luni, 22 decembrie 2008

Trădare şi iertare


Cînd te trădează un prieten parcă îţi moare cineva drag. Te lasă năuc şi pustiit. Este rar şi definitiv.
Mai des se întîmplă ca vreun tovarăş de „baricadă” să te înjunghie pe la spate. Atunci începi să înţelegi semnul lui Iuda şi să cauţi cauza faptei. Dacă e doar prostia, n-ai decît să pleci genunchii la rugăciune, cu nădejdea că-l va lumina Dumnezeu pe necăjitul acela spre a-şi ispăşi păcatul. Dar ce se cuvine să faci cînd trădarea e plătită? Să ierţi. Dacă Hristos a putut ierta ce i-au făcut oamenii, “fraţii Săi mai mici”, s-ar cuveni ca şi noi să ne iertăm unul pe altul. Pentru asta e nevoie de multă, aş spune neomeneşte de multă dragoste (deşi, dacă nu eram capabili de aşa ceva, Dumnezeu nu ne-ar fi cerut-o).

Am ales intenţionat un păcat omenesc la extremă, trădarea, tocmai pentru a înţelege mai bine de ce e foarte greu să ierţi.
Nădăjduim însă ca măcar în preajma Naşterii şi a Învierii Domnului să învie şi sufletele noastre ucise cotidian de păcat (în tot felul de păcate, de la cele pe care le considerăm mici, pînă la cele strigătoare la Cer), să găsim în noi puterea de a iubi şi de a ierta.

Eu unul, vă mărturisesc, mă bucur cel puţin de o mare linişte; nu mi-e sufletul umbrit de nici o aversiune sau duşmănie faţă de vreun semen. I-am iertat pe toţi din chiar momentul în care m-au nedreptăţit, înjurat, lovit sau scuipat. M-a întărit Dumnezeu, pentru rugăciunile numeroşilor preoţi, monahi şi monahii care mă pomenesc.

Am doar un regret, acela că am provocat supărare. Polemistul din mine nu se lasă strunit şi, din fuga condeiului, se poate să mai fi exagerat sau să fi judecat cu mai multă asprime decît s-ar fi cuvenit. Uneori nesocotesc adevărul că vorbele nu cîntăresc mai mult decît faptele. Şi vorbesc cu patimă, pentru a demonstra ceea ce aş putea face doar cu un gest.
Aşadar, le cer iertare tuturor celor pe care i-am supărat, cu voie sau fără de voie, cu dreptate sau fără dreptate, în tot acest an. Şi sper ca asta îi va ajuta să intre ceva mai despovăraţi în sărbătoarea Naşterii Mîntuitorului, chiar dacă nu mă vor putea ierta.

4 Comentários:

alexander spunea...

Fii sincer: declaratia lui Becali te-a inspirat, nu ?
:)

Claudiu Târziu spunea...

@ alexander:

regret, de aceasta data n-am fost pe faza la "idolul" meu, dar stii cum e: marile spirite se intilnesc... hahahaha!

Ionut spunea...

Domnule Claudiu Tarziu, va urmaresc de multa vreme blogul precum si articolele de pe pagina organizatiei Rost ,mi-am format o opinie foarte buna despre dumneavoastra si v-am considerat unul dintre indrumatorii in materie de ce se intampla in viata crestinului ortodox contemporan,mai ales ca traiesc peste ocean si inforamtiile acestea sunt pretioase aici...insa tin sa va spun ca stiu ca dumneavoastra i-l considerati pe parintele Calciu un indrumator si el spunea in unul din interviurile sale ca cei care se implica in viata politica ai zilelor de azi sunt sacrificati din punct de vedere a-l manturii...vad in articolele recente ca duceti o lupta care seamana foarte mult cu cea a unui politician...la fel cum o duce si cel la care va referiti in acest articol dar mai ales in cele dinainte..va intreb daca exista un risc de a va sacrifica viata de crestin prin munca pe care o duceti?pe domnul Victor i-l vad mai in fata cu numai cu un picior fata de dumnevoastra catre acest risc ...inteleg ca lupta pe care o duceti este foarte grea insa loviturile personale cred ca trebuie sa le rezolvam cu obrazul nu cu palma...Doamne ajuta sa ne putem indrepta cu totii in aceste zile pline de Har mai mult decat tot restul anului!

Claudiu Târziu spunea...

@ Ionut:

Cred ca parintele Calciu avea dreptate. Insa, asa cum l-am cunosc ut si din textele sale inteleg ca opinia parintelui comporta anumite nuante. Desigur, cineva care vrea/se incumeta sa faca politica isi sacrifica linistea si isi primejduieste mintuirea. Nu e insa musai sa-si piarda mintuirea - care depinde de faptele noastre. Pe de alta parte, trebuie sa se sacrifice cineva uneori.

Eu unul, de multi ani, nu mai cred in politica partinica (adica una de partid/a). Dar cred ca trebuie sa ne intereseze politica si sa actionam politic intr-un sens mai larg. Am dezvoltat ideea in alta parte. Nu e locul aici sa mai revin. In acest sens, puteti spune ca fac politica (totusi nu sint in nici un partid, n-am mers la vot, in semn de protest, nu ma intereseaza sa candidez pentru vreo functie/pozitie in stat).

Cit despre textul pe marginea caruia comentam, l-am scris nu cu gindul la o persoana, ci la un sir de evenimente din trecutul meu apropiat si mai ales cu gindul la mine insumi. Deci, nu ii este adresat cuiva. E o marturisire publica doar, care m-as bucura sa declanseze un resort al iubirii crestine si in alti semeni ai nostri (dar, sincer, nu-mi fac mari iluzii). Doamne-ajuta!