"Deşteaptă-te, România!"

Televiziunile de ştiri titrează azi, cînd se împlinesc 90 de ani de la Marea Unire: "La mulţi ani, România!" E o urare care sună a batjocură. Nu ştiu dacă ăi de-o lansează sînt cinici sau doar ipocriţi.

Ne despart 90 de ani de un moment crucial al istoriei noastre, pe care unii băieţi deştepţi foc s-au grăbit să-l coboare, nu demult, la nivelul integrării ţării în UE (care este, în fapt, un soi de anexare benevolă la un alt fel de imperiu, dictată de presiuni politice şi economice internaţionale; deci taman pe dos decît ce s-a întîmplat în 1918). Dar, în realitate, România de astăzi este la depărtare de veacuri de România veche, România profundă, România adevărată.

Ce motiv de sărbătoare avem astăzi? Rememorarea unei izbînzi uriaşe a acestui neam în istorie nu poate fi, de una singură, suficientă pentru veselia generală stropită cu şampanie şi acoperită de salve solemne de tun.

România de azi este lipsită de părţi esenţiale ale trupului său: Basarabia şi Bucovina de Nord.
România de azi priveşte cu îngrijorare tsunamiul economic stîrnit de SUA şi care vine spre noi, neavînd nici o idee despre cum s-ar putea salva.
România de azi este la cheremul mafiei politico-economice născută din împreunarea Securităţii cu PCR (care şi-a schimbat numele de fată, în intenţia de a-şi şterge trecutul de femeie uşoară).
România de azi are o clasă politică alcătuită din pigmei - în comparaţie cu oamenii politici români de acum 90 de ani.
România de azi este sub influenţa unei false elite, lipsită de patriotism şi fără Dumnezeu.
România de azi e scîrbită de ce trăieşte - şi o dovedeşte prin absenteismul cu rol de avertizare de la alegerile desfăşurate ieri.

Unei astfel de Românii, a-i spune "La mulţi ani!" este ca şi cum i-ai ura unui bolnav cronic: "nu ţi-ar mai muri mulţi înainte!". Dacă ne iubim cu adevărat ţara, ar trebui să-i şi să ne urăm în această zi: "Deşteaptă-te, România!"

PS:
Admit că e posibil ca urarea de "La mulţi ani!" să nu vină nici din cinism, nici din ipocrizie. Poate că vine doar dintr-o obişnuinţă tîmpă, sau din prostie pur şi simplu. Însă, realitatea rămâne aceeaşi.