Conferinţă Dan Puric şi spectacol-eveniment dedicate foştilor deţinuţi politic

Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric, împreună cu Asociaţia Artist Liber©, va invită la evenimentul "TESTAMENT", duminică, 24 martie 2013, orele 19:00, la Sala Rapsodia a Teatrului de pe Lipscani.

 

Seara se va deschide cu o Conferinţă despre martiri, susţinută de artistul Dan Puric, urmată de spectacolul de teatru TESTAMENT (scenariul şi regia: Fineta Grigorescu), dedicat foştilor deţinuţi politic din România. Recitalul se constituie pe trepte de înălţare spirituală, fiecare scenă fiind o treaptă către Înviere. Modalitatea de realizare artistică îmbină arta recitalului cu pantomima, dansul, muzica interpretata live şi proiecţia video. Sunt incluse 15 poezii - scrise în detenţie - pe teme cheie (trepte), de: Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Petru Baciu, Mihai Văleanu, Demostene Andronescu, Corneliu Coposu şi Mihai Eminescu. Din distribuţie fac parte douăzeci şi trei de tineri profesionişti din domeniul teatral, coregrafic şi muzical.

"Dar ceea ce au realizat este dincolo de spectacol. Aşa cum a fost conceput – pe trepte de înălţare spirituală: Cartea, Plecarea De Acasă, Ruga, Iubita, Crăciunul, Familia, Lupta, Crezul, Învierea – şi aşa cum a fost interpretat, devine o formă nouă de comunicare, tainică, ziditoare." („Testament pentru România”, de Marina Roman: 09 Aprilie 2012, Revista săptămânală de teatru Yorick, nr. 118)

Mai multe detalii pe: http://www.companiadanpuric.ro  si www.artistliber.ro .

BILETELE se găsesc la Casa de bilete a Sălii Rapsodia (Str. Lipscani, nr. 53; tel. fix: 021.315.89.80 / mobil: 0761.319.819).

Alegerile parlamentare 2012 şi interesul naţional

de Bogdan Munteanu

Rezultatul final al votului confirmă ceea ce se anticipa în ultimele luni, adică o victorie zdrobitoare a USL. Cum s-a ajuns aici? A fost oare vorba de o populaţie matură din punct de vedere civic, politic şi naţional, care a votat cu luciditate, în deplină cunoştinţă de cauză, în favoarea rocadei la putere? Mai degrabă nu. Greşelile politice din ultimii ani ale guvernelor pretinse de dreapta au fost judecate în foarte mică măsură prin prisma unor argumente raţionale. Cei care au făcut-o, mai degrabă au absentat de la vot decît să voteze cu eterna caracatiţă neocomunistă, ale cărei braţe s-au încolăcit peste România încă din decembrie 1989. Căci îndată după acel moment s-au coagulat structuri şi grupuri de interese care au sabotat în permanenţă o evoluţie înspre normalitate şi purificare morală a societăţii româneşti.

Alegerile au fost cîştigate mai ales de către aceste structuri, cărora adversarii nu le-au găsit un antidot pe măsură. A fost vorba de o constantă manipulare mediatică, otrăvită, vulgară şi mincinoasă, de spălare a creierelor, asemeni unei picături chinezeşti, dusă de televiziunile şi ziarele lui Dan Voiculescu. Adică ale „capului“ actual al acestei caracatiţe, cel mai influent om al acestor structuri. Arme de luptă contra lor ar fi existat, dar ARD a preferat cantonarea într-o pasivitate totală. Mesajul acestei pseudo-drepte a fost slab, fără vigoare şi forţă de impact şi a fost taxat ca atare de un electorat dezamăgit şi intoxicat de antene.

Merită să ne amintim de un incident care a făcut valuri la vremea sa. Cu prilejul lansării candidaţilor ARD, Mihail Neamţu, inteligent şi cu spirit de pătrundere (păcat că nu şi dotat cu un caracter pe măsură), a încercat imprimarea unei linii mobilizatoare, de trezire a unor energii cu substrat naţional, invocînd îndemnul poetic la demnitate şi acţiune al lui Radu Gyr. Din păcate, a fost pus la punct foarte repede de cei care “monitorizează” naţionalismul românesc. Tot elanul iniţial al acestei tentative de  “ridicare” la lupta electorală a cît mai multor indecişi s-a frînt extrem de rapid. M. Neamţu a fost silit de îndată să se delimiteze, lovind în persoana lui Radu Gyr într-un mod complet lipsit de onoare. Chiar dacă în acelaşi timp i-a apărat versurile (cu o voce mai puţin convinsă), le-a golit astfel de puterea lor mobilizatoare. S-au delimitat de asemenea de această linie, spre ruşinea lor chiar înaintea lui Neamţu, şi ceilalţi lideri ARD: Blaga şi Ungureanu. Astfel, apelul la resursele de verticalitate şi elan ascunse în spiritul naţional, această temă aparţinînd prin excelenţă dreptei autentice, a fost lăsată exclusiv pe mîna demagogiei USL. Adică a escrocilor şi impostorilor, care au deformat-o şi au manipulat-o în interes propriu, fără teamă de concurenţă pe acest teren.

A fost un factor important în hotărîrea deznodămîntului bătăliei politice din decembrie 2012. Mediile (televiziuni, ziare) opuse USL au pedalat pe tema “raţională” a orientării pro-vest, a integrării europene, de parcă acest fapt ne-ar ridica prin el însuşi din punct de vedere naţional, civic şi economic, în lipsa oricăror eforturi proprii. Mesajul astfel transmis a fost lipsit de o rezonanţă mai profundă.Căci tocmai factorul naţional (aici ignorat) este cel în stare să declanşeze energii mobilizatoare în lupta cu forţele dezagregării, demagogiei şi manipulării, sau puteri constructive în edificarea unui stat sănătos. Aşa au cîştigat în trecut alegerile forţele de dreapta din Polonia sau Ungaria. La noi însă o asemenea dreaptă nu a reuşit să se coaguleze în mod semnificativ. O contribuţie importantă, dar nu exclusivă,  pentru această stare de fapt o au aici aceleaşi „structuri“ de care am amintit mai sus, printr-o strategie sistematică de diabolizare a dreptei autentice. Cealaltă cauză ar fi lipsa unui discurs adaptat vremurilor actuale, care să beneficieze pe deasupra şi de o răspîndire adecvată pe o scară largă. Adică un mesaj care să denote în acelaşi timp atît capacitatea de depăşire a formelor de tip epigonic, cît şi continuarea indubitabilă, organică, a unui spirit autentic izvorît din tradiţia românească, a spiritului luptătorilor şi martirilor neamului nostru. Paşii care s-au făcut pînă acum nu au reuşit să meargă suficient de departe. Se merge înainte, dar prea încet. 

Cît de fals a fost însă “naţionalismul“ USL s-a văzut prin declaraţia lui Victor Ponta imediat după anunţarea rezultatelor: supunere faţă de înaltele porţi euro-atlantice şi negocierea participării la guvernare a UDMR, chiar înainte de a fi siguri că acest partid va atinge pragul parlamentar. Dar nimic nu mai e de mirare pentru cine e familiar cu mitomania şi demagogia cuplului dintre un plagiator şi un chiulangiu. Acest duet e scos în faţă pentru a dirija destinele României în perioada următoare în conformitate cu interesele centrului de putere care i-a propulsat în arenă. Orice declaraţie a lor trebuie privită cu circumspecţie şi nu ne putem aştepta de la ei la urmarea fermă a unei linii predictibile şi principiale, ci exclusiv la vînarea  interesului propriu sau al structurilor de care sînt ombilicaţi. Dacă în lunile dinaintea alegerilor ei atacau partidul maghiarimii şi Europa, acum vor începe să le curteze cu asiduitate. Tot ce au urmărit e, se pare, să acapareze ei dreptul de a deveni „guvernator“ al provinciei europene numită România, deşi înainte îi acuzau pe ceilalţi de exact aceste atitudini. Miza pare a fi supravieţuirea şi consolidarea structurilor care acum au repurtat o victorie de etapă.

Preşedintele Băsescu, adversar al acestor structuri, deşi teoretic neimplicat în lupta electorală, a dat dovadă de mai mult spirit combativ decît ARD. S-a luptat pînă în ultima clipă, prin declaraţii de presă periodice, inclusiv în preziua alegerilor, îndemnînd la vot şi la alegerea direcţiei spre vest, spre Europa, identificată cu interesul naţional. Dar fără succes, după cum se vede. Pe de-o parte, pentru că mulţi din votanţii de acum au pus ştampila din ură la adresa sa, popularitatea sa din trecut fiind de mult expirată. Pe de altă parte, pentru că interesul naţional ţine în principiu de ceva mult mai profund. El nu se poate reduce doar la atît, să se rezume la aşteptarea ca UE, adică o instanţă externă, să facă ordine la noi în ţară. Aceasta trebuie s-o facem noi înşine, prin însănătoşirea moralei publice, iar nu prin veşnicul apel la străinătate. Românii nu rezonează la un mesaj de tip raţional „salvarea vine dinpre occident“ sau „interesul naţional este integrarea României în structurile occidentale“. Ce semnificaţie mai are atunci cuvîntul „naţional“, dacă ne căutăm salvarea în mod pasiv, în simpla apartenenţă la construcţii politice sau militare supra-naţionale? Da, linia de politică externă actuală trebuie să fie pro-occidentală. Fermă şi corectă, iar nu duplicitară, cu un “plan B” secret, de joc paralel la capătul celălalt, oriental, al geopoliticii. Dar în acest context e important cum ne apărăm interesul naţional, înţeles în mod mai profund, ca păstrare a fiinţei noastre naţionale şi spirituale, în ciuda acestei orientări externe de la care nu ne putem sustrage fără consecinţe mult mai nefaste. (Continuare)

Radu Gyr: omul sau opera?

de Bogdan Munteanu

Pe plan stilistic, toate poeziile lui Radu Gyr poartă pecetea inconfundabilă a autorului. Dar la nivelul conţinutului, cele mai importante creaţii ale sale nu ţin de subiectivismul unui temperament imaginativ, ci întruchipează năzuinţe şi valori colective. Nu poate fi vorba, după cum pretind unii, de o “schizofrenie” între pretinsa turpitudine morală a autorului şi reuşitele sale pe plan estetic. Aceasta pentru că, după cum am văzut, mesajul artei lui Gyr transcende cu mult acest nivel, fapt de care trebuie să ţină obligatoriu cont orice hermeneutică a operei sale.

Poeziile lui Radu Gyr continuă să fie ţinute la index. Unii români de bună credinţă încearcă să le mai salveze sub latura lor estetică,  teoretizînd cultivarea lor exclusivă în ţarcul strîmt al cenaclului literar. Acolo da, recitarea lor se permite, dar, Doamne fereşte, nu în împrejurări cu caracter social sau politic, unde conotaţiile ar avea o cu totul altă încărcătură simbolică. Pentru aceasta se încearcă o imposibilă operaţie chirurgicală: separarea operei de om. Valoarea literară e una, spun ei, şi nu trebuie amestecată cu “rătăcirile”, cu “orbirea morală”,  care ar fi făcut ca opiniile politice ale autorului să fie situate undeva în spectrul dintre “discutabil” şi “detestabil” . Fixarea exactă între aceste limite rămînînd, fireşte, la latitudinea subiectivă a celui care încearcă astfel măcar o recuperare în plan poetic a unui autor român de geniu. Se face adesea chiar o paralelă cu Adrian Păunescu, un fervent susţinător al naţional-comunismului regimului ceauşist şi în acelaşi timp un versificator prolific şi talentat. E însă o comparaţie care nu merge din nici un punct de vedere. 

Să fie acesta preţul cerut pentru reabilitarea – strict literară – a lui Radu Gyr, anume terfelirea valorilor în care (şi) el a crezut? Participarea benevolă la această reeducare în condiţii de “libertate”? Căci cu ce altceva putem compara ceea ce se întîmplă, decît cu declaraţiile defăimătoare obligatorii pe care erau siliţi să le facă deţinuţii politici, pentru ca acele chingi care le ferecau libertatea să le fie niţel slăbite? Să le dea impresia unei raţii suplimentare de libertate exterioară, a unui “ţarc” cu iluzia unui dram de confort în plus, dar cu preţul pierderii libertăţii interioare de a asculta vocea propriei conştiinţe şi îndemnul propriilor repere morale? Un preţ cumplit şi mult prea mare, comparat cu avantajul aparent dobîndit. (Continuare)

Radu Gyr şi părintele Ştefan Marcu sînt veneraţi ca sfinţi

Încet, încet, cimitirul Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ devine locul de odihnă a tot mai mulţi mucenici ai temniţelor comuniste. După ce, acum şase ani, a fost îngropat acolo preabunul nostru părinte Gheorghe Calciu, iar, cu puţină vreme în urmă, lîngă el au fost reînhumate şi osemintele poetului Radu Gyr (despre care avva Iustin Pârvu, stareţul de la Petru Vodă, spune că sînt sfinte moaşte!), iată că pe 12 noiembrie au fost aduse şi rămăşiţele pămînteşti ale părintelui Ştefan Marcu din Vrancea, mort în condiţii suspecte, în anii '90. Părinţii de la Petru Vodă au văzut şi în acestea semnele sfinţeniei şi le tratează ca atare. Slujba de reînhumare a părintelui Ştefan a fost săvîrşită de un sobor de 12 preoţi, condus de părintele Iustin Pârvu. Chiar dacă autoritatea bisericească, respectiv Sf. Sinod al BOR, nu s-a pronunţat în cazul lui Radu Gyr şi al părintelui Ştefan Marcu, poporul şi o parte din cler încep să-i venereze ca sfinţi. Ştiu sigur asta, dar deocamdată cred că nu e bine să dau amănunte.
Biserica noastră încă nu a canonizat nici unul dintre sfinţii închisorilor comuniste, pe seama cărora evlavia populară pune minuni de cîţiva ani încoace. În vreme ce Biserica Ortodoxă Rusă a trecut în calendar peste o mie de neomartiri din timpul prigoanei comuniste, iar Biserica Ortodoxă Bulgară a anunţat recent că se pregăteşte să procedeze la fel cu o sută de martirizaţi sub comunism.

Dumitru Oniga, poetul luminii

Probabil că multora dintre dvs. nu vă spune nimic numele lui Dumitru Oniga (n. 1925). Domniei sale i-am închinat numărul 93 (noiembrie) al revistei Rost.

Dumitru Oniga, fost deţinut politic în timpul regimului comunist (a suferit aproape 20 de ani de detenţie politică), este unul dintre mărturisitorii discreţi dar tenace ai unei credinţe din care nu l-au smuls nici torturile cele mai cumplite şi nici ademeririle cele mai viclene.
Poet autentic, ca unul care a ucenicit într-ale poeziei pe lîngă Nichifor Crainic şi Radu Gyr, Dumitru Oniga a năzuit mereu spre Dumnezeu, cu preţul sîngelui şi pe calea poeziei. Viaţa îi este cuprinsă în cîteva versuri: "De am băut otrava vieţii, dacă/ Am pipăit amare adîncimi,/ Hulit şi schingiuit, Dat în tărbacă,/ Am sîngerat urcînd spre înălţimi/ Să caut urma paşilor divini".
Din sumar, vă mai recomand: Teologia smereniei, de Prof. Dr. Const. Miu, Statul neutru sau “minunata lume nouă”, de Anca Simitopol, Educaţia religioasă în şcoala românească, de Pr. Prof. Adrian Cherhaţ, Cum am ajuns unde am ajuns şi ce ne aşteaptă?, de Alexandru Racu, Erorile catolicismului (I), de Mihail Băcăuanu, „Unirea R. Moldova cu România se clădeşte încet dar sigur” – un interviu cu Mircea Druc, primul premier moldovean anticomunist, de Viorel Patrichi, Semn bun pentru istroromâni, de Petru Raţiu, Într-un sat din Tadjikistan se vorbeşte româneşte, de Nicolae Dabija.
Vedeţi aici de unde poate fi cumpărată revista.

Sfinţii 40 de mucenici

Sfintii 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati in slujba imparatului roman pagan Licinius. Afland despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. In cele din urma, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. In aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. In zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lasati sa-si dea sufletele.

Asculta mai multe audio Diverse