O încercare de lămurire asupra Stîngii şi a Dreptei:

Culoarea dictaturii

de Alexandru Hâncu

Fascismul

În vara lui 1902, un tînăr italian e arestat pentru vagabondaj la Lausanne. Are la gît un medalion cu chipul lui Karl Marx. Se numeşte Benito Mussolini,  provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă. Dar e socialist, are ambiţii mari. Îmbrăţişează voluntar traiul de vagabond: îşi clădeşte legenda de fiu al poporului, greu încercat. În Elveţia o cunoaşte pe Angelica Balabanovna. Prietenă a lui Lenin, aleasă de el să-i reprezinte interesele, elogiată apoi în “Pravda”. Îndrumat cu atenţie de Angelica, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Scrie la mai multe publicaţii socialiste. Face agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiunea populară. Primit cu braţele deschise de socialiştii italieni, e numit director al ziarului partidului socialist. La un banchet dat de socialişti în onoarea lui, i se spune pentru prima oară “Il Duce”. De către Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe în anii ‘60). Interesant, nu dreapta l-a botezat “Il Duce”, simbol al fascismului, ci stînga, dacă putem fi de acord că socialiştii sînt de stînga (cred că am putea). După ce intră în conflict cu conducerea partidului, Mussolini e expulzat. Pleacă, spunînd: “sînt şi rămîn socialist”. Se ţine de cuvînt. Creează  mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă (spre deosebire de internaţionalismul sovietic, caracterizat prin naţionalism rusesc, rusificarea populaţiilor cucerite, proclamarea superiorităţii ştiintei, artei şi culturii ruseşti). După ce ajunge la putere, Mussolini construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia “naţiune proletară” (inspiraţie pentru Mao, care, parcă, n-a fost de dreapta) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămîne un adversar înfocat al comunismului, refuzînd tutela Moscovei de pe poziţii socialist-naţionaliste (şi social-democraţii de azi se declară adversari înfocaţi ai comunismului). Declanşează războaie coloniale (spre deosebire de războaiele de eliberare, care au creat URSS şi imperiul său colonial, zis lagărul socialist) intră în Axa Roma-Berlin-Tokio. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, cînd încerca să fugă în Elveţia. A fost de stînga sau de dreapta?

Nazismul

Fascismul lui Mussolini a fost o inspiraţie majoră pentru Hitler, dar nu unica. Nazism e prescurtarea de la naţional-socialism. Mai exact, de la “Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani”. Şi Hitler a promis socialism şi s-a ţinut de cuvînt. Din cele 10 puncte ale programului prezentat de Marx şi Engels în “Manifestul Partidului Comunist”, a pus în aplicare opt. Tot el a ales culoarea steagului nazist: roşu, culoarea sîngelui muncitorilor, ca la bolşevici. Cu svastika în loc de seceră şi ciocan. A fost anticomunist, de pe poziţii naţional-socialiste. Spunînd că nazismul are misiunea să ducă societatea de la individualism la socialism, dar fără revoluţie. Declarînd că el a pus cu adevărat în practică marxismul, iar dezacordurile cu comunismul sînt mai degrabă tactice decît ideologice. Goebbels adăuga că singurii socialişti adevăraţi din Germania, şi din toată Europa, erau naziştii. Dar naţional-socialismul a însemnat în primul rînd rasism, antisemitism, genocid, nu-i aşa? Oroarea absolută, inimaginabilul. Ce legatură să aibă cu umanismul socialist? Friedrich Engels a pledat pentru inimaginabil cu mult înainte de fascism şi nazism. În 1849, cerea exterminarea maghiarilor, care se ridicaseră împotriva Imperiului Austriac. Într-un text foarte apreciat de Stalin, Engels recomanda acelaşi tratament şi pentru sîrbi, alte popoare slave, basci, bretoni, scoţieni. Nazismul a preluat de la socialiştii radicali teza “evreilor exploatatori ai poporului”, identificaţi cu profitul, capitalismul, duşmanul de clasă. Ideile antisemite “de tinereţe” ale lui Marx, din “Despre chestiunea evreiască”, se regăsesc la Hitler. În notele pregătitoare pentru “Anti-Duhring”, Engels scria: “Dacă, spre exemplu, în ţările noastre, axiomele matematice sînt perfect evidente pentru un copil de opt ani, fără nevoia de-a recurge la experiment, e consecinţa “eredităţii acumulate”. Ar fi însă foarte dificil să le predai unui boşiman sau unui negru din Australia”. În 1933, George Bernad Shaw sugera chimiştilor, spre a grăbi epurarea duşmanilor socialismului, “descoperirea unui gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee şi fără durere”. Totalitarismul are plural?

Feluri de politică

Există două tipuri de politică, diametral opuse. Numai două, de cînd lumea. Le uneşte doar axa la capetele căreia se află. De o parte, avem politica libertăţii individuale, de cealaltă, controlul statului asupra individului (invocînd “binele public”). Sînt denumite, îndeobşte, liberalism şi etatism. Cînd etatismul ajunge să însemne control deplin asupra individului, vorbim de dictatură. Făcînd distincţia între dictaturi după gradul de ticăloşie atins, forma cea mai abjectă şi bestială e totalitarismul. Nu toate dictaturile ajung pînă acolo, pentru că nu toate apucă. Dictatura există aşadar în codul genetic al etatismului. Transformarea poate fi treptată, sporind pas cu pas puterea statului, pînă la control total. Sau poate fi bruscă, violentă, printr-o lovitură de forţă de tip revoluţie, puci etc.

De partea cealaltă, codul genetic al liberalismului nu conţine dictatura. O exclude, fiindcă exclude etatismul. Şi aici, vine, invariabil, replica stîngii: “Adica fără stat, da? Anarhie, haos, legea junglei. Ce prostie (ha, ha, ha)”. Nicidecum. E vorba de o gravă confuzie, întreţinută şi răspîndită cu grijă de stînga. Liberalismul nu propune desfiinţarea statului. O face, în schimb, Marxismul, dar numai după instaurarea dictaturii proletariatului, deci a totalitarismului. Logic. Iadul pe pămînt duce la paradis. Ce doreşte liberalismul e statul minimal. După principiul “less is more”, foarte modern, de altfel. Un stat care să apere libertatea individuală, nu s-o confişte treptat, în numele “binelui comun”. Or, se poate observa cu destulă uşurinţă că stat minimal nu înseamnă “stat zero”. Şi nici etatism, rampa de lansare a dictaturii. De asemeni, minimal nu înseamnă slab. Libertatea trebuie apărată cu toată puterea, dar asta nu înseamnă subjugarea cetăţenilor. Revenind la axa de care vorbeam, imaginaţi-va pe ea un cursor. Ducîndu-l pînă la capăt înspre etatism, dăm de dictatură, cu forma ei extremă, totalitarismul. În extrema cealaltă, găsim statul minimal. Din această perspectivă, ce e extrema stîngă si ce e extrema dreaptă?

În 1940, Norman Thomas, candidat la Casa Albă al Partidului Socialist American, făcea următoarea profeţie: “Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de “liberalism”, vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat”. Cu toate eforturile lui Obama, America nu e încă socialistă dar, la americani ca şi la britanici, liberal a ajuns să însemne de stînga. În ideea “eliberării de nevoi” a poporului, prin intervenţia statului. Adică, etatism. Adică, socialism. Căci socialismul, etapa obligatorie spre comunism, este etatism, indiferent în ce îşi schimbă numele, indiferent cîţi trandafiri sau măslini îşi pune pe steag în locul secerii şi al ciocanului. În marile democraţii euro-atlantice, sectorul “public” (de stat) aparţine întregului popor, funcţionează pe bază de planificare centralizată, cu toate binefacerile ei (deficit, risipă, corupţie, ineficienţă, penurie, criză etc) iar finanţarea se face prin impozitare progresivă, sau “redistribuirea avuţiei”, conform “Manifestului Partidului Comunist”, Karl Marx şi Friedrich Engels, 21 Februarie 1848.

Toate dictaturile (unde toate înseamnă toate) se opun libertăţii individuale. Toate dictaturile spun că interesele societăţii, poporului, ţării, naţiunii, sînt mai presus de cele individuale. Toate dictaturile vin la putere într-o criză, sau declasează una ca să vină la putere. Toate dictaturile rămîn în criză şi nu pot ieşi. Toate dictaturile au o ideologie – un model de lume perfectă. Ca urmare, toate dictaturile practică relativismul moral. Minciuna, furtul, crima devin nu doar acceptabile, nu doar recomandabile, ci obligatorii, în numele “Cauzei”. Toate dictaturile speculează ura, invidia, lăcomia şi se definesc în raport cu un duşman care trebuie distrus: o “clasă sociala”, o rasă, o religie, un model politic şi adepţii lui, un popor, o ţară, un continent, mai multe, imperialismul, industriaşii, intelectualii, bancherii, occidentul etc. Toate dictaturile îşi creează o masă de dependenţi, “asistati” şi favorizaţi, pe care se sprijină. Toate dictaturile spun că sînt bune şi că vor binele tuturor, doar duşmanii să piară. Toate dictaturile spun că un singur model politic e vinovat de toate relele de pe lume. Toate aceste trăsături, fără excepţie, se întîmplă să fie şi ale stîngii.

Libertatea nu e de stînga – căci nu vine de la stat

Un singur model politic, şi numai unul, acuzat că e vinovat de toate, nu are trăsăturile de mai sus. În Europa continentală i se spune, de regulă, liberalism. În Marea Britanie şi Statele unite, conservatorism. Bine, dar conservator nu înseamnă reacţionar? A conserva înseamnă a păstra şi a păzi. În speţă, libertatea. Prefer termenul de conservatorism fiindcă reaminteşte că libertatea e mereu ameninţată si poate fi pierdută oricînd. De aceea, odata cîştigată, trebuie păstrată şi păzită. Permanent. Libertatea, definită ca absenţa constrîngerii, a puterii exercitate arbitrar.

Conservatorismul e “politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale”. Cu accent şi pe libertate, şi pe responsabilitate. Individuale. Reguli clare, nu foarte multe, fără relativism moral şi fără hiperreglementare. O tradiţie a bunei convieţuiri, transmisă din generaţie în generaţie, ca într-o “comunitate a sufletelor”: cei care au fost, cei care sînt şi cei care vor fi. Egalitate în faţa legii, adică egalitate de şanse, nu de rezultate, cum vrea, aberant, stînga. Stat minimal, care apără drepturile naturale ale omului: la viaţă, libertate, proprietate. Ne naştem cu ele, nu le primim de la stat. Democraţie descentralizată, cît mai puţină putere la centru. “Dacă nici unul dintre noi nu e capabil de autoguvernare, cine dintre noi e capabil să-i guverneze pe alţii?” Impozite suficiente cît să susţină statul minimal: există o limită dincolo de care impozitele nu mai sînt contribuţie la binele comun, ci confiscare. Capitalism, tot mai multă prosperitate creată prin diviziunea muncii, piaţă liberă, libertatea individului de a-şi urmări propriul interes. Mereu, sub acuzaţia de “egoism” repetată, obsesiv, de stînga. E egoism “în măsura în care a respira e un gest egoist. Respiri în propriul interes, dar asta nu înseamnă că vrei să tragi aerul din plamînii celorlalti”.

Politica de stînga înseamnă lipsă totală de încredere în oameni, în dreptul lor de-a fi liberi şi în capacitatea lor de-a fi responsabili. De pildă, profesorii sau medicii nu-şi pot face datoria faţă de popor decît la stat. Lăsaţi de capul lor, numai la privat, şi-ar bate joc de săraci şi ar lucra numai pentru bogaţi. Ce cumplită insultă, ce aroganţă înfiorătoare, ce nesfîrşit dispreţ, ce divorţ de realitate. Si ce minciună abjectă: educaţia şi sănătatea, cai de bătaie ai stîngii, sînt “sectoare neproductive”. Fals, produc educaţie şi sănătate, în masă, la cel mai înalt nivel – dar numai pe o piaţă liberă, privată, nu pe una controlată şi mutilată de stat.

Totuşi, mai bine să fie la stat. Căci particularul nu poate fi raţional şi omenos, este? Nu îşi adaptează oferta în funcţie de cerere, pe piaţa liberă. Nici vorbă. Iar capitalistul nu poate judeca non-profit. Nu ridică şi subvenţionează spitale, şcoli, universităţi, muzee, teatre, reviste, edituri, biblioteci, stadioane etc. Şi profitul nu poate fi decît rău. Bunăoară, nu creează niciodată noi locuri de muncă, în ideea că un salariu e cea mai bună protecţie socială. Omenos, raţional şi caritabil poate fi doar statul. “Să iei din buzunarul propriu ca să-ţi ajuţi semenii e magnific. S-o faci luînd din buzunarul altuia, e furt”. Iar “o politică de stat prin care Peter e jefuit în folosul lui Paul poate conta pe sprijinul lui Paul”. Gen, redistribuirea avuţiei prin taxe şi impozite. Bun, să tragem linie. În condiţiile în care conservatorismul (liberalismul) e politica libertăţii, cum vă sună “Dictatura libertăţii?” Conceptul de “libertate prin dictatură”? Chiar credeţi că se poate? Că are cum să existe? Dar sincer. Cînd dreapta nu mai e conservatoare (liberală), devine stînga. Cînd stînga renunţă la etatism, sub presiunea conservatoare (liberală), nu mai e stînga. Etatismul are în el samînţa dictaturii. Ce culoare are dictatura? Ziceţi.

Argumentele mi-au fost oferite (în ordine alfabetică) de: Edmund Burke, Friedrich Hayek, Russell Kirk, Ludwig von Mises, Ronald Reagan, Jean-Francois Revel, Yves Roucaute, P.J. O’Rourke, Adam Smith, Margaret Thatcher, George Watson, Walter E. Williams. Vă las plăcerea să redescoperiţi contribuţia fiecăruia.

Sursa.

Precizare: Evident, nu pot fi de acord întrutotul cu autorul, dar cred că acest text este unul bun ca punct de plecare pentru o discuţie lămuritoare. Fie şi numai pentru că e unul care subliniază esenţa de stînga a unor mişcări care trec de dreapta: fascismul şi nazismul. Am mai vorbit noi despre asta aici.

În rest, am desigur şi obiecţii. De pildă, n-aş pune semnul egal între liberalism şi conservatorism (indiferent pe ce continent e folosit un nume sau celălalt), pentru bunul motiv că nu sînt acelaşi lucru. Dovadă  stă realitatea banală că şi în America, şi în Europa există şi grupări de liberali autentici, şi  de conservatori autentici, chiar dacă nu poartă denumirile acestea întotdeauna. De ce? Pentru că le despart viziunile asupra vieţii şi a lumii.

Vă invit la comentarii pe marginea acestui articol. (C. T.)