Preotul aromân Dumitrache Veriga: "Nu ne lasa Dumnezeu sa ne pierdem limba"

Fratii nostri sud-dunareni, aromanii, stapanii muntilor ce se intind din Grecia pana in Macedonia si Albania, isi traiesc de sute de ani durerile in surdina. De dincoace de Dunare nu se aud necazurile lor. Doar o scurta perioada, in interbelic, statul roman le-a intins o mana de ajutor, repede retrasa dupa caderea noastra sub comunism. Au rezistat singuri sute de ani, sub dominatia otomana, trecand prin lupte grele cu bulgarii si indurand prigoana greceasca. Lumea n-a fost niciodata dispusa sa-i inteleaga, ci le-a stiut de frica, pentru ca aromanii sunt bogati si viteji, la nevoie fac corp comun cu armele lor. Mai toate popoarele din jur au incercat sa-i asimileze sau macar sa-i supuna. Dar nu i-au infrant niciodata cu adevarat, oricat sange i-ar fi costat. Putini stiu cine sunt aromanii. Nici macar romanii toti nu stiu ca avem aceleasi radacini etnice. Dovada cea mai puternica, si care n-a putut fi eliminata sau ascunsa, nici de adversari, nici de timp, este limba. Daca mergi pe strada in Veria sau Metzovo (Grecia), in Ohrid (Macedonia), in Korcea sau Moscopole (Albania) si intrebi ceva in romaneste, se va gasi repede un trecator care sa te inteleaga. Daca inveti cateva cuvinte de-ale lor, destul de asemanatoare cu cele romanesti, ai portile deschise.
Pentru aromani, Biserica a fost si camin, si scoala, si armata. In Biserica au invatat aromanii sa traiasca si sa moara. De aceea, aromanii din Albania au fost cei mai incercati dintre toti, intrucat ei au trait peste 30 de ani fara biserici, fara preoti, fara Sfanta Liturghie. Ca si cum ar fi fost orfani de Dumnezeu. Dupa 1992, au inceput sa construiasca biserici noi, ortodoxe, si-au scolit preoti, iar astazi se simt din nou in comuniune cu fratii lor de peste munti si cu Domnul.
Despre aromanii albanezi am stat de vorba cu parintele Dumitrache Veriga, parohul bisericii ortodoxe "Schimbarea la fata" sau "Sotir" din Korcea - unul dintre marile orase ale Albaniei, resedinta mitropolitana.
Nascut in 1943, la Korcea, din parinti aromani, parintele Dumitrache Veriga a fost sculptor pana in 1992, iar de-atunci a luat calea preotiei. Vorbeste bland, dar fara echivoc, amestecand multe cuvinte romanesti cu cele aromanesti. Este ca si cum ti-ar vorbi un osan care n-a coborat de mult din munti. Il intelegi bine, desi nu cunosti toate cuvintele, iar limba lui te farmeca.

Citiţi interviul în Formula As.

Campania revistei Formula As despre Basarabia, în Viaţa Românească

În general, colegii noştri de breaslă ignoră campaniile şi nenumăratele articole de mare interes ale revistei Formula As. Le este mai simplu să tacă asupra unui săptămînal care se vinde mai bine decît majoritatea cotidianelor. Sau, dacă nu pot sa tacă, ricanează: revistă pentru "gospodine" (cu aluzie la faptul că Formula As acorda largi spaţii tratamentelor naturiste, problemelor sentimentale, divertismentului şi modei). Un săptămînal format magazin trebuie să conţină toate acestea. Dar tot Formula As are şi interviuri cu mari duhovnici sau cu intelectuali din Biserică, reportaje de la mănăstiri pe unde altminteri nu calcă picior de reporter de la ziarele centrale, analize politice pertinente, reportaje despre urme româneşti pe unde nu gîndeşti (caravanele revistei au trecut deja prin Spania, Italia, Franţa, Anglia, Scoţia, Croaţia, Macedonia, Grecia, Albania..., iar rezultatele pot fi citite în arhiva publicaţiei - inclusiv în cea de pe internet), rubrici culturale consistente şi campanii răsunatoare, cum au fost cele pentru Roşia Montană şi, mai recent, pentru Basarabia.
În această atmosferă tăcută, cînd nu pizmaşă, un articol ca acesta de mai jos, din Viaţa Românească, este mirabil şi, în egală măsură, onorant.



BASARABIA, ALTFEL…

• Ce se întâmplă cu Basarabia şi cu cele trei milioane şi jumătate de români trăitori dincolo de Prut, cum o mai duc aceşti conaţionali ai noştri, din cealaltă ţară românească, sub guvernarea comunistă rusofilă de la Chişinău? – se întreabă, cu cuvintele mele, şi răspunde în felul ei, Formula As. Pentru documentare la faţa locului, parte din redacţie a trecut Prutul şi a luat la scanat, cu tot arsenalul publicisticii, spaţiul basarabean. Articole, interviuri, reportaje, foto-ilustraţii, dau seama, în paginile mai multor numere successive de peste vară, despre o stare de lucruri complicată, contradictorie, tensionată, nu o dată tragică. În registre stilistice şi tonalităţi purtând marca aceleiaşi “şcoli” lesne recognoscibile, semnează de-a lungul acestei campanii de presă, care cu pixul ori tastatura, care (şi) cu aparatul foto, Sânziana Pop, Claudiu Târziu, Aurora Peţan, Sorin Preda, Bogdan Lupescu, Ion Longin Popescu, dar şi “moldovenii” Alecu Reniţă, Nicolae Rusu, Vlad Pohilă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. ”Specialitatea” Formulei As, şi în chestiunea basarabeană, e să dezvăluie partea plină, luminoasă, a paharului. Să focuseze pe ea, dintr-o perspectivă optimizatoare, benefică, infuzată de sacru. Fără a ascunde sub preş drama Basarabiei. O spune în editorialul numărului 835, limpede, directoarea revistei, Sânziana Pop: “După ’89, sperasem atât de mult în minunea Unirii, aşteptasem cu atâta nădejde ca ea să se întâmple cu adevărat, fusesem aşa de mândră pentru românismul manifestărilor de la Chişinău, aşa de bucuroasă că istoria nu se făcuse nici praf, nici scrum. Era acolo, întreagă, în puhoiul de oameni ce ocupaseră piaţa centrală din capitala Moldovei, purtând pe piept tricolorul. Ce a urmat a fost groaznic. Mocirlă, şi de o parte şi de alta a Prutului. Dezinformare, demagogie, minciuni. Pe scena Unirii urcaseră păpuşarii. Inclusiv la televizor şi în presă, unde «sora» înstrăinată devenise brusc o latifundie comunistă, iar «fraţii» regăsiţi, nişte oameni duplicitari, nehotărâţi între România şi Rusia. Leneşi, alunecoşi, băutori în exces. Hoţi de buzunare şi racheţi. Şi de un patriotism depăşit, plângăcios… Sigur, simţeam că ceva nu e în regulă în poveste. Că se exagerează, ca-ntotdeauna, pe negativ, dar era un negativ promovat cu atâta insistenţă, încât devenise convingător.”
În teren, partea euforizantă a paharului basarabean pare să narcotizeze figurativ întreg desantul „aşilor”, să-l proiecteze esteticeşte în expresia unui lirism pur. Basarabia – dă tonul experimentata reporteriţă-directoare –, este, ca într-un vers din Nichita, „cu totul şi cu totul de aur. Cu totul şi cu totul altfel decât scenariul mizerabil difuzat de televiziunile româneşti. Frumoasă! Bogată! Vie!...”. Pentru Claudiu Târziu „Basarabia este mâna noastră dreaptă, de care am consimţit prea mult să ne lipsim”. Aurora Peţan clamează paseist, cu simţ poetic, „bucuria vechiului, bucuria locului românesc”. Reportajul ei, „Minunile de Ţâpova”, e o lecţie de istorie deghizată în pitoresc auster şi melancolie grea, dusă pe picioare, de citat cap-coadă. Sub condeiul lui Sorin Preda „vara, în mijlocul lui iulie, Basarabia miroase a tei şi apricoase, caise pline de arome şi culori solare, de un galben tandru, uşor alămit, ca pământul lutos al Orheiului”. Bogdan Lupescu alege să scrie, aplicat, despre mânăstirile moldoveneşti îndepărtate de România, „mânăstiri cu adevărat româneşti, «patriotice», altfel decât multe din cele «arhicunoscute» din centrul ţării, renovate adesea pe banii «puterii» tot pentru aceeaşi propagandă comunistă”. Acelaşi reporter produce un documentar răscolitor despre istoria bisericii monument de la Căuşeni, „cea mai veche şi mai preţioasă din Basarabia”, construită pe vremea tătarilor, sub pământ, şi preschimbată de comunişti în grajd şi afumătoare. Dar păstrându-şi, în credinţa localnicilor – „simplele ziduri, biserica întreagă” – puterea făcătoare de minuni. Un miracol este, crede reporterul, că frescele capodoperă din veacul XV s-au păstrat, cu toată vitregia istoriei, ca intacte. Vlad Pohilă, scriitor, jurnalist, lingvist, intervievat de Ion Longin Popescu, vorbeşte despre sărbătoarea limbii române în Basarabia, ţinută cu sfinţenie la fiecare 31 august (din 1989 încoace). Neobositul, sobru şi elegant stilistic, Longin Popescu scrie şi despre „cea mai mare colecţie de vinuri nobile existente pe Terra”, aflată la Mileştii Mici, care „anul trecut a atras 22 000 de vizitatori din toată Europa”. Ce e de văzut în „cel mai mare depozit natural de vinuri din lume? Mii de butoaie pline şi peste două milioane de sticle.” Impresionant în interviu este poetul Nicolae Dabija, redactor-şef al săptămânalului Literatura şi Arta, „cea mai importantă publicaţie care susţinea, în anii 1988-1989, revenirea «limbii moldoveneşti» la grafia latină, recunoaşterea identităţii dintre limba moldovenească şi cea română şi decretarea ei ca limbă oficială în R.S.S. Moldovenească.” Parte din aceste idealuri au fost atinse. Cu ce preţ aflăm din interviul luat de Claudiu Târziu. Reporterul: „–…Având în vedere implicarea dvs. în lupta naţională, nu vă este teamă că veţi fi lichidat, cum se întâmplă adesea într-un regim comunist?” Răspunsul lui Dabija îţi dă fiori.: „ – Mi-e frică. Sunt şi eu om, şi dacă aş zice că nu mi-e frică aş trişa. Dar cel mai mult mi-e frică de frică. A mea şi a celorlalţi. La 7 noiembrie 1989 noi, un grup de intelectuali, am îndemnat mulţimile să se culce sub tancuri, dar primii care s-au aşezat sub şenile am fost noi. Şi tancurile s-au oprit. Deşi ştiam că în luna aprilie din acel an tancurile trecuseră deja peste mulţimile care tot astfel se culcaseră în piaţa centrală din Tbilisi, iar apoi carele de luptă au trecut şi peste protestatarii din Vilnius, acele evenimente soldându-se cu sute de mii de morţi şi răniţi… De atunci sunt în permanenţă ameninţat, târât prin instanţe – de regulă, sub acuzaţia de «subminare a statalităţii» –, în câteva rânduri am fost agresat fizic, fiind necesar să stau multă vreme în spital. O atitudine pe care actuala guvernare o are faţă de toţi care simt şi gândesc româneşte.” Concluzia încercatului poet e, în toată durerea bunului său simţ, plină de speranţă: „Suntem una din puţinele ţări din lume în care adevărul este politizat. Dar instinctul naţional se trezeşte în mulţi dintre oamenii obişnuiţi, muncitori şi ţărani, intoxicaţi altădată de manualele de propagandă sovietică. Generaţii de copii cunosc adevărul şi ei nu mai pot fi minţiţi. Timpul lucrează în favoarea noastră. Şi sunt convins, acesta va da roade…” Încrezător în viitorul european al Basarabiei se declară şi tânărul primar al Chişinăului, liberalul Dorin Chirtoacă, ales în urmă cu un an, intervievat de Longin Popescu: „Chiar dacă ne gândim la revenirea R. Moldova la ţara Mamă, aceasta se va produce, sperăm, în cadrul Uniunii Europene, şi nu doar în beneficiul românilor, ci al tuturor cetăţenilor republicii… Comuniştii au ajuns în situaţia să vorbească singuri, nu-i mai crede nimeni, s-au epuizat, iar oamenii sunt nemulţumiţi şi revoltaţi.”
Ce aşteaptă basarabeanul obişnuit de la România, mai exact de la puterea politică de la Bucureşti, o spune sec jurnalistul Alecu Reniţă: „Să nu ne uite şi să nu ne poarte cu vorba, să nu tacă adevărul despre noi.”
…Frumoasă! Bogată! Vie! – da. Dacă ar fi nelocuită. Basarabia propriu-zisă, istorică, locuită, disputată, spoliată, e cea mai săracă ţară din Europa, spune statistica. E ţara în care poetul Nicolae Dabija mărturiseşte că tremură, încă mai tremură de frică, pentru curajul şi demnitatea de a scrie, de a milita să se scrie în limba naţiei lui. E ţara în care prozatorul Nicolae Rusu, năpăstuit fix din acelaşi „motiv”al apărării drepturilor identitare, îşi retrăieşte noapte de noapte coşmarul sticlei de vitriol primite în faţă, pe stradă, când era tânăr, frumos şi sănătos, şi care l-a mutilat, cu toate cele 17 operaţii, pe viaţă. Aceasta e pentru mine imaginea Basarabiei postsovietice, „culeasă” din Formula As, cu asta m-am ales deocamdată, dintr-un demers publicistic recunosc că ambiţios, complex, pornit cu tact redacţional, aflat într-o desfăşurare tot mai aplicat-realistă.
Cât despre revista Formula As, doar atât: cuvintele atribuite de Sânziana Pop Basarabiei o caracterizează mănuşă. Scrisă într-o română pur şi simplu frumoasă, adevărată „foaie” pentru/despre trup şi suflet, inimă şi minte, e poate – prin semnăturile unor Sorin Preda, Horia Ţurcanu, Bogdan Lupescu, Claudiu Târziu, Cătălin Manole, Otilia Ţeposu, Aurora Peţan, Valentin Iacob – cea mai tare şcoală de reportaj din presa actuală. Fac ei ce fac, cei numiţi, scriind când/cum scriu despre istorie, tradiţii, Biserică, iubire, terapii alternative, sfinţenie şi Dumnezeu, că ridică părul pe tine. Balsam pe rană mi se pare, o dată pe lună, analiza politică a Tiei Şerbănescu. Reporter (cu majusculă) realmente implicat se dovedeşte, număr de număr, în articole şi interviuri, Ion Longin Popescu. Cronicheta literară scrisă de Adriana Bittel cu un instinct sigur al opţiunii, mereu vie şi interesantă, face din rafinata prozatoare optzecistă criticul cu audienţă maximă la ora asta, dacă e să luăm în calcul tirajul publicaţiei, cel mai consistent la un săptămânal, şi bineînţeles ştiinţa cronicăresei de-a scrie nuanţat, dar în tuşe precise, direct, la obiect, pe gustul a tot omul încă interesat de carte. E acesta un serviciu adus literaturii, pentru care Adriana Bittel, şi Formula As, merită, chiar merită, lauda oricărui năzuros cititor.

MARIAN DRĂGHICI

Unde va duce alegerea lui Obama ca presedinte al SUA?

Ce se intimpla in SUA afecteaza toata Lumea. Deci, am urmarit si eu cu atentie alegerile pentru presedintia celui mai puternic actor global.
A fost la "moda" sa spui cu cine tii, cu Obama sau cu McCain? M-am abtinut. L-as fi preferat pe Ron Paul, dar el n-are sanse intr-un sistem ca acela american, care este exportat masiv in toate "democratiile".
Ma intorc insa la Obama si McCain. L-as fi votat pe al doilea. Pentru ca are mai multa personalitate si radacini mai adinci in America profunda. Dar mai ales pentru argumente ca acelea aduse de Traian Ungureanu.
Fata lumii promite sa se schimbe radical odata cu victoria lui Obama. In ce sens, vom vedea. Mie unuia nu mi se pare de bun augur declaratia pe care a facut-o presedintele Comsiei Europene, Jose Manuel Barroso, imediat dupa aflarea rezultatului votului. Barroso spera ca statele unite ale Europei si Statele Unite ale Americii au acum sansa, data si de uriasa criza economica, de a desavirsi noua ordine mondiala.

Mitropolitul Bartolomeu Anania isi publica memoriile

Inaltpreasfintitul Mitropolit Bartolomeu Anania este, dupa cum se stie, nu numai o proeminenta figura a ierarhiei Bisericii noastre, ci si un scriitor de mare forta. Dupa ce, in ultimii ani, editura Limes din Cluj Napoca i-a publicat integrala operei, iata ca acum, oarecum surprinzator pentru mine (avind in vedere "orientarea" ei), editura Polirom este cea care ii tipareste Memoriile. Memorii despre care cred ca vor stirni dezbateri. La un moment dat, IPS Bartolomeu imi marturisea ca nu stie daca sa accepte publicarea Memoriilor din timpul vietii, sau sa ceara sa apara postum, la cel putin cinci ani dupa adormirea sa.
Scrise cu o mina sigura, cu intensitate si emotie, Memoriile IPS Bartolomeu se intind din anii '30 pina in 1993 - cind a fost ales Arhiepiscop al Clujului. Ele au fost redactate in doua etape: o prima parte cit s-a aflat in SUA, pina in 1976, iar o a doua parte dupa 2001, cind autorul a recuperat mai vechiul manuscris - pe care il tinea in America.
Suplimentul de cultura, scos de Polirom, publica in avanpremiera un interesant fragment din aceste memorii. Vi-l recomand, in asteptarea cartii:

– Fragment –

Dupa mai multe incercari de o parte si de alta, ancheta s'a concentrat asupra relatiilor mele cu Radu Gyr si a "ajutoarelor" pe care i le dadusem acestuia. "Ajutorul legionar" era socotit una dintre cele mai vii si mai acoperite activitati reactionare. Definitia era foarte larga; ajutorul putea fi material sau moral, bani, mincare, gazduire, in genere orice fel de asistenta, chiar un sfat, o indrumare sociala si, pina la urma, simplul fapt ca intre doi sau mai multi presupusi legionari ar fi existat o legatura cit de cit. Ancheta nu parea deloc interesata de faptul (sau explicatia) ca intre mine si Radu Gyr existase o legatura – si o prietenie – nu de la legionar la legionar, ci de la scriitor la scriitor sau, in ultima instanta, de la om la om. Konig era informat – si destul de bine informat! – ca Gyr bause si mincase in casa mea, ca-i dusesem cadouri la spital, ca intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui in literatura, ca "activasem" pentru supravietuirea si infiltrarea lui in societatea socialista.

In sufletul meu incepeau clatinarile, unele prabusiri. De unde stia Securitatea atitea amanunte? Reveneam in celula, imi scormoneam amintirile, le confruntam cu dosarul si-mi descopeream prieteni in teancul de file pe care anchetatorul le tot rasfoia si dupa care conducea interogatoriul. Si daca acesti prieteni au spus, pe ce cale au ajuns sa spuna? Ca agenti informatori, sau fusesera si ei arestati si siliti sa marturiseasca? Gindurile acestea imi intunecau zilele, uneori si noptile. Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo doua-trei saptamini; nu tagaduiam ca l-am asistat pe poet in unele trebuinte, dar nu recunosteam nicicum ca aceasta ar fi avut cumva semnificatia unui "ajutor legionar". Dar nici nu era nevoie de recunoasterea mea. Anchetei ii trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor ii apartinea Securitatii, procurorului, tribunalului.

Momentele cele mai grele intr'o ancheta penala sint acelea in care trebuie sa vorbesti nu despre tine, ci despre altii. Din clipa in care ti se pare ca ai fost implicat intr'un delict oarecare, orice mentiune de nume proprii poate insemna implicarea acelor persoane in cauza ta, arestarea, anchetarea si condamnarea lor. Cu toata legea secretului, Konig nu mai facea o taina din aceea ca foarte multi insi din Patriarhie fusesera arestati, dar eu nu stiam daca trebuie sa-l cred sau nu. Doar mai tirziu aveam sa aflu ca in aceeasi noapte de 12/13 iunie mai fusesera ridicati parintele arhimandrit Sofian Boghiu, parintele protosinghel Felix Dubneac, ieroschimonahul-scriitor Daniil Sandu Tudor, profesorul Codin Mironescu; ceva mai tirziu, arhimandritul Grigore Babus, preotul profesor Dumitru Staniloae, profesorul Teodor M. Popescu. Toti acestia, mai de aproape sau mai de departe, erau legati de patriarh si Patriarhie, erau oamenii Bisericii, iar numele lor apareau destul de des in intrebarile lui Konig sau mentiunile veninoase ale lui Enoiu. Si iata ca acum, la un moment dat, mi se punea intrebarea daca si cit l-a ajutat patriarhul insusi pe Radu Gyr. Era pentru prima oara cind numele lui Justinian era implicat direct in ancheta. Am tagaduit. Negatia intr'o ancheta la Securitate e aproape o obligatie morala a celui intrebat, si ea dureaza fie pina la epuizarea rezistentei fizice, in caz de tortura, fie in fata unor evidente zdrobitoare pe care anchetatorul ti le pune in fata. (In cazul din urma, unui preot i se face si cuvenita morala: – Pai cum, parinte, asa scrie la sfinta carte, sa minti? Si va suparati pe noi cind va spunem ipocriti!). Konig m'a turtit cu o droaie de amanunte asupra timpului si modului in care eu primisem pachete cu alimente din camara patriarhului si i le transmisesem lui Gyr. Fireste, n'am mai putut tagadui faptele, dar am dat o explicatie: Patriarhul obisnuia ca la marile sarbatori – in special la Craciun si la Pasti – sa ofere membrilor familiei lui si colaboratorilor mai apropiati pachete cu alimente si vin. Printre acestia ma numaram uneori si eu, dar niciodata nu eram instiintat din vreme si-mi faceam, ca de obicei, propriile mele cumparaturi si pregatiri cu doua-trei zile inainte. Cadourile patriarhului se distribuiau doar in ajunul sarbatorii respective, asa incit pachetele ce-mi reveneau imi erau un plus cu care nu aveam ce face, deoarece imi facusem deja cumparaturile. Asa m'am hotarit ca, la rindul meu, sa le ofer unuia care are lipsa de asemenea bunatati si i le-am dat lui Radu Gyr. Asadar alimentele proveneau, intr'adevar, din camara patriarhului, dar ele imi apartineau si, ca atare, eu si nu patriarhul era autorul acelor daruri. Daca uneori i-am dat lui Gyr sa inteleaga altfel (date fiind calitatea alimentelor si ambalajul), a fost numai spre a nu-l face sa se simta cumva umilit. Konig mi-a ascultat explicatia si a consemnat-o, apoi m'a privit cu niste ochi care oscilau intre admiratie si ura.

Doar la Aiud aveam sa aflu, din contactele cu doctorul Sirbulescu si altii, ca Securitatea imi cauta un "lot" in care sa ma implice si sa ma trimita la tribunal. O vreme figurasem in lista "lotului Gyr" (Sirbulescu imi vazuse numele acolo), dar pesemne ca anchetatorii s'au razgindit; in "lotul Gyr" eu nu puteam sa fiu decit mai pe la coada, iar ei imi cautau un loc de frunte, pentru un proces cu rasunet. Ancheta s'a concentrat apoi asupra grevei de la Cluj, din 1946, pe care tinea cu orice pret sa o prezinte drept actiune legionara condusa de un legionar. Documentele vechi de la dosar (le vedeam pe masa ingalbenite de vreme) pareau a nu ajuta prea mult. Erau acolo si discursurile mele de la Colegiul Academic, stenografiate probabil de agentii strecurati in sala; nici din ele nu transpira vreo atitudine legionara. Doar la Ploiesti, citindu-mi dosarul inainte de proces, aveam sa ma lamuresc ca declaratiile lui Nicolae Petrascu si Nistor Chioreanu (conducatorii organizatiilor legionare subterane ale acelor vremi) ii facusera Securitatii imposibila catalogarea grevei de la Cluj sub semnul Garzii de Fier. Au renuntat.

Cind sa fi fost? prin octombrie? prin noiembrie? Pierdusem notiunea timpului si nici acum n'o pot restaura. In dupa-amiaza aceea avusesem ancheta lunga, pina catre ora stingerii, si refuzam cu indaratnicie sa-mi recunosc "instigatia" de la Tirgoviste-Viforita. Enoiu venise de citeva ori in camera de ancheta si susotise ceva cu Konig. Intr'un tirziu a intrat acolo un sergent, mi-a pus, ca de obicei, ochelarii negri, dar am bagat repede de seama ca in loc sa ma duc la celula (stiam drumul atit de bine, numarul exact de pasi in fiecare directie) ma purta pe niste coridoare necunoscute, apoi am coborit pe o scara.

Cind mi s'au luat ochelarii, mi-am dat seama ca ma aflu in camera de tortura. Inca de pe scara auzisem un vijiit sinistru; era injectorul de pacura al sistemului calorific; acum aveam nu numai in urechi acel vijiit, care crescuse enorm, ci si in fata ochilor flacarile ce tisneau din injector, ca intr'o gura de iad, napustindu-se spre cazan. Camera de tortura se afla deci la subsol, in centrala termica a cladirii.

Mi s'a poruncit sa stau jos, pe podeaua de ciment. Erau acolo Enoiu, Konig, un ofiter balan, cu pistrui, despre care auzisem ca e "seful batailor", si un alt ofiter in care am banuit – iarasi de prin auzite – un medic. Acestia sedeau in dreapta mea. Din stinga am auzit o voce puternica, rinjind a batjocura:

– A-haa, asta e cu barba!

Era o namila de om, de peste doi metri. Doar in pantaloni si maiou, isi arata pulpele bratelor, groase, cu muschi puternici, si trasnea demonstrativ o vergea pe nu stiu ce, masa sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atit de voinici. Acesta trebuie sa fie faimosul Brinzaru, mi-am zis, batausul profesionist al Securitatii, care chinuise gereratii de osinditi. Am inceput sa ma rog in gind si i-am cerut lui Dumnezeu ca tot ce se va intimpla sa fie intru rascumpararea, cit de cit, a pacatelor mele celor multe.

Mi s'a ordonat sa-mi las in jos pantalonii si izmenele si sa-mi scot pantofii. Cu o funie mi s'au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s'au legat miinile in fata, apoi mi s'au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s'a virit o ranga de fier. Doi insi au ridicat ranga de capete si m'au purtat mai intii spre gura cuptorului (am simsit o arsita grozava, a flacarilor ce suflau nebuneste), apoi intre doua capre de lemn pe care se rezemau capetele rangii. Trupul mi se rasucise cu capul in jos, incepeam sa simt singele in timple.

Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o intrebare, ce stiu eu despre banii pe care patriarhul ii are in bancile din strainatate. Nu stiam nimic, atunci auzeam intii de asa ceva. La un semn, Brinzaru m'a trasnit cu vina de bou peste talpi. Mi s'a cutremurat tot trupul de durere.

– Spune! a zis Enoiu.

– Nu stiu, domnule, nimic! am raspuns.

Au inceput loviturile, una dupa alta, date mai intii de Brinzaru, din dreapta, apoi de celalalt, din stinga. Cel de al treilea tinea de capatul funiei in asa fel incit, cumpanit pe ranga, trupul sa-mi stea cu capul cit mai jos si talpile in bataia vergelelor. Imi propusesem sa fac toate eforturile posibile sa nu pling, sa nu ma vaiet, sa nu tip, sa nu urlu. Gemeam numai si sopteam: Pentru pacatele mele! pentru pacatele mele!... Cite lovituri sa fi fost? Am lesinat.

M'au trezit turnindu-mi peste cap o galeata cu apa rece. Trupul imi tremura tot. Enoiu s'a apropiat iarasi si m'a intrebat despre ce stiu eu in legatura cu afacerile banesti ale patriarhului pe santierele de lucru ale Patriarhiei, tranzactiile lui cu inginerii si antreprenorii... Nu stiam nimic, nici nu-l banuisem pe patriarh. Brinzaru a prins a ma lovi cu alta vergea, peste dosul descoperit, si probabil ca m'a batut pina ce a ostenit, ca de la un moment dat loviturile imi veneau de la celalalt. Am lesinat iarasi si din nou m'au trezit cu apa.

– Te-ai hotarit sa spui? a strigat Enoiu.

Brinzaru a revenit cu loviturile la talpi, un timp, apoi tovarasul lui mi-a aruncat o pinza uda peste fund si m'a batut de-mi plesnea pielea, pe urma n'am mai simtit usturimea, dar ma dureau grozav incheieturile miinilor, strinse de funie, unghiile fiecarei miini se infipsesera in cealalta. Li s'a poruncit calailor sa schimbe vergelele; Brinzaru ma lovea puternic peste talpi. La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:

– Dati-i la doua ciocane!...

O ploaie de lovituri, din amindoua partile, ritmic, ca pe nicovala potcovariei, s'a napustit pe talpile mele. Atunci am inceput sa urlu, si-mi era rusine de mine, si nu voiam sa urlu, si urlam ingrozitor – imi dadeam bine seama – si muscam aerul si simteam nevoia sa-mi infig dintii in ceva si am nimerit, zvircolindu-ma, piciorul celui ce tinea de capatul funiei si l-am muscat de pantalon si i-am auzit injuratura, apoi am lesinat din nou.

– Spui? a zis Enoiu.

Si nu aveam ce spune.

Atunci mi-au pus pantofii in picioarele deja tumefiate, au luat rangi grele de fier si m'au lovit cu ele peste talpile pantofilor, si durerea de acum era mult mai cumplita decit cele de dinainte: cind imi izbeau calciiele simteam lovitura in cap, scursa prin sira spinarii, si ostenisem urlind si-mi ziceam ca mor.

M'au lasat. Din ce a urmat nu-mi mai aduc aminte decit ca doi "caralii" ma duceau, orb, de subsuori pe scara si eu incercam sa merg si pantofii nu-mi mai sedeau in picioare si i-am pierdut pe trepte. M'au purtat pe sus, m'au zvirlit gramada in mijlocul celulei si au inchis usa binisor. Linga mine lasasera si pantofii, ale caror fete erau sfisiate de presiunea rangilor.

ÎPS Teofan l-a făcut arhimandrit pe Părintele Iustin Pârvu

Ieri, a avut loc sfinţirea mănăstirii de maici, cu hramul "Adormirea Maicii Domnlui", de la Petru Vodă - Neamţ, organizată sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Garviil". Sfinţirea a fost săvârşită de P.S. Calinic Botoşăneanul. La slujbă a participat şi Părintele Iustin Pârvu, care a fost făcut arhimandrit şi a primit Crucea Moldavă. Vrednic este!

Recenzie la "A treia forţă: România profundă"

de Silviu MAN

Motto: “Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal).

În răstimpuri, în orice cultură apar cărţi care dinamitează ideile considerate până atunci a fi de neconstestat. Cărţi inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective şi creează un climat nou. Nu cred că greşesc când afirm că A treia forţă: România profundă, cartea scrisă “la patru mâini” de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, va măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la idei cu adevărat noi, cât de ancoraţi suntem în realitatea zilelor noastre şi, mai cu seamă, adevăratul nostru apetit pentru libertate – acea libertate nemediată de nici o instanţă politică sau slogan publicitar.

A treia forţă : România profundă nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea lui Hurduzeu şi Platon nu provine din niscaiva fraze lungi şi ameninţătoare, delicat-ininteligibile, nici din docte şi ţepoase note de subsol, ci din faptul că ei ştiu să ţi se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată după tufişul unor concepte costelive şi arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic - se vorbeşte, în cel mai viu şi mai asumat mod cu putinţă, despre ştirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresivă a omului de omenie, despre creşterea deficitului de România în România şi alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin mărturisire. Iar Hurduzeu şi Platon mărturisesc, vorba lui aceluiaşi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ţi se poate lua la percheziţie”.

Ce înseamnă a gândi? Ionesco spunea: “A gândi înseamnă a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamnă însă a jongla cu termeni prestabiliţi; a gândi există numai în afara locurilor comune şi ale prejudecăţilor vremii. Noi ne-am obişnuit să credem că vremurile noastre ne dăruiesc libertatea, ceea ce n-a făcut nici Evul Mediu (pentru că “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru că „vai, monarhist”), nici perioada interbelică (pentru că “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, după 45 de ani de comunism şi aproape 20 de ani de tranziţie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearcă să şi-l explice, ni se pare că ne-am trezit, un pic buimăciţi, în cea mai bună dintre lumile posibile. Libertatea noastră cea nouă s-a născut prin “spargerea prejudecăţilor” lumii celei vechi…

Ce uităm însă, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este că în locul vechilor prejudecăţi, timpurile moderne ne-au făcut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identităţi, de posesori de drepturi, carduri bancare şi ferestre cu geam termopan. În loc să gândim singuri, ne-am învăţat să cântărim lumea în termeni vagi şi smulşi de realitate, să ne raportăm existenţa nu la oameni, ci la instituţii, şi să etichetăm definitiv adevărurile incomode pentru a nu fi perturbaţi din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forţă: România profundă - acela că demonstrează, cu argument limpede şi maximum de blândeţe, că şi lumea în care trăim suferă de grosolane imprecizii şi de insuportabile locuri comune.

De exemplu: imaginea noastră despre “capitalism” este indisolubil legată de aceea a unor bănci şi corporaţii uriaşe, care rulează în circuitul economic sume ameţitoare. Nu ne putem, deci, închipui un aşa-zis capitalism la scară umană. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar (!) practicat de negustorii Franţei de dinainte de Revoluţie, care – în chip uimitor - evitau împrumuturile şi care nu aveau obsesia consumului şi a maximizării cu orice preţ a profitului (elemente fără de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemână ar fi să afirmăm că exemplul este lipsit de relevanţă, fiindcă aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum şi aici, “în cea mai bună dintre lumile posibile”… Dacă am aduce însă această obiecţie, am uita, în mod nepermis, că circuitul lumii nu este liniar şi că o creştere cantitativă nu înseamnă neapărat un progres (“Chiar şi despre o tumoare se spune că se află în progres” – Giovanni Sartori).



Într-un stil imbatabil, cu floreta lucidităţii învelită într-o teacă stilistică de mare rafinament, Mircea Platon (foto) ridică masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentăm zilnic :

- iluzia dezvoltării României prin rapt: “România îşi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie ţărănească prosperă şi 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai rămas de apărat? Micul întreprinzător) ;

- iluzia democraţiei imaculate: “După cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are încă de dat un răspuns la întrebarea dacă democraţia e posibilă în lipsa existenţei unei clase de ţărani, de fermieri, de yeomen, de răzeşi, a căror independenţă economică şi virtuţi rustice de autosuficienţă, spirit de întreprindere, stoicism şi prudenţă au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice şi până în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai rămas de apărat? Satul) ;

- iluzia dreptei intolerante: “Nu forţez pe nimeni să fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeşte de altă credinţă, dar nu accept să fiu “tradus”, să fiu redefinit, reeducat, să fiu forţat să devin altceva sau să renunţ la părţi din credinţa mea sau din practica ei liturgică. Darul lui Dumnezeu e să ne iubim fiind diferiţi – chiar duşmani -, nu să ne iubim pentru că suntem la fel. Pentru că trebuie să-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poţi fi conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stânga) ;

- iluzia învecinării dintre conservatori şi legionari: “Punctele unde se operează desprinderea de Mişcarea Legionară sunt cele referitoare la: cultul violenţei şi folosirea atentatului politic ca răspuns la terorismul de stat; tehnocratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârşitor al statului în viaţa economică sau spirituală, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importantă fiind acum restaurarea libertăţii omului după deceniile de manipulare comunistă şi pavlovianism social; antisemitismul şi teoria conspiraţiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinară a realităţii care cere instrumente mult mai nuanţate de înţelegere şi acţiune decât determinismul conspiraţionist” (idem) ;

- iluzia unui creştinism al elitelor, aseptic şi urban: “Intelectualii spiritualişti se vor introvertiţi într-o «biserică interioară». Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui ţăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părţile Basarabiei, şi câteva gâturi de tărie.” (Ce-a mai rămas de apărat? “Ortodoxia babelor”).



A nu se înţelege că omul timpurilor noastre – fie că locuieşte la Lyon, Boston sau Galaţi - nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjurătoare şi realitatea simulată, născută din prejudecăţile despre care vorbeam mai sus. Omul poate încă intui răul, dar numai în manifestările lui cele mai vizibile – ale nepăsării civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând să caute cauzele prime ale răului ce-l înconjoară, el – constată Ovidiu Hurduzeu (foto 2) - sfârşeşte prin a-l echivala numai cu mizeria copioasă. Orizontul nostru de sensibilitate este micuţ şi, în miopia noastră, credem că de îndată ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea să ne numim “civilizaţi”, uitând că civilizaţia nu înseamnă neapărat omenie. Nu văd, de exemplu, dacă ar putea fi preferabilă limba dezinfectată, de cauciuc, a corporatiştilor, înjurăturii cleioase de Strehaia:

“În România, el nu vede decât gropile din asfalt, corupţia politicianului şi şpaga funcţionarului din spatele ghişeului, mitocănia semenilor săi (dar nu şi pe a lui însăşi). În mintea sa toate ar trebui să funcţioneze ca-n Elveţia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elveţie românească. Nici sclavii fericiţi ai Americii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înjură pe Bush pentru preţul ridicat al benzinei, dar continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijoraţi de “global warming”, dar sunt speriaţi de-a binelea că fabricile se închid, ţara se dezindustrializează iar viitorul se mută în China şi India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului şi a insignifianţei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei activităţi umane însoţită de imobilitatea gândirii critice - într-un cuvânt hipercomplexitatea, acţionează prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi interpuse. E greu să le desluşeşti din habitaclul automobilului.” ( Hipercomplexitatea păguboasă)

Odată ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Platon şi Hurduzeu nu întemeiază o doctrină sau o ideologie, nu propun regulamente noi şi noi organigrame. Oferă un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfăţişat de Forţa a treia nu este Om Nou, nu este secreţia ambiguă a unor minţi înfierbântate care vor să încerce încă un experiment social à la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului său. Nu partizani, nu adepţi, nu purtători de insigne şi drapele, ci oameni – fără majuscule, oameni în carne, oase şi suflet… Oameni care nu trăiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hoţ vs. Prost”. Oameni care nu jubilează la gândul că au să-şi îngroape viaţa undeva pe ruta birou - hipermarket. Care ştiu că “a te realiza” nu înseamnă a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR şi comunicare pentru a se face înţeleşi. Care nu fac binele doar pentru că aşa se recomandă la televizor în fiecare sâmbătă seara şi care ştiu că, orice ar spune cercetătorii americani, copiii pot creşte cu hrană catodică pe bază de desene animate sângeroase şi filme cu împuşcături. Oameni normali.

Forţa a treia este cea mai coerentă pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebării cu înverşunare iresponsabilă. România normală apărată de Hurduzeu şi Platon nu este nici Românie păşunistă adormită suav pe “Mugur de fluier”, nici teocraţie musculoasă, ci o Românie ordonată, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joacă al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiţi ca “manageri”, Biserica nu practică autismul instituţional, politica nu e circ, iar justiţia nu-i contorsionistă angajată la negru în circul politic. O Românie alcătuită din oameni, nu din funcţii:

“Dacă sistemul economic actual, îţi oferă o prostituată, personalismul îţi propune o nevastă drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul maşinii, o friptură într-o grădină de vară, la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colţ unde vânzătorul îţi spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un om întreg care-ţi vorbeşte; în loc de revoluţii, utopii şi experimente, născute din haos şi plictiseală, evenimente desfăşurate în rânduială.” (Ceva şi cineva).

…Ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea încă întreba un sceptic. Pentru început, răspunsul ar fi: să nu uităm că, după cum spune Ortega y Gasset, “lamentaţia bolnavului nu este numele bolii de care suferă”. Să încercăm, cu alte cuvinte, să vedem cât mai departe, atât în afara, cât şi pe dinăuntrul nostru. Şi să nu ne pierdem speranţa, uitând că zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic măsluite…


Nota mea, C.T.:
Acest articol a fost postat initial pe www.bookblog.ro.

“Capul ce se pleaca sabia nu-l taie…”

Am primit prin e-mail indemnul de mai jos, pe care il redau intocmai, in nadejdea ca va mai trezi din "ortomocsii" nostri.

L-am praznuit pe Sf. M.M. Dimitri Izvoratorul de Mir si l-am amintit in treacat pe viteazul Nestor. Nu zabovim asupra Sf. Nestor, deoarece el ne aminteste ca datoria noastra este sa-i aparam pe fratii nostri de Lie si sa-L marturisim pe Hristos!
Daca noi asistam pasiv si “intelept” la pangarirea credintei si traditiei noastre, acceptam ca albul e negru si dracul e blond, isi poate inchipui cineva ca, atunci cand ni se va cere lepadarea de Hristos, vom avea taria de a-L marturisi? Sau, mai grav, copiii nostri, care au invatat de la noi sa fie “intelepti”, isi vor mai pune macar problema marturisirii?
Iata-l astazi pe Lie, urias ca o mlastina globala care intineaza sufletele tuturor, zambind sfidator peste capetele noastre plecate care au “uitat” ca proverbul, in intregul lui, suna asa: “Capul ce se pleaca sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede”, iar in acest caz Soarele este Hristos!
Ce putin ne cere Hristos! El stie cat de mici si nevolnici suntem, si vrea doar sa mergem la Sfintii Sai si la Maica Sa, ca sa-l zdrobim pe Lie cu puterea pe care ne-o dau Ei!
A fi Nestor nu e o optiune, ci o obligatie, iar de nu vom fi asemeni lui, ne vor blestema copiii si ni se va inchide pe vecie Imparatia.
Ne este frica de Lie sau de posibila “taiere” a capului? Nu riscam absolut nimic si nici nu avem ce pierde, caci “ce ai care sa nu-ti fi fost dat? “.
Sa-I deschidem inima lui Hristos, iar daca El e cu noi, “de cine ne vom teme”?
"Credinta" noastra rationalista ne indeamna la moderatie, invocand mult discutata “cale de mijloc”. Stim insa, din Apocalipsa 8/21, ca fricosii vor intra in iad inaintea desfranatilor si a ucigasilor si stim de la Pr. Arsenie Papacioc ca cine crede in viata vesnica si nu lupta sa o dobandeasca trebuie inchis la nebuni!
Dar cine sunt acesti Lie care isi bat joc de credinta si de traditia noastra?
Ati uitat oare ca aceasta tara e a lui Dumnezeu, ca am fost crestinati de Intaiul chemat si ca Romania e gradina Maicii Domnului?
Va vom aminti!

Scoala Brancoveneasca / Marcel Bouros