-l aperi. Rosturile sînt nişte răspunsuri care întreabă, nişte adevăruri care, aşa cum îmi scria Mircea Platon recent, ne caută ele pe noi.
Şi mie îmi plac filmele istorice sau westernurile unde toată lumea ştie cine sînt răii şi cine bunii („Băiatul”, îi spuneam personajului pozitiv cu mult înainte să pot citi subtitrarea). Dar asta e valabil pentru acţiunile din trecut: cînd eşti în prezent este mult mai greu să afli cine este „Băiatul” şi cine este personajul negativ. În prezent eşti ca în filmul „Cîrtiţa” („The Departed”), de unde “Băiatul” pare să lipsească; unde chiar dacă Colin Sullivan (Matt Demon) nu pare să fie cel mai agreabil individ, este sigur că nimeni nu te va crede dacă vei încerca să-l demaşti: omul e poliţist şi are maniere. Cum ar veni, aplicat la contextul nostru: e de dreapta şi e savuros.
Vad ca insisti, dragul meu Gheorghe, pe aceasta problema, a elitei care "inverseaza polii realului". Asa o fi pentru cine-i citeste cu acribie. Totusi, ca sa le conferi putere in masa pravoslavnica, este o greseala. Legatura cu poporul este aproape nula; nu sunt nicidecum figuri simpatizate si (sau) urmate. Nu sunt "ai lor"; pentru asta poporul credincios are un instinct sigur. In Biserica sunt complet inexistenti - desi exista persoane prea "existente" in spatiul eclezial care, asa cum ai remarcat si tu, nu fac decat sa-l otraveasca prin impuneri fortate ale unor dezbateri care incep si se termina in reglari umorale de conturi personale. Teme false sau, si mai rau, falsificate. Atunci, ma (si te) intreb, care-i miza? Cui foloseste demonizarea lor, sub pretextul ca vrem sa-i punem in lumina pe care o merita? Nu cred ca este cazul nici sa-i cautam lui Patapievici nod in papura intr-un articol care nu are absolut nimic ticalos, oricum ai da-o. Banuiesc, totusi, ca l-ai citit. Acuma, daca o sa scrie despre fizica cuantica, o sa-l banuim ca vrea sa atace dogma Sfintei Treimi!? Tocmai pentru ca vorbeai de faptul ca "felul cum trăim este legat de cum şi ce şi în ce credem, de cum şi cui ne rugăm.", ma intreb doar care este rostul duhovnicesc in a-l vopsi permanent in catran pe X sau pe Y? Ca sa luminam masele care stau si le sorb articolele din ziare? Tu chiar crezi asta? Du-te in Obor sau la Mall Baneasa si intreaba-i pe oameni ce cred despre ultimul articol al lui Patapievici din Ev. Z. Lui Ovidiu ii este mai greu sa faca asta, dar tu o poti face. Nu pot decat sa banuiesc faptul ca s-ar putea scrie o formidabila carte de umor cu raspunsurile primite. Nu crezi? Te provoc sa o facem dupa post. Eu o sa fac rost de o camera, ca sa filmam tarasenia. O sa iasa ceva realmente savuros.
P.S. Chiar daca este de Scorsese, "Cartita" a fost un film destul de modest. In fine, tu crezi ca Matt Damon (te rog, nu Demon, nu-l demoniza si p'asta!:) este comparabil cu Patapievici ca deghizaj. Eu te intreb din nou: pe cine crezi ca pacaleste?
Da, ai dreptate, nu este decît o obsesie de-a mea. O dovedeşte în mod incontestabil ortografierea greşită a numelui actorului american.
Toate cele bune.
Trimiteți un comentariu