Sensul vieţii
Dl. Andrei Pleşu ridică puţin perdeaua de fum cotidian spre lucrurile esenţiale. Ne oferă astfel prilejul să ne mutăm gîndul înspre noi înşine - dacă asta nu ne stă în obicei.
Pentru mine unul, creştin ortodox fiind, problema pusă de dl. Pleşu are un singur răspuns posibil. Sensul vieţii mele este mîntuirea. Fără credinţa în necesitatea şi posibilitatea mîntuirii, viaţa nu are nici un sens.
Orice om religios are un sens al vieţii limpede. Indiferent cum se numeşte capătul de drum.
Am fost ateu şi mă cutremura lipsa de sens. Sînt curios dacă vreun ateu îşi poate preciza sensul vieţii.
Aşadar, mă mir că dl. Pleşu spune că e mai importantă căutarea sensului vieţii decît aflarea lui, că nu există un sens colectiv şi că, dacă ne-ar spune cineva dinainte care ne este sensul - de pildă Biserica -, am muri sufleteşte, pentru că restul vieţii nu ne-ar fi decît un "program de lucru", văduvit de mister şi de chip. Dimpotrivă, îmi pare că a şti care ţi-e sensul vieţii este o înviere a sufletului, iar urmarea acestui sens, cel puţin în creştinism, este plină de mister.
Şi mă mai nedumereşte ceva: dacă sîntem de acord că sensul vieţii nu se confundă cu un program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională etc), atunci ce alt sens al vieţii ar putea avea un om - mai ales unul botezat creştin? Şi încă: este creştinismul o ideologie, cum îmi pare a sugera dl. Pleşu spre final? (C.T.)
Sensul vieţii - punctaj pregătitor -
de Andrei Pleşu
1. O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens, deîndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.
2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.
3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.
4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.
5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.
6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.
7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.
2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.
3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.
4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.
5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.
6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.
7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.
Postări
Afirmatiile dlui Plesu sunt cele ale unui om care inca nu a gasit un sens vietii sale.
Si afirmatiile dansului mi se par perfect adevarate pentru un om care nu simte, nu traieste religios.
Desi am devenit practicant de multi ani, am simtit si eu im primii ani ca descoperirea sensului vietii prin spusele unei personalitati/ale unui sfant etc, daca nu rezoneaza si cu sufletul tau, sunt simple inregimentari, secand de orice vlaga viata personala.
Este cu totul altceva momentul in care singur descoperi sensul vietii, si aici ma delimitez de dl. Plesu. Pentru ca, in momentul in care simti plenar ca acesta iti va fi parcursul, cand te angajezi pe drumul mantuirii perfect constient de asta, atunci totul: viata, lumea, intamplarile, totul capata sens. Atunci descoperi ca tu insuti esti un univers si ca tot ce te inconjoara te influenteaza, rezoneaza, pozitiv sau negativ, cu tine.
Intr-un astfel de moment treci din starea de orbire sufleteasca si incepi sa intelegi si cu inima, duhovniceste, intelegere care este de altfel net superioara celei rationale, folosita de dl. Plesu in scrierile domniei sale.
Nu cred ca ne putem aseza pe drumul mantuirii.
Putem doar dori unirea cu Dumnezeu, adica nadajduim asta, (unii dintre noi) sau sa cautam sensul vietii si pe Dumnezeu(poate Andrei Plesu si altii dintre noi). Mantuirea noastra sta doar in puterea lui Dumnezeu.
Si, intotdeauna, cei din urma pot fi cei dintai.
„Nici o fiinţă nu există doar pentru ea însăşi, ci şi pentru o alta, pentru toate celelalte, începând cu însăşi fiinţa lui Dumnezeu.
Privirea prea atent aţintită asupra ta însuţi nu întâlneşte în cele din urmă decât abisul neantului.
„De ce să trăim?“ – Această întrebare este tipic masculină: nici o fată n-o pune. Prin însăşi natura lor mai înclinate către iubire, femeile ştiu, fără a avea nevoie să cugete, că n-au fost făurite pentru ele însele; şi chiar dacă întrebarea li s-ar ivi în minte, ar formula-o cu totul altfel şi n-ar spune „De ce să trăim?“ ci „Pentru cine să trăim?“. Ar trebui să le urmăm pilda.“
Andre Frossard
„Am văzut urme în zăpadă“, zic.
El trage din ţigară cu priviri fixe. „Îs lupchii“, zice.
„Cunoşti lupii, aşa-i?“
„Oamenii îs răi, nu lupchii.“
„Cum sunt lupii?“
„Ei nu ştiu cum îs. Îs lupi de la Dumnezeu. Nici buni, nici răi. Îs lupi. Oamenii-s răi.“
„Şi Dumnezeu?“
„Nici bun, nici rău. Îi cum îi.“
(din: ‘Formula AS’ nr. 801 – „Puntea lupilor“)
Răspunsul la nedumeririle legate de „programul” dlui Pleşu se află în eseul Ancăi Manolescu din acelaşi număr al Dilemei vechi: Evangheliile reprezintă “un mesaj care ne priveşte nemijlocit, care propune fiecăruia o interogaţie, un program transformator, formulat exact pe potriva noastră adîncă.” Cu accent pe “interogaţie”. Atît gnosticii cît şi deconstructiviştii (nişte gnostici de tip aparte) definesc realitatea ca Text pentru a o deconstrui mai bine, pentru a o fluidiza – pentru a scăpa de Trup, de Întrupare. Pentru ei totul e discurs, iar Textul este zeama lunga cu care şi unii, şi alţii încearcă să înlocuiască Cuvîntul.
Pentru a preveni nişte observaţii previzibile de-acum, recunosc că sînt incapabil să apreciez valoarea unei metafore, că nu reuşesc să văd caracterul conjunctural al afirmaţiilor celor doi autori menţionaţi şi că nu mi se pare relevant dacă precupeţii din Piaţa Obor citesc Dilema ori au auzit sau nu de dna Anca Manolescu.
De ce superficialul?
De ce abstractul?
De ce doar extreme absurde?
De ce nu concretul echilibrat?
„Atitudinea noastră trebuie să fie cu picioarele pe pământ şi normală.“
Andrei Plesu scrie in Adevarul de azi urmatoarele: "Eu cer (doar) două lucruri de la un gazetar: 1. să se adreseze inteligenţei mele (nu maţelor, nu nevricalelor, nu idiosincraziilor mele), şi 2. să scrie bine."
Insa cu articolul aparut in Dilema Andrei Plesu ne insulta inteligenta.
Draga Gheorghe, te rog sa nu deformezi lucrurile. Aici este evident un text care vrea sa ne convinga de virtutile metacrestine ale credintei (intelepciunii); nu are legatura nici cu marxismul nici cu socialul oborean. Este o invitatie la vals cu viata, nu la tranta - pentru ca un crestin se ia de piept cu acesta lume, este in raspar cu ea. Nu cred ca este nimic nou, momentan, in cele ce sunt afirmate de dl. Plesu, si nici in guenonismul d-nei Manolescu. Aici nu poate fi vorba de ortodoxie. Dar poti sa le ceri asta? Ceea ce am afirmat si o sa afirm in continuare este faptul ca pe oborean astfel de asertiuni destepte, precum cele de fatza, nu o sa-l faca sa intre altfel in Biserica. Oare polemica parintelui Staniloae cu gnosticul Lucian Blaga a zguduit lumea pravoslavnica? Ma indoiesc. Nu vreau sa spun deloc ca ea nu ar fi fost necesara, dimpotriva. Ea poate sa asaneze idei ce se dezvolta in cadru urban, iar facultatile de teologie, de exemplu, nu se afla la Patarlagele sau la Gheboaia (sa ma ierte bunul meu prieten, parintele Nicolae, care-i pastoreste pe gheboieni, dar numele comunei este deja folclor).
Pana la urma, nu poti sa-i ceri intelectualului Plesu sa fie ca intelectualul Seraphim Rose; daca primul si-ar fi asumat crestinismul la acest nivel intim si provocator, ar fi ajuns, probabil, mergand, de pilda, pe urmele parintelui Nicolae Steinhardt, staret la Rohia. Ori, nu este cazul.
Oboreanul trăieşte în realitate, adică în lumea făcută de Dumnezeu. De aceea, el nu poate fi afectat de pseudorealitatea imaginată de gnostici. Însă fiul oboreanului merge la şcoală. Dacă este atras de ştiinţele umaniste şi este silitor, mai devreme sau mai tîrziu ajunge la NEC.
Altfel spus: sînt de acord că trebuie să ne împotrivim valului kitschurist care ne îneacă bisericile. Însă închinarea credinciosului simplu înaintea unei aşa-zise icoane, înaintea unei quasi-caricaturi (rămasă aproximativ totuşi în limitele canonului), rămîne o închinare adevărată. În schimb, aprecierea unei icoane veritabile de către un specialist în istoria artei nu are nimic în comun cu închinarea veritabilă. Aici este problema, în schimbarea atitudinii faţă de elementul esenţial al creştinismului: Întruparea-Patimile-Învierea Fiului Cel Unul Născut al Tatălui.
Această atitudine este supusă în acelaşi timp unei deformări slabe şi uneia tari. Cea „slabă” aparţine estetului căzut din Adevăr, a eruditului care apreciază, contemplă chiar icoana veritabilă pentru valoarea ei culturală, pentru puterea ei de a evoca splendorile unei civilizaţii trecute, pentru ceea ce o face să pară „the artifice of eternity”, vorba lui Yeats.
Deformarea „tare” vine din partea celor care, apreciind, iubind tot atît de mult icoana veritabilă, susţin că, în fond, aceasta descrie aceeaşi realitate despre care vorbesc Marile Texte. Pentru gnostici, orice operă religioasă este în egală măsură de binevenită, întrucît reprezintă prilej şi loc de „irumpere a sacrului”. Sînt, toate, nişte hierofanii.
Avînd în vedere că şi estetul, şi gnosticul păstrează, chiar luptă pentru icoana adevărată, împotrivindu-se din răsputeri kitschurizării artei creştine, unii creştini mai neatenţi au impresia că aceştia le sînt aliaţi, fără să observe că de fapt tocmai aceştia produc cea mai gravă deformare a sensibilităţii liturgice (fiindcă asta înţeleg eu în primul rînd prin atitudine creştină). Dacă aplicăm acest caz particular al raportării la icoană nu doar la întreaga învăţătură creştină, ci şi la corecta înţelegere a politicului, istoriei şi a culturii în ansamblul ei, vom înţelege poate mai bine ce ne spun M. Platon şi O. Hurduzeu.
Sunt in perfect acord cu ceea ce spui, mai putin cu finalul, care incepe sa devina suparator prin repetitie, chiar si pentru mine.
Cineastul "teolog" si teologul cinefil au o problema la patru maini: manifestul Fortei a Treia si intelegerea sa.
Sa fim ingaduitori.
Iată ce-am găsit pe blogul dvs. :)
„Intelectualii trăiesc pentru idei, sau de pe urma ideilor. Cei din ultima categorie sunt mercenari, cinici, parazitari. Uneori, talentaţi. Cei din prima categorie îmi sunt la fel de antipatici. Nu-mi plac idealiştii. Secolul XX e plin de “naivi”, de “idealişti”, de intelectuali care au crezut fie în nazism, fie în comunism, fie în maoism, fie în castrism, fie în mai ştiu eu Che. Oamenii care ucid sau aprobă crima din idealism nu mi se par cu nimic mai buni decât cinicii mercenari. Ba poate că ultimii sunt de preferat având în vedere că luciditatea lor mercenară scapă orbirii ideologice şi amatorismului. Nu-mi plac intelectualii pentru că îmi plac oamenii care luptă pentru ceva concret: pentru un sat, o stradă, un cartier, un pom, sau pentru umanitatea din ei.“ Mircea Platon
http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2008/04/mircea-platon-trii-cu-o-icoan-n-faa.html
Draga Anonim de la 19:09, cred ca e vorba mai mult despre modul in care ne manifestam admiratia fata de un manifest, fara indoiala, important pentru mediul cultural si spiritual romanesc.
De atata admiratie sa nu care cumva sa cadem in prostratie, draga Vlad.
G. Fedorovici este precum şcolarul Bîrsăscu Sţipiogne, din povestirea "Despre cometă" a lui I.L. Caragiale. La orice intrebare, raspunde invariabil: "Un castravete, domnule". "Castraveţii", în acest caz, sînt doi: Platon si Hurduzeu, cei care au rezolvat problemele României, cele ale "politicului, istoriei şi a(le) culturii în ansamblul ei", într-o singură carte. Daca nu te raportezi la ea, nu ai parte de linişte, că sare să te ofilească şcolarul Fedorovici. Este motivul pentru care culturii castraveţilor stă să-i cauzeze la consistenţă.
„La Zolfărino ghe vale,
Mere Capsali călare
Şi tot strigă-n gura mare:
―Fedorovici înălţache!
Pugne paşe, nu che bache,
Că-ţi perzi cătagnele toake!
...und zo waiter ..."
Facem ce facem si in loc sa discutam despre idei, vorbim despre persoane.
Stil romanesc?
Inapoi la subiect, va rog!
Sînt curios, ce vi se pare mai grav: faptul că problemele României ar putea fi rezolvate într-o singură carte, sau faptul că acea carte este scrisă de autorii în cauză? La urma urmei, problemele umanităţii, sau, mai bine zis, problema ei, chiar este rezolvată într-o singură carte. Pe care „A treia forţă: România profundă” a încercat să o aplice la contextul nostru. În fond, nu spunea chiar domnul Pleşu undeva că vom fi judecaţi nu doar pentru ceea ce am făcut, ci şi pentru ceea ce am încercat să facem?
Dle Fedorovici, intrebarea dumneavoastra este tendentioasa. Nimeni nu se indoieste de bunele dvs intentii. De altfel eu am fost si sunt unul dintre sustinatorii ideilor autorilor promovate in cartea sus-pomenita si nu numai.
Doar ca e nevoie de putina dreapta-socoteala in promovarea acestei carti. Pentru ca altfel cadem in derizoriu.
Rog pe cei care incearca sa ne atite unul importriva celuilalt, pe mine si pe prietenul Gheorghe Fedorovici, sa nu o faca, pentru ca se obosesc in zadar. Lui as vrea sa-i atrag totusi atentia ca orice exagerare este contraproductiva. Dupa cum a observat si Vlad, risca sa trezeasca reactii adverse prin supralicitare. Si este pacat.
@ I. Capsali
Va atitati voi singuri. E suficient sa bata vantul dinspre Patapievici sau Plesu ca imediat va aprindeti, ca focurile pe miriste. Parca nici umor nu mai aveti.
Este suficient umorul matale. Admira-l si nu ne mai obosi.
Mai bine sarac in umor decat bogat in umori.
Claudiu Tarziu a spus:
"Orice om religios are un sens al vieţii limpede. Indiferent cum se numeşte capătul de drum...Am fost ateu şi mă cutremura lipsa de sens. Sînt curios dacă vreun ateu îşi poate preciza sensul vieţii."Iar eu intreb: de ce viata TREBUIE sa aiba un sens, si mai mult unul pe care sa-l intelegem NOI?
De ce nu putem trai viata chiar si fara sa-i intelegem sensul, fara sa credem in sensul oferit de diferite religii? Cum putem noi superspecia, pretinde ca intelegem viata? Mi se pare o mare aroganta sa pretinzi asa ceva.
Eu cred ca exista o formula universala, care ar explica viata noastra la rece, fara emotiile caracteristice oamenilor si tot ce trebuie sa facem este sa o cautam, sa o descoperim.
De fapt, involuntar prin faptul ca cercetam lumea, particule elementare si universul nostru noi tindem sa aflam locul nostru in aceasta lume.
In ceea ce priveste afirmatia depsre "program".
Eu cred ca exista o foarte mare deosebire cind vorbim despre sens si scop. Orice lucru are un sens atita timp cit are scop. Exemplu: scaunul este creat pentru a te aseza pe el. Daca va exista un obiect ipotetic vorbind, care nu ne-ar prinde la nimic lui i-ar lipsi sensul.
Deci, atunci cind ne referim la adevaratul sens al vietii, el nu poate fi subiectiv, individual, deoarece nu noi conducem cu universul, noi ne supunem regulilor fizicii, deja existente. Sensul nu poate aparea din scopuri banale, rasa umana trebuie sa aiba o predestinatie globala, iar daca nu aparitia insasi a vietii a fost un hazard.
Cred ce daca am putea defini clar conceptul de iubire ar fi foarte simplu sa realizam care este sensul vietii pentru ca cele doua sunt strans legate intre ele!
Dupa multi ani de analize si framantari am ajuns la concluzia ca IUBIREA se poate defini ca fiind empatizarea dintre suflete, adica acea stare in care ajungi sa percepi si sa traiesti starile celuilalt, atunci cand tristetea celuilalt te apasa si te intristeaza si cand bucuriile si fericirea celuilalt iti lumineaza viata si te fac si pe tine fericit!
Sau mai pe scurt: sa-ti pese de binele si fericirea celorlalti... am folosit pluralul pentru a evidentia sensul IUBIRII UNIVERSALE.
Budistii spun ca nu trebuie sa te atasezi de nimic, nici de bunuri materiale, nici de viata si nici de oameni sau alte fiinte, si toate astea pentru a putea sa iubesti toate fiintele la fel, deoarece atasamentul reprezinta o forma mai intensa de iubire care te leaga de ceva sau de cineva indepartandu-te in schimb de ceilalti!
Dar daca stam sa analizam atent realizam ca iubirea incepe cu noi insine, in primul rand ne dorim fericirea propriei persoane, si aceasta este forma de iubire cel mai usor de perceput si de inteles deoarece o intalnim la toti oamenii... totodata este si cea mai intensa forma de iubire, marea majoritate a oamenilor nu reusesc sa iubeasca o alta fiinta asa cum se iubesc pe sine insasi.
Urmatoarele trepte ale iubirii sunt reprezentate de legaturile de sange si de familie, in astfel de situatii multi reusesc sa egaleze sau cateodata chiar sa depaseasca ca intensitate iubirea de sine!
Revenind la dilema initiala: consider ca SENSUL VIETII este exact IUBIREA, asta este motivul care ne motiveaza sa traim si sa luptam pentru viata noastra, dorinta de FERICIRE (cu toate ingredientele care concura la obtinerea ei: pace sufleteasca, liniste, sanatate, bunastare, etc)
Cred ca daca am ajunge sa empatizam cu toate fiintele de pe pamant am fi mult mai fericiti, deoarece iubirea universala creeaza o solidaritate care ne face mai puternici.
Ati constatat ca atunci cand ai pe cineva care tine la tine tristetea este diminuata deoarece exista cineva care iti este alaturi si te linisteste iar bucuriile sunt amplificate deoarece abia astepti sa-i spui si celuilalt si sa va bucurati impreuna!
Imaginati-va atunci ce forta are IUBIREA UNIVERSALA.
Pentru mine asta este sensul vietii si cred ca pentru oricine asta ar trebui sa fie: cautarea permanenta si dezvoltarea iubirii pentru a se putea ajunge la iubirea universala!
Trimiteți un comentariu