La dispariţia unui crucişător al presei creştine

O lume fără ROST *

De câte lucruri trebuie să ne lipsim în viaţa asta pentru a le înţelege valoarea? Cât şi ce trebuie să pierdem pentru a ne da seama, la final, de importanţa unei lucrări sau a alteia? Un lucru e cert: noi, românii, avem vocaţia tânguirii după ce a fost, însă când dobândim ceva important nu ştim să-i preţuim valoarea. Idilizăm trecutul – ca nişte moşnegi neputincioşi –, dar nu ne bucurăm de prezent, nu ştim să ni-l ţinem aproape, să ni-l însuşim.

Aşa s-a întâmplat şi cu revista ROST. Una dintre puţinele publicaţii cu adevărat ortodoxe, de vitalitate şi longevitate, de largă exprimare jurnalistică, de ţinută editorială şi – nu în ultimul rând – morală. În pofida tuturor avertisementelor lui Claudiu Târziu – sufletul ROST-ului –, ignorând semnalele S.O.S. lansate periodic, am asistat neputincioşi (nevolnici, aş zice) la dispariţia acestui crucişător (la propriu) al presei creştine în apele mâloase ale crizei economice şi ale indiferenţei româneşti de început de mileniu. Ne văităm că nu avem de unde şi de la cine învăţa, că tânăra generaţie este  agresată constant de non-valori, că nu avem alternative de lecturi sănătoase, că ni se fură identitatea. Dar ROST-ul, ce-am făcut cu el?! De ce a sucombat după „numai” 112 numere? Doar atât a avut de spus intelectualitatea creştină românească? Atât am avut noi, cititorii, de aflat despre lumea în care trăim?

112 de numere în care au scris sute de personalităţi contemporane ale vieţii româneşti. 112 numere în care am aflat nenumărate lucruri despre generaţiile care au fost, despre adevăratele elite ale României interbelice. 112 numere în care duhovnicii noştri ne-au sfătuit asupra pericolelor care ne pun în primejdie mântuirea. Mântuirea, fraţilor – ce cuvânt greu!

Aceste 112 numere au devenit, începând de azi, un 112 al urgenţei, al indiferenţei, al lipsei de ROST! Să ne amintim asta de fiecare dată când avem nevoie de ajutor şi nimeni nu e la celălalt capăt al firului!

Dar ce ne tot mirăm atât: într-o lume condusă de „doctori” şi „marinari”, navele se scufundă pe rând şi puţinii supravieţuitori care mai erau pe punte pier unul câte unul...

Răzvan BUCUROIU

* Text apărut ca editorial în numărul 110, pe luna septembrie a.c., al revistei "Lumea Credinţei". 

-----------------------------------------

Nota mea, C.T.:

Articolul prietenului Răzvan Bucuroiu reprezintă un semn de solidaritate, dar nu e doar atît. El atrage atenţia asupra faptului că se întîmplă ceva grav cu noi şi că dispariţia revistei ROST nu e decît un simptom. Sînt perfect de acord.

Îi mulţumesc şi aici lui Răzvan Bucuroiu pentru că nu a lăsat să treacă în tăcere şi nepăsare moartea unei astfel de publicaţii. E un gest despre care nu mă îndoiesc că nu este numai unul motivat de prietenie, ci şi un reflex firesc al unei conştiinţe treze.