sâmbătă, 25 octombrie 2008

Noi gânduri despre ortodoxul român, în lume, astăzi: Despre câteva lucruri pe care le putem face *

Mircea PLATON

1. Ortodocşii şi ortomocşii
Criza socială şi politică a României actuale se datorează şi faptului că discursul public ortodox românesc e dominat de două versiuni “monofizite” ale ortodoxiei. Prima constă în a preda Biserica lumii, a doua constă în a refuza Bisericii lumea. În primul caz, îl facem pe Hristos cetăţean şi modernizăm Biserica, adică o facem ”din lume”. În al doilea caz, îl punem pe Hristos sub un clopot de sticlă, îl ferim de germenii unei lumi rele, căzute, îl menţinem pur în “biserica interioară” sau dincolo de iconostas. Ambele versiuni împiedică Biserica să lucreze în lume, anulează tensiunea teandrică. Făcând Biserica una cu veacul, o împiedicăm să prefacă veacul, o prefacem pe ea în veac. Izolând Biserica de veac, o împiedicăm de fapt să lucreze în veac ca să-l prefacă. Fie o supunem veacului, fie o separăm de veac, rezultatul e acelaşi: Biserica devine irelevantă veacului şi oamenii devin fie fiare, fie strigoi.
De aceea, trebuie să facem o distincţie între ortodoxie şi ortomokshie. Numesc ortomokshie tocmai această dublă varietate de ortodoxie “hinduizată” susţinută de mulţi creştini astăzi. Moksha, mântuirea hinduistă, era fie o mântuire sub semnul belşugului aici şi acum, fie mântuirea depersonalizată a “spiritului” eliberat de trup şi unit cu Brahman-Atman. Amândouă formele erau, în genere, legate de împlinirea exactă şi minuţioasă a unor ritualuri complicate. Făcând o analogie, avem în moksha cele două forme preferate de “mântuire” a lumii ortodoxe româneşti de azi: forma de simpozion, şi cea de ortodoxie de debara. Ortomokshia de simpozion oferă, la capătul a complicate ritualuri, plecăciuni, iniţieri, osteneli şi intrigi, mântuirea aici şi acum, raiul civilizat al clubului, înlesnirile “elitei”, bucolismul hidraulic al unui Solomon de Caus. Ortomokshia de debara oferă satisfacţia de a fi “pur” şi “smerit”, posibilitatea de a putea să simţi că tu şi cu “Dumnezeul tău” aveţi dreptate şi că restul lumii e foarte, foarte, foarte rău şi nu-l merită pe Hristos. Şi nici pe tine.
Dacă prima formă de ortomokshie e o formă de complex de superioritate de tip Dumnezeu Tatăl, a doua formă e o formă de complex de superioritate de tip Dumnezeu Fiul. Amândouă au în comun ideea unei elite – de înţelepţi sau de “sfinţi” – preocupate doar de sine, izolată sublim de lume în nirvana pământească sau cerească. Unii fac totul pentru Dumnezeul acestei lumi, ceilalţi fac totul pentru alt Dumnezeu decât cel care atât a iubit lumea încât şi-a dat Fiul să sufere pentru ea. Unii dispreţuiesc lumea cinic, folosind-o, alţii urăsc lumea şi se tem de ea. Unii trag sfori, ceilalţi cred în teoria conspiraţiei. În genere, trăiesc în simbioză. Pentru aerul lui împăcat, prosper, gudurător, primul tip ar putea fi subclasificati drept “ortomopsul”. Pentru aerul lui hirsut, deprima(n)t, ferapontic, celalalt ar putea fi subdenumit “ortoboxul”. Unii sunt paznicii “civilizaţiei”, ceilalţi, ai “tradiţiei”. Pentru ortomocşi (ca să le românizăm numele), Hristosul care nu e nici “gentleman”, nici cu cearcăne, nu există[1].

2. Datoria noastră
În condiţiile în care totul pare a converge astăzi înspre a-l ascunde pe Hristos în faldurile “tradiţiei” sau în pauzele de publicitate ale “modernizării”, datoria oricărui creştin este aceea de a-L descoperi sieşi şi altora pe Hristos. Creştinul trebuie să trimită la Hristos. Să devină icoană. Să devină deschidere către Hristos. A face politică ortodoxă nu înseamnă a face politică în numele lui Hristos, nu înseamnă a face politica ierarhilor, nu înseamnă a transforma “turma” în propria circumscripţie electorală pe care să o mulgi de voturi. A face politică ortodoxă nu înseamnă a face politica “intereselor Bisericii”, o Biserică văzută ca un centru de putere lumească. A face politică ortodoxă înseamnă a te implica în treburile cetăţii împreună cu Hristos. Politica ortodoxă nu e politică ideologică. Aşa cum Ortodoxia nu e o ideologie, ci o cuminecare cu Adevărul care e Cuvânt şi Persoană şi Dumnezeu Fiul, aşa nici politica ortodoxă nu se poate face în numele unei ideologii. Politica ortodoxă porneşte de la persoană: de la Persoanele Sfintei Treimi şi de la persoana umană. În lumea politică, de afaceri, în mass-media, în lumea în viteză de astăzi nu există persoane, ci doar indivizi sau mase, “consumatori”, “votanţi”, “public”, “populaţia”. Persoana e un mod de a privi omul specific creştinismului: “Întrucât este revelată prin Întruparea Fiului, categoria ‘persoanei’ are un sens propriu doar în creştinism.” [2] . Şi necreştinul e persoană. Dar necreştinul poate învăţa doar de la creştin cum să-şi vadă semenii ca persoane.
Departe de a fi o încercare de a instaura teocraţia, vreun talibanism neaoş ortodox sau o ideologie protocronist-fascizantă, politica ortodoxă are a fi o formă de implicare în treburile cetăţii având în vedere persoana. Politica persoanei e opusă şi politicii individului (liberalism egoist), şi politicii masei (comunism, socialism, globalism, fascism). E politica omului care merge cu Dumnezeu. Care merge, deci, cu bine. Ca atare, nu e în primul rând o politică a scopului, ci a modului, a lui „cum?” şi a lui „cine?”. Aşa cum eshatonul arde în fiecare clipă a istoriei, aşa cum Cuvântul nu era doar “la început”, ci e acum Persoana de la temeiul tuturor lucrurilor, politica ortodoxă e nu încercarea de a construi raiul pe pământ, ci încercarea de a lucra lumea în acord cu temeiul ei, care e Logosul întrupat.
Dar, voi fi întrebat, mai concret, ce înseamnă acest lucru, care ne sunt datoriile? În termeni extrem de simpli şi direcţi, cred că datoriile noastre politice, adică în lume, sunt următoarele: 1. să ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală; 2. să avem curajul să vorbim atunci când Hristos e hulit şi când Dumnezeu ne-o cere; 3. să lucrăm, să ne câştigăm şi să ne ducem existenţa cu Dumnezeu în minte, în suflet şi în trup.

3. Cum şi de ce să ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală
“Deci, precum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, întru el să umblaţi, înrădăcinaţi şi clădiţi într-însul, întăriţi în credinţă, după cum aţi învăţat, şi prisosind în ea cu mulţumită. Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos”, zice Sf. Apostol Pavel în Coloseni, 2:6-8. Sf. Apostol Pavel ne previne aici nu doar împotriva “filosofiei” ca atare, asupra oricărei învăţături având de a face cu simpla tradiţie omenească, cu “stihiile”, cu duhurile, cu natura elementară. “Filosofia” e aici şi religiozitatea care parazitează creştinismul: gnosticismul, angelismul, esoterismul, toate formele de “captare” a inteligenţei şi de “înrobire” a sufletului.
A-ţi păstra integritatea sufletească şi intelectuală nu e uşor într-o lume podidită de semne, minuni, profeţii, cuvinte şi indicatoare false. Dar a-ţi păstra integritatea sufletească şi intelectuală e esenţial dacă vrei să devii deschidere către Hristos în lume. Nu-l poţi indica pe Hristos dacă nu ştii unde este El. Şi nu poţi şti unde este dacă nu ai fi deja cu El: “Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit deja”. Îl căutăm pe Hristos pentru că încă nu am devenit dumnezei după har. Dar vrem să devenim dumnezei după har pentru că L-am găsit. Îl căutăm pentru că nu ostenim să căutăm restaurarea în El, vindecarea întru Hristos. Deci a-ţi păstra integritatea morală şi intelectuală presupune a merge necontenit, prin urcuşuri şi căderi, dar a înainta necontenit, către restaurarea întru Hristos. Şi cum Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, atunci înseamnă că o minte întru Hristos va fi o minte vie, nu bârfitoare, nu curioasă de dragul curiozităţii, nu flecară, ci vie: trează, capabilă să distingă, cu ajutorul lui Dumnezeu, binele de rău şi să întrevadă binele din rău şi răul din bine.
O minte nu are cum să fie trează în afara lui Hristos. Şi asta pentru că adevărata cunoaştere e de fapt practică. Filosofia era, în lumea clasică greco-romană, un mod de viaţă înainte de a deveni o metodă de aflare sau catalogare a adevărurilor. Pentru creştin, chemat să se cuminece cu Hristos, cu Adevărul, cu Logosul devenit trup, adevărul e revelaţia sacramentală: slujbă (închinare), cunoaştere slujitoare. Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea, şi de aceea trebuie cunoscut slujindu-L. “Elita” gnostică nu slujeşte, ci se slujeşte, şi de aceea nu cunoaşte. A nu sluji lui Hristos înseamnă a nu cunoaşte.
De aceea, a fi creştin ortodox în lume nu înseamnă doar a-ţi vedea de propriul suflet. Creştinismul nu e religia celor care vor să-şi vadă de propriul suflet. Ci e însoţirea cu Hristos, cu Fiul care s-a jertfit pentru că Dumnezeu Tatăl atât a iubit lumea încât L-a jertfit pe Fiul Său. A fi creştin înseamnă deci a umbla prin lume cu Hristos. A vedea lucrurile în Hristos. A vedea toate lucrurile în Hristos. Nu există lucruri la care nu ne e îngăduit, ca şi creştini, să ne uităm în Hristos. Nu există lucruri asupra cărora nu ne e îngăduit să lucrăm întru Hristos. E greu, dar nicăieri nu se spune că a te mântui e uşor. Pe de altă parte, e frumos pentru că libertatea e frumoasă. E, în termeni copilăreşti, o “aventură”. Robia nu e frumoasă, şi nici surogatele de “libertate” pe care ni le oferă diferiţi “tătuci”: experţi ai “globalizării” sau ai altor “tehnici” de “integrare” într-un absolut transcendent sau imanent. Atât timp cât ne vom mulţumi să fim “curatori”, să administrăm citate din Sfinţii Părinţi, “trecutul” neamului, “memoria”, “viitorul”, “integrarea” etc., nu ne vom putea dezrobi. Dumnezeu nu ne-a chemat la El şi nu şi-a trimis Fiul să moară pe cruce pentru ca noi să stăm în debarale şi să anunţăm anonim pe internet sfârşitul lumii. Dumnezeu ne cheamă la El şi ne cheamă să lucrăm, liturgic, ascetic, profetic, apologetic, sau chiar prozaic, la mântuirea lumii. Şi mântuirea lumii începe, poate, cu mântuirea noastră. Dar poate că mântuirea noastră nu începe cu “grija” pentru mântuirea noastră, ci cu iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Mântuirea noastră începe cu lepădarea de noi, nu cu reafirmarea importanţei noastre.[3]
De aceea, pe acest fundament liturgic trebuie să facem politică creştină având în vedere persoana şi antrenarea trezviei duhovniceşti şi a lucidităţii intelectuale. De exemplu, restaurarea sistemului de învăţământ din România nu e o misiune necreştină pentru că, chiar dacă nu e vorba de “mine”, e vorba de milioane de persoane schilodite de o uriaşă maşinărie de tocat suflete de copii. Dincolo de icoanele din clase sau de orele de religie, contează ca întregul învăţâmânt să se facă avându-se în vedere persoana. Nu trebuie să avem în vedere infiltrarea, cu o oră de religie şi cu o icoană pe perete, a unui mediu ostil religiei, ci normalizarea programei de învăţământ, a scopurilor procesului educaţional în România etc. Scopul procesului de învăţământ nu trebuie să fie acela de a produce semiconductori umani de ideologie, microcipuri biologice şi fochişti ai neantului consumerist. Scopul şcolii e de a contribui, alături de familie sau biserică, la împlinirea persoanei umane, la transformarea unui copil în om întreg.
Sf. Vasile cel Mare spunea, referindu-se la educaţia tinerilor, că, de vreme ce creştinul trebuie să-şi “ritmeze” viaţa cu viaţa lui Hristos, trebuie să fim educaţi în acest sens: “Căci ni se cere să ne asemănăm cu Dumnezeu pe cât e posibil firii umane. Dar nu există asemănare fără cunoaştere, şi nici cunoaştere fără învăţătură.” [4] La baza acestei educaţii, şcolare sau duhovniceşti, Sf. Vasile cel Mare aşeza atât Noul Testament cât şi lucrările filosofilor şi moraliştilor clasici folosite în sens creştin. Educaţia nu se face numai acasă, sau numai la şcoală, sau numai pe stradă, sau numai la biserică. Se face peste tot: se face prin modul de viaţă. Şi de aceea trebuie să lucrăm în sens creştin. Mulţi alţii, bine plătiţi şi bine ţintiţi, lucrează în sens necreştin asupra copiilor noştri. Nu putem doar să ne rugăm pentru copiii noştri. Trebuie să lucrăm, ajutaţi de rugăciune şi luminaţi euharistic, pentru ei. Politica creştină nu e politica scopurilor creştine, ci politica vieţii creştine, a mijloacelor creştine. De fapt, scopul şi mijlocul coincid, fiindcă este vorba de o politică făcută de persoană în scopul realizării persoanei. Să privim deci învăţământul din punct de vedere creştin, să privim copiii ca pe nişte persoane, şi atunci vom înţelege ce trebuie să facem. Şcoala nu e simplă acumulare de informaţii. Şcoala e pregătire pentru a înţelege şi a primi Tradiţia, adică deschiderea către libertatea Persoanei. Dispreţul arătat vieţii umane în România de astăzi, de la pacienţii aruncaţi din ambulanţe la colţ de stradă la moartea copiilor abandonaţi sau abuzaţi de părinţii lor, nu e decât rezultatul ocultării Tradiţiei printr-un sistem de învăţământ ideologizat şi prost, printr-o presă scrisă şi audiovizuală ideologizată şi proastă, printr-o viaţă de familie sfâşiată de sărăcie şi “căpşunărism”, prin activitatea iresponsabilă a unei elite mercenare şi mediocre.
Nu afirmaţi doar ideea, creaţi şi contextul ideii, sau sugeraţi-l. Succesul ideilor de stânga se datorează faptului că par, şi sunt, potrivite mediului în care apar. Sunt potrivite lumii de azi. Dar lumea de azi nu e potrivită naturii umane. Şi atunci trebuie să legăm, mereu, ideile noastre de o continuă lucrare în scopul reafirmării naturii umane, adică a originii creaturale şi scopului îndumnezeit al omului. De aceea lupta noastră nu trebui să se reducă la afirmarea ideilor, ci la crearea contextului ideilor, la crearea unui spaţiu pe care să-l locuim lucrându-l. Pentru că nu poţi locui ceea ce nu lucrezi [5] . Şi, de aceea, nu mai putem locui România. Politica creştină trebuie să fie viaţă creştină în lume. Şi viaţa creştină în lume nu poate fi fuga de lume, ci prefacerea lumii.[6] La mod prozaic, această prefacere a lumii e o reformulare a lumii, o descoperire a ei. Descoperiţi, de exemplu, prietenilor dumneavoastră cărţi, locuri, acţiuni, oameni, mănăstiri, activităţi care ar putea fi ţesute într-un context al unei vieţi creştine. Nu creaţi realitătţi paralele. Creaţi spaţii de “vecinătate”. [7] Să ne adunăm în numele lui Hristos, să trăim împreună întru Hristos, să oprim România de la destrămare, cel puţin în jurul nostru.
Românii pare că au ajuns să trăiască într-un mod bizar, invers, dacă nu chiar pervers, îndemnul hristic de a-şi iubi duşmanii. Nu ne iubim duşmanii pentru Hristos, ci împotriva lui Hristos. Ne iubim duşmanul care ne separă de aproapele. Iubim ceea ce e străin firii, adică originii şi scopului, noastre: iubim păcatul. Iubim, de exemplu “inteligenţa” sau “deşteptăciunea”, mai mult decât caracterul. Poate că, pentru a învăţa cum e să ne iubim duşmanii, trebuie să reînvăţăm să iubim. Să reîncepem să ne iubim prietenii, aproapele. A-ţi iubi lucid, integru, aproapele, copilul, soţia, familia, satul, cartierul, oraşul, neamul, ţara, nu e lucru deşert sau anticreştinesc atât timp cât e vorba de iubire, adică de dăruire întru Hristos, şi nu de altceva, de dorinţă de dominare, de exemplu. România e o ţară plină de “tătuci” care trebuie să redevină “fraţi”, fârtaţi întru Hristos. Aş spune “fraţi de cruce”, dacă nu m-aş teme că voi fi atacat de cicisbeii elitei gata să detecteze “legionarismul” chiar şi acolo unde nu este. [8]
Românii au ajuns unde au ajuns şi pentru că nu şi-au iubit copiii. Nu şi i-au iubit. Le-au dorit “binele”. Au vrut să-i “vadă aranjaţi”. Când iubeşti pe cineva nu vrei să-l vezi aranjat, încrustat, fixat într-un “bine” străin, într-o structură moartă, într-un conformism convenabil. Îl vrei viu. Şi Viaţa e Cale şi Adevăr. A-ţi vrea copilul “aranjat” înseamnă a-l vrea mort, rigid. A ne iubi copiii înseamnă, de exemplu, în plan concret, cotidian, a nu-i mai împinge către “facultăţi care se caută”. Uitaţi-vă la cine sunt ei. Sunt nişte persoane. Sunt diferiţi de voi. Sunt ai voştri şi totuşi diferiţi de voi. Sunt din voi şi totuşi liberi. Noi, voi, i-am adus în lume. Dar să nu-i facem ai lumii. Vedeţi care e vocaţia lor, de ce natură e libertatea lor. Vedeţi care sunt darurile cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Educaţi-le acele daruri. Ajutaţi-i să înflorească, nu să se “aranjeze”. [9] Nu e întâmplător faptul că actualul dezastru socio-cultural al României e “administrat” de o elită alcătuiă din fiii, “aranjaţi”, ai nomenclaturiştilor anilor ’50-’80.
Dau aceste exemple concrete pentru că mi s-au cerut mereu exemple concrete şi pentru că mi se pare că cel mai greu ne e să vedem cum se leagă ideile de practică. Asta e tocmai pentru că nu vrem să înţelegem că, pentru creştin, nu există teorie şi practică. Există un mod de viaţă. Dacă trăieşti cu o icoană în gând, atunci vei vedea totul în jurul tău într-un mod care îţi va reordona înţelegerea lumii şi priorităţile. Când vei înţelege ce ţi se întâmplă, vei înţelege şi cum trebuie să trăieşti. Luciditatea, integritatea morală şi intelectuală (care nu exclude “înţelepciunea şarpelui” dacă e însoţită de “curăţenia turturelei”, deşi parcă prea mult “duh pitonicesc” s-a manifestat în noi în toţi aceşti ani) nu sunt mofturi, fleacuri, imposibilităţi. Ar trebui să fie modul nostru de a locui, lucra şi privi lumea.

4. Cum şi de ce să vorbim când Dumnezeu ne-o cere
Acum, dacă stai în lume, trebuie să şi comunici, să conlucrezi. Am auzit de multe ori în decursul ultimilor ani că trebuie să facem ascultare, să fim mici, umili, ascultători. Mesajul venea din surse pseudoisihaste de inspiraţie fie ecumenică, fie înalt-ierarhică, de la ierarhi interesaţi în menţinerea discursului ortodox la nivelul unui triumfalism mieros, al unei smerenii viclene şi al ascultării împotriva lui Hristos. Elitele ierarhice ne spun că trebuie să facem ascultare. Că suntem laici. Dar iată ce spun Sfinţii Părinţi.
Sf. Grigore de Nyssa spune, în scrisorile sale, că: “Atunci când biruiau învăţăturile eretice, era un lucru bun să îţi asumi riscul de a te opune autorităţilor datorită cărora doctrina adversarilor lui Dumnezeu părea să biruiască, trebuie să te împotriveşti astfel încât cuvântul mântuitor să nu fie aservit puterilor omeneşti.” [10] Fratelui său Petru, episcopul Sevastiei, Sf. Grigore de Nyssa îi scrie că i s-ar fi părut: “Ruşinos şi complet lipsit de nobleţe, atunci când inamicii nu îşi camuflează absurdităţile, să nu vorbească cu îndrăzneală pentru adevăr.” [11] Iar Petru îi răspunde îndemnându-l să nu abandoneze lupta împotriva inamicilor lui Hristos şi să străpungă cu spada scrierilor sale şarpele aciuat în scrierile ereticilor: “Cât despre iritarea care transpare din tratatul tău, ea procură sufletului plăcerea sării.” [12] Creştinul, monahul, episcopul, laicul, are a vorbi puterii în numele lui Dumnezeu, şi când episcopul se manifestă doar ca “putere omenească”, are a îndrăzni să-i vorbească şi acestuia în numele lui Dumnezeu. “Pustia” nu e o fugă de lume, ci un loc de unde poţi să vorbeşti liber lumii.
Astfel încât Părintele Iustin Pârvu e în perfectă simfonie cu tradiţia patristică atunci când spune: “Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit.” [13]
Să ne întrebăm: oare ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Hristos ar fi făcut ascultare faţă de Sanhedrin? Dar dacă ar fi recunoscut în Pilat un agent civilizator, reprezentantul unui imperiu care a adus ţăranilor Samariei, Iudeii, Galileii şi Idumeii drumuri, un sănătos sistem de taxe, băi publice şi toate celelalte elemente ale civilizaţiei? Iisus nu a confundat mântuirea cu civilizaţia. Hristos nu a fost nici anarhist. Nici măcar un subversiv de debara. A predicat prin pieţe, a vorbit cu oamenii, a trimis apostoli. Nu a vrut să dărâme imperiul. A vrut să mergem pe Calea Lui prin imperiu, nu pe drumurile imperiului.
Într-un imperiu trăim şi noi astăzi. E un imperiu care are sclavi. “Sclavi fericiţi”, cum le spune Ovidiu Hurduzeu apusenilor, şi sclavi nefericiţi, cum ne apar mulţi români astăzi. Sf. Vasile cel Mare vorbea de mai multe tipuri de sclavi. Unii sunt sclavi pentru că au fost cuceriţi militar. Aşa am fost noi sub comunism. Alţii, spunea Sf. Vasile cel Mare, sunt sclavi pentru că, din cauza sărăciei lor, au fost înrobiţi “precum egiptenii, Faraonului”. Aşa sunt românii obligaţi astăzi să se dezrădăcineze sau să-şi vândă sufletul pentru a putea să supravieţuiască. Creştinii primelor veacuri încercau să răscumpere sclavii creştini a căror virtute era periclitată de stăpânii lor. Astfel, şi politica ortodoxă ar trebui văzută ca o încercare de a dezrobi “sclavii” români, creştini a căror virtute e siluită de stăpânii politici, corporaţi, intelectuali. Din păcate, politica românească de astăzi pare a avea un singur obiectiv (dacă îl are!): acela de a transforma sclavii nefericiţi în sclavi fericiţi. Atât. Nimeni nu vorbeşte de libertate. [14] Ba, mai mult, sclavia e denumită libertate, după cum a făcut teologul Mihail Neamţu, care, atunci când am deplâns urmările emigrării în masă a românilor, consecinţele dezrădăcinării lor prin inginerii sociale, a numit această dezrădăcinare o fructificare a “darului libertăţii”. Da, copiii care se sinucid din cauză că le e dor de mamele lor plecate să schimbe scutece la pensionarii italieni trebuie trecuţi la rubrica “darul libertăţii”: o nouă victorie a integrării României în imperiul UE!
Aceasta e opinia elitelor politico-intelectuale, şi a clonelor ei de mâna a doua, despre tragedia românească a ultimelor două decenii: “darul libertăţii”. Vorbesc astfel pentru că sunt interesaţi doar de rubrici, de statistici, de programe de finanţare, de “obiectivele integrării”, de inginerii sociale şi financiare. Nu sunt interesaţi de om, de român, de tragediile eşecului lui în ţară, sau de durerile ascunse şi prăbuşirile eşecului sau împlinirilor lui departe de ţară. Pentru că şi împlinirea departe de ţară are durerile ei: durerea de a nu fi alături de cei dragi, durerea de a fi departe de biserica ta, de duhovnicul tău, durerea de a fi trebuit să te înstrăinezi, tu şi copiii tăi, pentru a putea supravieţui, în condiţiile în care ţara îţi e spoliată de o hoardă de hoţi şi prostită de o mână de ideologi cinici. Nu, elitele noastre nu sunt interesate de om, ci de “integrare”. Oamenii sunt grafice, statistici, baterii biologice ale sistemului. Dacă îndrăzneşti să iei apărarea României profunde (profunde pentru că adevărate), a lumii organice căreia biserica i-a fost temei sute de ani şi în care a stat ca miezul în nucă, eşti numit “păşunist”, “legionar”, “paseist”. Ţi se spune să te modernizezi, şi tu şi ortodoxia ta. Să mergi cu lumea. Să urli cu lupii.
Pornind de la constatarea enormului preţ omenesc pe care îl plăteşte România de 20 de ani încoace, cred că Biserica are a merge nu cu lumea, ci în lume. Nu trebuie să se modernizeze, ci să răspundă modernităţii. Să lucreze cu Hristos în lumea modernă. Biserica nu există ca să ne izoleze de lume. Mai mult încă: nu există ca să ne izoleze de lume în trecut. Biserica nu există ca seif al trecutului. Biserica nu ne restituie trecutul cu dobândă. Biserica există ca vindecare a vremelnicului întru Hristos. Biserica nu e club paseist. Nu e cenaclu de împletit. Nu e streaşină sub care te ascunzi până trece furtuna lumii moderne. Biserica e locul luptei şi al victoriei întru Hristos asupra vremelniciei, asupra păcatului şi a morţii. Şi noi, creştinii, suntem cei chemaţi să dăm acestă bătălie, cu rugăciunea şi cu fapta, cu rugăciunea ca faptă şi cu fapta ca rugăciune.
Există un mic amănunt al istoriei literaturii creştine de care nu se prea vorbeşte în România. E vorba de faptul că, în primele veacuri după Hristos, majoritatea lucrărilor apologetice - a scrierilor menite să apere creştinii de persecuţiile Imperiului Roman şi să prezente cinstit viaţa şi învăţăturile creştinilor – a fost scrisă de laici. [15] Există aşadar un atac asupra Bisericii şi, dincolo de viaţa liturgică, laicii au înţeles să apere Biserica în faţa autorităţilor. Or, astăzi, ce observăm? Există un atac, o presiune asupra Bisericii, şi Biserica răspunde prin doctoranzi în cele mai obscure subiecte de teologie academică. Nu neg nici utilitatea aprofundării studiilor dogmatico-istorice. Nu neg nici faptul că există şi excepţii la starea de fapt descrisă aici de mine. Dar disproporţia dintre cantitate şi calitate e strivitoare. Avem, în ultimele două decenii, generaţii întregi de studenţi în patristică. Unde mă întorc, numai de doctori în latină şi în greacă veche dau. Dar când vreau să aflu ceva esenţial, important pentru mine, laic, astăzi, pentru ca să pot apăra pe cineva de persecuţiile imperiului, pentru ca să pot să-l transform pe astăzi în “veacul ce va să vie”, nu pot apela la aceşti doctori în pustiu. Trebuie să merg singur la surse. Şi apoi, dacă îndrăznesc să spun ce am găsit acolo, la surse, doctorii îmi strigă că nu sunt “teolog”. Că nu sunt “specialist”. Că nu am studiat la Sorbona, la King’s College sau la Wissenschaftskolleg zu Berlin, locuri de înaltă spiritualitate isihastă în original. Şi eu le răspund acestor doctori că să fie sănătoşi, că mi se pare că au ajuns specialişti doar în a le aminti altora că nu sunt specialişti. Nu ştiu, asemenea doftorilor lui Molière sau Goldoni, decât să ne “ia sânge”. Nu mă interesează oamenii care trăiesc nu pentru ortodocşi, ci de pe urma ortodocşilor, nu pentru Hristos, sau cultură, sau ce mai vor ei, ci de pe urma lui Hristos, sau a culturii. M-am săturat de căpuşe, fie ele şi docte. Mai ales dacă sunt docte, semidocte şi sfertodocte, adică îşi fac iluzii în privinţa adevăratei lor naturi de căpuşe. [16]

5. De ce şi cum trebuie să lucrăm: cum ne înmulţim talanţii?
Am auzit multe voci care mi-au spus: bine, bine, am înţeles, aşa e, aşa ne-am gândit şi noi, suntem de acord, dar acum spuneţi-ne care e soluţia. Şi am obiectat întotdeauna la acest tip de reorientare. Oamenii nu au nevoie de mai mult “Mircea Platon”, ci de Hristos. Eu nu scriu pentru ca să devin un guru. Nu vreau ca oamenii să schimbe dependenţa de “elită” pe dependenţa de Mircea Platon. Sau, pentru că nu e nici un pericol în acest ultim sens, pe dependenţa de Dan Puric, de exemplu. Şi spun asta pentru că am auzit voci care spuneau că atât de mult îl iubesc pe Dan Puric încât şi-ar dori ca el să se lase de regie/actorie şi să umble prin ţară predicând. Şi m-am revoltat, pentru că oamenii aceia, bine intenţionaţi, voiau ca Dan Puric să se lase de actorie pentru ca să “joace” după cum le place lor, pentru ca să-l fixeze într-un “rol”. Şi m-am bucurat când Dan Puric a spus că el mărturiseşte şi luptă cum luptă din cauză că mulţi din cei care ar trebui să o facă, “profesioniştii” mărturisirii şi slujirii ca să zic aşa, nu o fac. Dan Puric e un artist creştin. Mărturiseşte cu putere şi convingător. Dar el e artist. Dacă un artist poate mărturisi, de ce profesioniştii teologiei, slujirii şi mărturisirii nu-şi fac treaba? Unde e vocaţia lor? Care e vocaţia lor? Unde-şi înmulţesc talanţii?
Răspunsul la această întrebare trece prin elucidarea altei chestiuni, cea a negării valorii şi însemnătăţii creştine a lucrului în lume. Ortodocşii au ajuns parcă să semene cu monahii catolici, cei împărţiţi pe specializări: unii lucrează, unii sunt contemplativi, unii tac, unii cerşesc. Această înţelegere schizoidă a ortodoxiei e complet străină de duhul ei adevărat, pentru care rugăciunea e lucrare şi lucrarea e rugăciune nu pentru că se substituie una celeilalte, ci pentru că se contopesc, asemenea rugăciunii lui Iisus cu bătăile cordului.
Pentru laic, Ortodoxia nu e doar post şi rugăciune, doar bătut mătănii la tine în camera ta de bloc. Nu doar asta mântuieşte. Lucrul bun mântuieşte. Să faci un lucru bun mântuieşte. De ce? Pentru că nu poţi face nici un lucru bun fără ajutorul lui Dumnezeu, fără mila şi harul lui Dumnezeu: „Fără Duhul Sfînt nu poţi să faci nici măcar o ciorbă”, spunea părintele Galeriu [17]. A face un lucru bun înseamnă a-l face de la început la sfârşit. A lua de la bun început şi a duce la bun sfârşit. Or cine e Alfa şi Omega întregii firi? Cine e Cuvântul de la început şi de la sfârşit? A face un lucru bun înseamnă a-l primi de la Hristos, a-l lucra întru Hristos pentru a-l duce la bun sfârşit în Hristos.
A-l lua de la Hristos înseamnă a lucra pentru că aşa ne-a rânduit Dumnezeu în această lume. Şi pentru că ne-a rânduit, ne-a dat şi anumite vocaţii, chemări, înclinaţii, talente. Şi de aceea am spus că părinţii nu trebuie să-şi “aranjeze” copiii, ci să-i ajute să-şi urmeze vocaţia. Pentru că talentul e “dar de la Dumnezeu”: e talant. Şi trebuie să lucrăm, cu ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Şi a lucra pentru Dumnezeu înseamnă a lucra nu pentru noi, ci pentru aproapele, pentru familie, pentru prieteni, pentru vecini, pentru duşmani. [18] Lucrezi ca să trăieşti, lucrezi ca să trăieşti întru Hristos, lucrezi ca să poţi face bine, lucrezi ca să faci milostenie. Actualul dispreţ arătat lucrului în lume are drept urmare, în România, abandonarea vieţii reale, cotidiene, tuturor ticăloşiilor şi mafioţilor şi înmulţirea falşilor profeţi, a “fachirilor” ortodocşi. Ne trebuie, în Biserică, nu mai multă lumină, că de “iluminaţi” suntem sătui şi lumina candelei şi a lumânărilor de ceară curată e bună, dar mai mult aer! Mi-e teamă că în aer atât de stătut şi cu obloanele atât de bine trase, nici Sfântul Duh nu va mai avea pe unde sufla.
De ce credeţi deci că are Dan Puric ecou? Pentru că mărturisirea sa e cea a unui om viu, care încearcă să trăiască cu Hristos. Dan Puric e un om care îşi ascultă chemarea, în lume. Aşa cum Părintele Iustin Pârvu, sau Părintele Arsenie Papacioc, îşi ascultă chemarea, în monahism. Aşa cum Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Dumnezeu să-l odihnească, şi-a ascultat chemarea, în lume. Sunt oameni care mărturisesc şi au mărturisit cu folos pentru noi pentru că au ce mărturisi. Sunt oameni reali, fie că sunt în lume, în mănăstire, în exil sau în temniţă. Nu ocolesc realitatea, ci o prefac. Or, în România zilelor noastre, fuga de realitate îmbracă şi forme hedonist-consumiste şi forme religioase. Şi forme “tătucic” sfătoase. Dispreţuind lucrul în lume în favoarea unui aşa-zis isihasm pentru care de fapt nu avem nici o chemare, nu facem nimic bun. Nu e lucrul lui Hristos, ci al nostru.
Creştinii primelor trei veacuri veacuri, trăind într-un imperiu ostil, au lucrat liturgic, apologetic, misionar şi caritabil. Creştinii Bizanţului au trăit într-un imperiu legat organic de Ortodoxie. Monahii, după cum scria Alexandru Schmemann, au recuperat libertatea pe care legătura intimă dintre ortodoxie şi împărăţie o putea periclita. Monahii au apărut ca semn că Biserica nu e din lume, nu e un minister, nu e poliţia bunelor-moravuri a unui imperiu pravoslavnic. Creştinismul e libertate. Monahii nu au fugit de lume. Ci au fugit din lume pentru ca să-l poată aduce pe Hristos în lume. De la Sf. Maria Egipteanca întrebând în pustia ei pe un vizitator ce se mai întâmplă în lume, ce se mai întâmplă cu regii, cum e administrată biserica, [19] pâna la sfinţii stâlpnici care făcea dreptate între păstorii de diferite religii care veneau la ei la “judecată”, până la Sfinţii Părinţi care-i sfătuiau pe împăraţi aşa cum Daniil Sihastru a făcut mai târziu cu Ştefan cel Mare, până la Sf. Simeon al Tesalonicului care s-a opus şi unirii cu Roma şi a îndemnat şi la rezistenţa armată împotriva Otomanilor, până la creştinii care fugeau în deşert ca să se despătimească pentru ca apoi să se întoarcă şi să scandalizeze ortomocşii vremurilor lor umblând prin cartierele rău famate ale Bizanţului căutând să salveze de la pierzanie suflete de prostituate, până la laicii care au mărturisit prin scris sau prin martirajul care transformă trupul în Cuvânt, Ortodoxia nu a fost niciodată o formă de fachirism, o afacere privată de shaolin duhovnicesc.
În creştinismul premodern, ascetismul, retragerea din lume era combinată cu denunţarea mai-marilor lumii, o denunţare a lumii înţelese ca scop şi cauză în sine. Or, în ortodoxia noastră de astăzi ascetismul pseudoisihast e combinat cu slujirea mai-marilor lumii, cu botniţa pusă omului mic în numele ascezei şi ascultării, o asceză şi o ascultare care nu mai sînt cerute în vederea eliberării de patimi, ci în scopul unei slujiri necondiţionate, mecanice. După cum îmi scria recent Gheorghe Fedorovici: “În esenţă, monahismul creştin constă în a-i aminti lumii că nu se poate salva decît lepădîndu-se de sine, adică de orice pretenţie de dominaţie. Hristos singur e Domn peste toate şi tocmai de aceea a fost dat morţii: de iudei, care nu credeau că Iisus Hristos este Domn al veacului viitor; de romani, care nu-L puteau primi pe Iisus Hristos ca Domn al veacului acestuia. Astăzi, lucrurile au rămas la fel în ce-i priveşte pe iudei cît şi pe romani. Cu menţiunea că, pentru a controla totuşi veacul acesta, romanii au inventat o instituţie, papalitatea, care reprezintă în mod simbolic autoritatea exclusiv eshatologică a lui Hristos. Numai că, separînd istoria de eshaton, monahismul ortodox deviant repetă logica iudeilor sau a romanilor după cum avem de-a face cu un monahism de tip ‘ortomops’ sau ‘ortobox’. Monahismul, care era o desprindere de lume, devine în formele lui deviante o esenţă a spiritului lumesc: o dată, atunci cînd se raportează la lume în termeni de putere, de stăpînire; a doua oară, cînd neagă lumea nu pentru că îi este potrivnică lui Hristos, ci pentru că este materială şi ‘captivă’ în timp, în istorie.”
Sfinţii părinţi interveneau deseori pentru a normaliza relaţiile dintre comunităţile săteşti şi autorităţile statului, îi apărau pe ţărani de cei care strângeau birurile în mod abuziv, de exemplu. [20] Rolul episcopului era şi acela de a-şi proteja turma de nedreptăţile magistraţilor care îi urau pe creştini. [21] Episcopul nu dădea din umeri în faţa nedreptăţii magistratului, oferind o rugăciune pentru oprimat şi un zâmbet mieros autorităţii de la care urma să extragă ceva bani pentru “un acoperiş nou la catedrala mitropolitană”. Rugăciunea ar trebui să fie prezenţă, nu absenţă. De prea multe ori episcopul e doar o absenţă “rugătoare”: un linguşitor al autorităţilor, un manager al unei Biserici SRL. Biserica nu are răspundere limitată, ci totală. Liturghia nu este o obligaţie care ne sîcîie în week-end, ci singurul eveniment inovator şi singura sursă a oricărui eveniment veritabil, adică a oricărui gest, întîlniri sau priviri exersate de persoane în lume. Biserica nu poate lipsi motivat, nu poate absenta “în rugăciune”. Biserica trebuie să fie o prezenţă a rugăciunii, o prezenţă care transfigurează, care responsabilizează.
De aceea, de vreme ce Biserica nu mai trăieşte astăzi în lumea ortodoxiei organice de altădată, rostul Bisericii nu e acela de a se retrage paseist în zonele “pure” ale “trăirii” pseudo-isihaste, ci de a izbucni cu puterea Sfântului Duh în lume, de a frământa lumea. Biserica ortodoxă nu există pentru a se salva pe sine – că doar nu suntem “aleşi” puritani -, ci pentru a salva lumea. Şi nu poate salva lumea doar “rugându-se” pentru ea. Nu poţi să-i vorbeşti de dragoste sclavului şi de libertate celui împietrit la inimă. Trebuie să ne facem tuturor toate: să le facem pe toate tuturor întru Hristos. Celui flămând sa-i dăm o rugăciune şi un loc de muncă sau doar o bucată de pâine dacă nu putem altfel. Celui în robie, o rugăciune şi o chemare la eliberarea lui, celui orfan o rugăciune şi un cămin etc. Nici să nu credem că suntem atât de îmbunătăţiţi încât rugăciunea noastră ajunge, nici să nu credem că trebuie să facem noi totul şi că ne putem mântui fără Dumnezeu.
Dacă eroii clasici acţionau mânaţi de dorinţa de a fi lăudaţi de semenii lor şi de posteritate (amor laudis humanae), mărturisitorii creştini acţionează motivaţi de dragostea de adevăr (amor veritatis), nu pentru glorie, ci pentru dreptate. [22] Adevărul pentru care mor creştinii e singurul care dă viaţă veşnică, nu doar umbra ei. Şi adevărul acesta poate fi trăit şi domestic, în lume, după cum ne arată vieţile sfintelor laice Maria cea Tânără şi Thomaïs din Lesbos, două sfinte căsătorite a căror viaţă ne poate folosi drept model şi drept dezminţire afirmaţiilor unor istorici catolici români care au scris că Bizanţul nu a avut sfinţi laici şi nu a propus alt model de sfinţenie decât pe cel al monahului.
Iată de exemplu ce spune altminteri asceticul Sf. Ioan Hrisostom despre rolul soţiei, fără de care, spune el: “Nici afacerile politice nu ar putea fi conduse corect. Căci dacă grijile lor domestice ar fi într-o stare de confuzie şi neorânduială, cei implicaţi în treburile obşteşti ar trebui să stea acasă, şi treburile politice ar fi prost administrate.” [23] Aşadar, bărbaţii, creştinii, au a face politică, au a se ocupa de treburile cetăţii, fie că sunt sfinţi, fie că nu. Nu e abuz de putere, e datorie creştinească pentru cei care au rămas în lume şi au această vocaţie. Sf. Vasile cel Mare îi scria unui vechi funcţionar să nu neglijeze funcţiile publice de dragul vieţii retras-pioase pentru că astfel va scăpa ţinutul gospodărit de el de necazurile unei proaste administraţii şi îşi va atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu, va fi “răsplătit de Dumnezeu”. [24] E legitim, după cum considera şi Sf. Ioan Hrisostom, să te ocupi, ca şi creştin, de treburile cetăţii. Politica nu e mai “căzută” decât o facem noi să fie. E uluitor până şi faptul că a ajuns să trebuiască să argumentăm aceste lucruri. Şi asta se întâmplă pentru că şi “elita” ortomopsă şi “rezistenţa” ortoboxă acuză creştinismul de “prea multă istorie” şi ar vrea să-l ţină izolat ermetic, primii, de naţionalism, ceilalţi, de realitatea de dincolo de debaraua lor de apartament de bloc în care stau ca oul clocit în cofraj de alimentară ceauşistă. Şi elita gnostică şi “îmbrobodiţii” se vor astfel doar administratori ai creştinismului, administratori de “texte” din Sfinţii Părinţi. Oricine e viu e suspect: e fie “necivilizat”, fie insuficient de “sfânt”.
Când eşti bolnav, iei un leac. Când îţi arde casa, chemi pompierii. Şi medicul sau pompierii respectivi ar face bine, chiar şi din perspectivă creştină, să fie pricepuţi şi cu mintea trează la momentul intrării lor în acţiune. Biserica se roagă la litughie pentru “mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, uşurarea şi iertarea păcatelor tuturor robilor lui Dumnezeu”, pentru “enoriaşii, epitropii, ajutătorii şi ostenitorii” bisericii. Lui Dumnezeu, la Sf. Liturghie, îi dăruim “de toate”, îi dăruim toată lumea, toată viaţa noastră spre prefacere. [25] În pâinea şi în vinul euharistice Dumnezeu binecuvântează şi munca celor care au lucrat via şi ogorul. Călugării de la Lavra Muntelui Athos ştiau aceste lucruri când îi scriau împăratului Alexios Comnenos că: “În pacea ta ne ducem şi noi traiul nostru eremitic, rugându-ne la Dumnezeu să-i dea ani lungi de domnie Măriei Tale.” [26] Nu-i spunea nimeni împăratului să lase tronul că oricum politica e rea şi lumea păcătoasă. Dacă, datorită modului său de a domni, imperiul era în pace şi dreptate, atunci credinţa putea înflori. Avocatul Tertullian, în secolul al II-lea, se ruga şi el pentru împăraţi (păgâni la acea dată): “Pentru viaţă lungă, pentru pacea imperiului, pentru protecţia casei imperiale, pentru armate pline de vitejie, un senat fidel, un popor virtuos şi pace în lume”. Cosmas Indicopleustes, scriitor bizantin din secolul VI, scria, cu bogate trimiteri la sfinţii părinţi, că “Roma se împărtăşeşte din meritele Împărăţiei lui Hristos”. Ortodocşii care nu vor să îmbunătăţească nimic în jurul lor pretinzând, din chietism neortodox, că aşa a lăsat Dumnezeu şi că aşa e bine pentru mântuirea noastră, că ar trebui doar să ne rugăm pentru mântuirea noastră, nu să încercăm să îmbunătăţim ceva pentru fratele nostru, îmi aduc aminte de un ziarist de la Scânteia care îmi spunea că tirania produce literatură bună, că libertatea moleşeşte talentul, şi că, de dragul culturii, ne-ar trebui un nou Stalin.
Nu spun că toţi creştinii sunt obligaţi să “facă politică”. Implicarea în lume, ca şi rugăciunea, e o vocaţie. Cer doar să se recunoască acest lucru. E important să se recunoască legitimitatea, limitele, condiţiile şi foloasele lucrului în lume pentru ca să putem deschide şuvoaiele, sau izvoarele, faptei. Fatalismul globalist, cinismul elitelor gata să se împace profitabil cu moartea altora, dar şi combinaţia de teoria conspiraţiei şi pseudoisihasm care se predică astăzi ca scuză a absenţei din cetate, toate acestea nu au nimic de a face cu libertatea Adevărului. Ele doar împlinesc voia celui viclean, care a ajuns să stăpînească lumea fiindcă creştinii s-au lepădat de ea şi de Cel care a venit în lume şi s-a dat morţii pentru ea. Cine crede că Dumnezeu nu ne va judeca pentru mizeria anarhică şi anticreştinismul programat al României de azi se înşală. Şi cine, deşi ar putea să-i dea adăpost săracului, cine, deşi ar putea să-i ofere un cămin orfanului, cine, deşi ar putea să-i zidească un cămin pribeagului, cine, deşi ar putea să dea o educaţie şcolară mai bună unui copil, cine se închide în debara ca să-şi “vadă de suflet” şi să nu se contamineze cu “răutatea lumii”, acela să ştie că bate doar mătăniile nimicniciei.




[1] Vezi eseul lui Karl Löwith, “Poate exista un gentleman creştin?”, tradus şi prefaţat de Gheoghe Fedorovici, la http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-crestin.html.
[2] Gheorghe Fedorovici, Şapte peceţi, Făgăraş, Agaton, 2007, 56.
[3] “E smerit mândruleţul”, zice părintele Arsenie Papacioc de asemenea smerenie plină de sine.
[4] Despre Sfântul Duh, I, 2, III, 2.
[5] Vezi Fedorovici, Şapte peceţi, 61-66.
[6] Sf. Vasile cel Mare scria că nimic nu e rău în sine, de vreme ce totul e creat de Dumnezeu. De aceea, nu suntem condamnaţi pentru simplul fapt că, de exemplu, avem familie, servicii, case, şi bunuri. Buna întrebuinţare a acestora, libera lor întrebuinţare în conformitate cu învăţătura lui Hristos, ne ajută, spune Sf. Vasile cel Mare, şi să ne “purificăm de păcate şi să moştenim Împărăţia cerurilor” (vezi regula 92 din Regulile morale ale Sf. Vasile cel Mare). Pentru modul firesc, organic, de viaţă creştină în lume - departe de actuala afectare ortomoxă care asimilează ortodoxia unei tehnici de autosuprimare - vezi şi predicile lui Leontius, un preot bizantin din secolul VI, în Fourteen Homilies, trand. Paul Allen şi Cornelis Datema, Brisbane, Australian Association for Byzantine Studies, 1991. Smulşi din lumea ortodoxiei organice, românii tind fie să se adapteze, să se asimileze coioţilor şi androizilor deşertului postmodern, fie să tânjească după lumea veche pe care o văd “conservată” în “cămara” bisericii. Un singur lucru nu îndrăznesc să facă: să purceadă la prefacerea lumii împreună cu Hristos, să lupte pentru o nouă organicitate. Nu vor să umble cu Hristos în lume, vor fie să uite de Hristos în lume, fie să uite de lume în Biserică.
[7] Vezi cum dezvoltă conceptul de “vecinătate” Ovidiu Hurduzeu, în Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, Bucureşti, Ed. Logos, 2008.
[8] Vezi, pentru discutarea cazului unui fost apologet al lui Corneliu Zelea Codreanu, actual vânător de “legionari”, “slavofili” şi “păşunişti”, aici: http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/iulian-capsali-despre-mihail-neamu.html
[9] Vezi, pentru importanţa educaţiei în vieţile sfinţilor ortodocşi, şi pentru sănătoasa tensiune dintre “cultură” şi “rusticitate”, Evelyn Patlagean, “Ancienne hagiographie byzantine et histoire sociale”, în Structure sociale, famille, chretiente a Byzance IV-XI siecle, London, Variorum Reprints, 1981, V.
[10] Grégoire de Nysse, Lettres, trad. Pierre Maraval, CERF, 1990, 131.
[11] Grégoire de Nysse, Lettres, 315.
[12] Grégoire de Nysse, Lettres, 319.
[13] Şi convorbirea continuă: “- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat? - Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav. - Şi când trebuie să taci? - Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului (...) - Cine-i îndreptăţit să mărturisească? - Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.”
[14] “Acceptă să pierzi orice în afară de libertate”, spunea Sf. Vasile cel Mare în omilia aspura psalmului XIV.
[15] Vezi Athenagoras, Embassy for the Christians. The Resurrection of the Dead, trad. Joseph Hugh Crehan, New York, Newman Press, 1955, 3.
[16] Sf. Nicolae Velimirovici spunea, referindu-se la “intelectuali”: “Dezvoltarea intelectuală a unui om este foarte uşoară şi rapidă; despărţită însă de împreună-dezvoltarea cu mintea, de curăţia inimii şi a sufletului, devine foarte primejdioasă (...) Pentru dezvoltarea intelectuală ce formează o pătrime din om, avem cinci simţuri, iar pentru dezvoltarea celorlalte trei pătrimi din om, avem cele patru Evanghelii. Ca să putem ajunge intelectuali, ne stau la îndemână mii de învăţători, iar pentru a deveni oameni desăvârşiţi, stă singur Hristos. A spune: eu sunt intelectual este acelaşi lucru cu a spune: eu sunt o pătrime de om. De aceea numele de ‘intelectual’ este nume neomenesc şi o acuzare a propriei tale persoane” (Învăţături despre bine şi rău, trad. Teofil Petrescu, Bucureşti, Sophia, 2001, 93). Esenţială pentru lămurirea căderilor morale şi intelectuale ale lumii ortodoxe şi apusene e şi o altă carte a Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, apărută la mica dar excelenta editură Predania în 2008.
[17] Precizare a dlui Gheorghe Fedorovici.
[18] La întrebarea unui monah legată de talantul evanghelic care trebuie fructificat, Sf. Vasile cel Mare a răspuns: “Cred că părabola se referă la toate darurile lui Dumnezeu. Fiecare, dacă Dumnezeu a judecat că e bine să-l binecuvânteze astfel, trebuie să multiplice roadele acestui dar şi să-l facă să servească binelui şi folosului cât mai multor oameni. Căci nu e nimeni care să nu fie părtaş la binefacerile lui Dumnezeu” (Stanislas Giet, Les idees et l’action sociale de Saint Basile, Paris, Gabalda, 1941, 38) În altă parte, Sf. Vasile spune că, “printr-o viaţă socială (politeias) bine orânduită putem atinge demnitatea îngerilor”. Mântuirea nu e aşadar legată doar de pseudo-nevoinţa autistă, ci de întreaga viaţă creştină, în lume sau în afara lumii (Giet, 26).
[19] Holy Women of Byzantium, ed. Alice-Mary Talbot, Dumbarton Oaks, 1996, 78.
[20] Vezi cazurile Sf. Nil şi Sf. Elias(Ilie) Spelaiotes în Rosemary Morris, Monks and laymen in Byzantium, 843-1118, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 109.
[21] Vezi, în corespondenţa sa, modul cum Sf. Vasile cel Mare intervenea la autorităţi pentru apărarea văduvelor, a unor sate persecutate, a uşurării sărăciei unor creştini etc. Vezi şi Giet, 374, 388-389.
[22] Robert Dodaro, Christ and the Just Society in the Thought of Augustine, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, 53.
[23] Omilia X despre II Timotei. Vezi şi Aideen M. Hartney, John Chrysostom and the Transformation of the City, Londra, Duckworth, 2004.
[24] Giet, 372.
[25] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei: O însoţire liturgiucă pentru preoţi şi mireni, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2005, 207.
[26] Rosemary Morris, Monks and laymen in Byzantium, 843-1118, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 109.
[27] Milton Anastos, “Political Theory in the Lives of the Slavic Saints Constantine and Methodius”, Harvard Slavic Studies, ed. Horace G. Lunt, Cambridge, Harvard University Press, 1954, II, 23-24.

* Ţin să ii mulţumesc aici publicistului creştin Gheorghe Fedorovici pentru lucidele observaţii ale domniei-sale. Orice eroare, neinspirată teologumenă sau stangăcie imi aparţine, desigur, doar mie.

25 Comentários:

Razvan Codrescu spunea...

Era nevoie de un asemenea text-manifest al "distincţiilor necesare" şi al retrezirii întru Hristos cel viu înaintea scontatei adunări consultative a laicatului, puse la cale mai degrabă pe dibuite şi fără o articulare funcţională între real şi ideal, între tradiţie şi actualitate. Textul acesta, de o importanţă covîrşitoare, face reper în istoria vie a creştinismului românesc, este Manifestul ortodox al Crinului Alb, şi rămîne ca floarea mărturisitoare a unei generaţii să se ridice lucrător la înălţimea lucidităţii lui, cu sau fără "conferinţe" sau "congrese".
Cred că se cuvine ca textul acesta si alte cîteva ce i-au fost înaintemergătoare să iasă urgent din "virtural" în real, în largul cetăţii, şi de aceea îi solicit public d-lui Mircea Platon îngăduinţa de a i le publica într-un mic volum care să apară pînă la Crăciun şi să fie încununarea unui an de dezbateri primenitoare şi de "bloggăreală" întru Hristos, spre "răscumpărarea vremurilor".

Claudiu Târziu spunea...

@ razvan codrescu:

adunare consultativa, conferinta sau congres, mai putin importa. esential mi se pare duhul care o va domina. cit despre "articularea functionala intre real si ideal", eu unul nu m-as pronunta pina la finalul intrunirii. abia atunci cred ca vom putea trage linie si spune ce si cit am reusit.
in rest, sint perfect de acord cu ce spuneti. pt cei care aveau indoieli, sa retina ca acest text era menit rostirii in fata adunarii.
le cer scuze cititorilor care nu stiu la ce ne referim, dar nu voi dezvolta deocamdata acest subiect pe blog. este un timp pt toate.

Anonim spunea...

Dl. Platon are, inca o data, perfecta dreptate, si sintetizeaza foarte bine lipsurile vietii "duhovnicesti". Imi aduc aici propria mea marturie, nu din mandrie, ci pentru a intari cu exemple concrete afirmatiile domniei sale. M-am apropriat de Biserica si de Ortodoxiei treptat, mai ales prin carti (Dune, Jurnalul fericirii, Urcus spre fericire a parintelui Cleopa) si fara modele demne de urmat printre practicanti. In 2001, cand am hotarat sa imi schimb viata, am facut-o din perspectiva ortodoxiei "de debara", si inca cu multa ravna. Am citit carti si am mers pe aceasta linie cativa ani, dar Dumnezeu, in mila lui, m-a ajutat, ghidandu-mi pasii in aceasta lume, si m-a facut sa inteleg ca, traind in ea, TREBUIE sa ma implic, TREBUIE sa fiu responsabil, TREBUIE sa gandesc. Toate acestea, evident, intru Hristos. Dar fara ele, am simtit pe propria mea piele, esti gol, esti mort, esti doar un robotel care repeta o mantra zilnic in speranta de a se mantui. Poate ca aceasta experienta mi-a facut bine, poate ca ar fi fost mult mai bine fara ea nu stiu.
Dar am inteles ceva: traiesc in lume, am familie, am copil, TREBUIE sa fac ceva pentru mine, pentru familia mea si pentru toti cei din jurul meu. Pentru ca am simtit ca implinirea mea nu poate veni decat din daruire. In momentul in care te revarsi, sigur, nu fara discernamant, dar cand o faci privindu-i pe cei din jur ca Oameni, ca Persoane, ca frati ai tai, simti ca si primesti, iar darul respectiv, bucuria si dragostea aceea, nu sunt din aceasta lume, nu sunt de la semeni, sunt de la Dumnezeu.
Trebuie sa mentionez ca tot ce faci, tot ce intreprinzi se face implicandu-te total, nu doar partial, pt ca altfel cazi in pietism sau in caritabilitate protestanta. A te implica total inseamna sa nu stai pe ganduri atunci cand este nevoie de tine dar inseamna si ca, atunci cand implicarea ta nu l-ar ajuta pe aproape, sa stii sa te abtii. E o arta pe care o ai sau nu. Nu se invata. Se dobandeste.
Eu sunt sigur, din experienta mea, ca Dumnezeu vrea oameni vii, oameni care traiesc ideile lor, chiar daca sunt gresite. Pentru ca El cu asemenea oameni lucreaza, ii ajuta sa se apropie de El, sa con-lucreze. Sunt sigur ca semnale primim toti, teofanii avem cu totii, dar putini le si vedem, putini le si punem in suflet si cautam apoi sa le intelegem.
La birou am observat un lucru extraordinar: atunci cand traiesti, cand esti un om viu, scandalizezi sau trezesti admiratie. Colegi, clienti, oameni de pe strada, daca ii tratezi ca pe niste Oameni, ca Persoane, si nu ca niste simpli pioni sau papusi dispensabile, iti vor raspunde. Unii cu ura, pentru ca le arati o latura care la ei e adormita, sau pe moarte. Iar altii iti raspund cu sete si bucurie, pt ca asteptau o astfel de atitudine, pt ca simteau nevoia de cineva care sa le arate ca nu am uitat cu adevarat ce este Viata.

In urcusul meu, care va continua toata viata, cu pante line sau abrupte, cu caderi si ridicari, nu am fost singur. Am avut aproape, desi uneori la un mod extrem de critic dar deseori binevenit, familia si cativa prieteni. Nu poti, atat cat traiesti intre oameni si nu la manastire sau in pustie, sa razbati singur. De aceea a binecuvantat Dumnezeu casatoria, de aceea s-a "inventat" prietenia pentru ca urcusul sa se faca impreuna. Rostul unei casatorii nu este numai facerea de copii. Copiii sunt un fruct al dragostei, nu sunt un instrument. Cred ca scopul primordial al casatoriei si al relatiilor interumane intru Hristos este urcusul duhovnicesc. Pentru ca Dumnezeu nu ne-a creat sa fim incremeniti.

Imi cer scuze pentru lungimea postarii...

Vlad

Anonim spunea...

In viata mea nu m-am gandit ca as avea nevoie de altcineva decat de Hristos. Presupun ca nu sunt singurul. Si atunci de unde vine dl. M. Platon cu urmatoarea remarca nemaintalnita:
"Oamenii nu au nevoie de mai mult “Mircea Platon”, ci de Hristos."
Cum e posibil sa-i treaca cuiva prin cap un astfel de gand?
Astept un raspuns.

Razvan Codrescu spunea...

E o afirmaţie autoironică şi generalizatoare (unde - cum ar fi zis Budai-Deleanu - prin Mircea Platon "să-ţeleg ş-alţii"), legată de o anumită situaţie contextuală pe fondul căreia a fost scris textul şi care, de altfel, l-a şi generat. Poate că, într-adevăr, pentru publicul mai larg formularea riscă să fie deruntantă, dar totuşi cine l-a mai citit cît de cît pe d-l Mircea Platon nu poate să ia locul ad litteram (cum v-aţi grăbit să faceţi dvs.).
Vă rog să mă credeţi că dacă d-l Mircea Platon se ţăcăneşte, să zicem, şi ajunge să se creadă concurent mesianic al lui Iisus, atunci sigur nu va mai fi publicat nici pe blogul d-lui Tîrziu, nici pe al meu. Însă riscul unei asemenea eventualităţi mi se pare minim...

Anonim spunea...

Draga "Anonim", dupa cum se intelege si din context, e vorba de goana oamenilor dupa "guru", de tendinta lor de a se impiedica, in drumul spre adevar, de diversi "lideri spirituali" care ii abat din drum de diverse "surogate" de sfintenie (de la activism, la cultul elitei si al "mantuirii prin cultura" si prin "elita"). Daca spuneam ca lumea are nevoie de Hristos, nu de Patapievici, reiesea ca il atac pe Patapievici. Asa, am preferat sa ma iau in balon pe mine.

Toate cele bune,

MIRCEA PLATON

universtrist spunea...

Deschiderea de care vorbiti nu poate avea loc in lipsa unui Sinod Panortodox care sa aiba anvergura CV II Vatican . Experienta catolica arata cu prisosinta acest lucru . Insa mai arata si altceva : deschiderea naste superficialitate . INTOTDEAUNA . Si am sa incerc sa argumentez putin :smerenia nu poate fi traita in mediul dat de DUHUL LUMESC . Mi se pare mie , ca dv. ignorati cu desavarsire acest termen paulin : DUHUL LUMESC . Dumnezeu sta impotriva celor mandrii . El poate fi descoperit numai PRIN Duhul Sfant . Intrebarea este : cum sa ajung sa AM Duhul sfant ca sa-l cunosc pe Dumnezeu . Pt. acest raspuns intreaga Traditie are nenumarate raspunsuri , in functie de dintii ucenicilor . Ravna poate duce la deformari pt. sufletele tari dar Domnul tine cont de sinceritatea inimii . Harul cunoasterii este un dar liber al iubirii divine . El trebuie sa fie primit de catre om iar asceza este marturia acestei vointe libere . Virtutea cea mai strans legata de cunoastere este curatia inimii ; este ea insasi har si suprima din suflet atasamantul fata de pacat .Smerenia si iubirea o insotesc in chip necesar . Viata apostolica a predicatoruluisi a invatatorului NU ARE VALOARE SPIRITUALA DECAT DACA ARE CA SCOP CONTEMPLATIA , iar aceasta se dezvolta de la sine in actiunea apostolica . Pt. a vedea pe Iisus schimbat la fata pe munte trebuie sa facem impreuna cu cei 3 apostoli urcusul muntelui , simbol al urcusului duhovnicesc . Cei care raman la poalele muntelui vad pe Iisus "fara chip si frumusete " chiar daca cred in divinitatea Sa . Pe acesti infirmi spirituali numai Domnul ii mai poate vindeca . Fiti desavarsiti ...cum ..? Urcand muntele ....iesind afara din tabara....intrand in casa DEODAT' cu ucenicii ...multimile ramanand afara ...crestinismul este exclusivist printr-un factor nediscriminatoriu dar decesiv pt. sanatatea credintei : ASCEZA . Slava Domnului !

Razvan Codrescu spunea...

Sînt niveluri diferite ale trăirii şi angajării creştine. Nu trăim într-o lume numai de teologi, nici numai de asceţi, nici numai de ortodocşi. Dvs. peroraţi într-o frumoasă generalitate abstractă, dar pare să vă scape realitatea umană concretă şi diversă. E păcatul "angelic" al teologiei proaste (d-l Platon o numeşte "de debara") - pe care nici măcar n-o practicaţi pe picior mare, ci doar pe picioruş mititel...

stalker spunea...

Intr-un singur loc ai dreptate: acolo unde te prezinti ca un univers trist.

blogoforul spunea...

Despre tristete.

Cu asemenea "tristete", care capata accente universale, nu ai cum sa vezi bucuria crestina. Universtrist nu vorbeste, el declama, isi subliniaza cu rosu, galben sau verde axiomele, cuvintele-forta sunt scrise cu litere mari ca sa li se sublinieze importanta. Are veleitati de stentor care capata puteri mai mari din exercitiul ascezei; glasul sau vibreaza in debara si, printre muraturi, capata accente profetice. Sunt curios cum o fi un dialog intre doua universuritriste, ce explozie de idei majore; chei de bolta care se rasfrang in mari gauri negre ce se surpa in greutatea propriilor descoperiri cruciale pentru destinul unei omeniri impasibile la atata profunzime. Pana la urma, un spectacol daca nu grotesc, in tot cazul trist...

Anonim spunea...

Univers bucuros intru domnul zicea:

Exista asceza vie si asceza moarta. Exista asceza in cetate si in afara cetatii. Incercati sa traiti ca un crestin, smerit, cinstit, si cu nadejde in Dumnezeu, si nu e exclus sa aveti parte de mai multa asceza si nevointa decat puteti duce. Dupa cum vad eu, crestinismul a ajuns astazi ca homosexualitatea pe vremuri: e ceva secret, de care nu trebuie sa spui nimanui. Iar homosexualitatea si alte perversiuni au ajuns precum crestinismul pe vremuri, ne modeleaza intreaga viata sociala lasand crestinilor doar posibilitatea de a practica o asceza fatarnica: ziua, la corporatie sau la lingusit seful mason sau homosexual sau ateu, seara la icoana. E un crestinism dubios. Trait ca o rusine, ca un defect.

Bruno spunea...

Mi s-a parut un articol excelent, tin sa multumesc domnului Mircea platon pentru cuvintele scrise. Am incercat sa il supun atentiei celor cativa prieteni care cred ca il vor aprecia.
Mi-a raspuns inclusiv la intrebarea pe care o adresasem, pote ca si fara voie, oricum , multumesc.
Chiar daca domnul care publica sub pseudonimul "universtrist" greseste cumva, cred ca cele scrise vin dintr-un dor autentic. Duhul blandetii in intrabarile/raspunsurile publicate cred ca ar face mult mai bine intru apropierea noastra.
Poate gresesc, spunand cele de mai sus, nu public si practic nici nu citesc vreun blog, am ajuns aici pentru ca am citit si ams a caut sa citesc in continuare articolele d-ului Platon.

Parera mea e ca nu se impune nici un Sinod Panortodox. Nu stiu daca ar fi un lucru rau sau bun sa se intample (inclin sa cred ca ar fi util macar pentru condamnarea explicita si clara a deraierilor "ecumeniste") dar cred ca nu ar fi o conditie necesara. Nimic din ce propune d-l Platon nu e conditionat de vreun rezultat al unei astfel de adunari. Totul e , ca intotdeauna, in Evanghelie, simplu, pe intelesul tutror, pe limba oricarei inimi. Impresia mea e ca nu o organizatie a la Oastea Domnului ar fi necesara, inclin sa cred ca nici un partid, ci o apropiere mai adanca de Biserica, in sens tare. Chiar si a noastra a celor care "frecventam" Biserica. Cred ca in jurul Biserici , al preotului , se poate coagula, concret, aspectul actiunii (citata aproximativ: sa ii ajutam cu o rugaciune si un camin, cu o rugaciune si o paine.. etc).

Dar mai ales sint de acord cu punctul 1 emis de d-l platon. In absenta atentiei la "integritatea" noastra duhovniceasca si intelectuala, pe cat putem , cu ajutorul lui Dumnezeu, totul e van sau un activism neoprotestant. Aceasta mi se pare conditia necesara (faptul ca nu e si suficienta e , din ce inteleg , insusi continutul articolului).



Cu bine
Bruno

stalker spunea...

Universtrist e trist pentru ca lumea e aici iar Taborul e acolo. Dar daca esenta crestinismului este contemplatia, cum cred unii, atunci Domnul ar fi ramas cu ucenicii pe Tabor.
Sf. Siluan Athonitul a primit insa un cu totul alt indemn de la Domnul.

Anonim spunea...

Sf.Traditie nu este atat de uniforma precum se lasa a se vedea din manuale . FIECARE LA CEATA LUI .Nu critic optica nimanui . Doar expun ceea ce cred . Cel ce are ochi oricum va vedea . Cel ce n-are si secole de a-si scrie tot n-ar intelegea nimic . A fi in acelasi duh nu este la indemana oricui . Mie imi place - spre exemplu - sa fiu in duh ( atat cat pot eu ) cu Sf.Grigorie Sinaitul care scria tare frumos ( pt. cine a citit Filocalia 7 ) :

"Cel ce cauta intelesurile poruncilor fara porunci, dorind sa le afle prin invatatura si citire, este asemenea celui ce-si inchipuie
umbra drept adevar.
Caci intelesurile adevarului se daruiesc celor ce se impartasesc de Adevar."

Asa m-am vindecat de mandria de intelectualiza totul , gandindu-ma cat de departe ma aflu de spiritul Parintilor .

Tot din acelasi Parinte :

"Socoteste drept cunostinta proprie a adevarului simtirea harului.Pe celelalte cunostinte trebuie sa le numim talcuiri de intelesuri si dovediri de lucruri."

( Comentarii: Simtirea harului e trairea bunavointei si puterii Persoanei supreme.Numai aceasta ne pune in legatura cu realitatea fundamentala si totala. )



Pana aici fiind totul pare a fi ok . Urmeaza un citat zguduitor pt. spiritele angrenate in activisme sau alte isme de tot felul . Iata citatul din aceeasi Filocalie 7 ;

"[b]Inima fara de ganduri[/b] , [i]lucrata de Duhul[/i] , este altarul adevarat inca inainte de viata viitoare.Caci toate se savarsesc si se graiesc
acolo [a]duhovniceste[/a] , iar cel ce nu a dobandit aceasta [b]inca de aici[/b] e o piatra pentru alte virtuti, buna pentru zidirea bisericii dumnezeiesti, dar nu bisericã si preot al Duhului."

Sigur ca putem alege orice fel de crestinism dorim : nationalist , festivist , anti-feminist ..etc..un lucru nu-l putem inlatura niciodata : asceza necesara contemplatiei este preeminenta oricarei alte forme . Fara ea crestinismul nu este cu nimic mai mult decat un pietism de factura mai sobra sau mai exaltata ( dupa caz , confesiune ..etc..) .

In casa Tatalui sunt multe locasuri . Insa Domnul vrea ca acolo unde este El sa fie si cei PT. CARE S-A RUGAT . Cel ce poarta chipul Fiului se face rau de apa vie . Sf.Ioan Scararul scrie :
"Nimeni nu va intra in camara cereasca de nunta, purtand cununa,
[b]daca nu a savarsit[/b] prima, a doua si a treia lepadare, adica de toate lucrurile, de toti oamenii, pana si de parinti; adica taierea voii proprii si lepadarea a treia, de [b]slava desarta[/b] , care urmeaza ascultarii "

In camara de nunta intra Mirele si Mireasa . [b]Cei care nu au atins sfintenia ceruta de Sf. Ioan Scararul unde se duc, daca nu sunt in camaruta de nunta ?[/b]
( sunt convins ca 90 % din oamenii onesti care merg la biserica nu realizeaza implicatiile acestei fraze teribile a Scararului ; daca vor fi auzit de ea )

Desigur unii vor fi mantuiti ca prin foc . Multi se cred in biserica . Mai mult chiar , afirma pompos : " In afara bisericii nu este mantuire " ( Sf.Ciprian ) . dar cati inteleg ? Nu poti fi in biserica lui Hristos fara a fi ucenic . Este intrarea in camaruta de nunta singura cale de a scapa de iad ? Cine este Mireasa ? TOTI CEI CARE AU LASAT [b]TOTUL[/b] PT. DOMNUL .

Un alt sfant din Filocalia 9 vorbeste de trei categorii de
credinciosi:

1.Robi in sensul asultarii de frica
2. Simbriasi in sensul ca acestia cantaresc rational rasplata
3. Fii, din dragoste pentru Domnul.

Unii pot parcurge treptele ca sa ajunga fii. Altii raman pe trepte
intermediare.

Origen spune ca Mirele alege Mireasa si nu Mireasa pe Mire.Desigur ca "traditionalistii " care pun egal intre "institutie" si biserica nu vor pretui ceea ce le depaseste sfera ingusta . Totusi exista nadejdea ca vor fi luminati de sus . Poate de aceea cand auzim de "rapirea " bisericii unii se si baga in aceeasi oala imediat . Pt. ei biserica este totuna cu activismul formal sau institutional . Ori nu cred , ori nu inteleg . Pt. ca nu inteleg cea ce inseamna Biserica cu adevarat . A gresit Sf.Simeon sau Sf.Maxim sau..."institutia" ? De-a lungul timpului . In istorie . Sunt raspunsuri simple pt. cei cei au urechi sa auda . Echilibrul il da linia sfintilor recunoscuti in domeniul [b]trairii duhovnicesti[/b]. Acolo unde "institutia" poate avea limite . Sunt multe de discutat insa ma opresc aici . Cearta pe cuvinte este inutila .

Anonim spunea...

Draga anonim, tu vorbesti aici de un anumit tip de traire in Duh si sfintenie, cea contemplativa. Dar nu toti oamenii ajung la asa ceva, si asta nu este neapart o scadere.

Asa cum spune si Sf. Apostol Pavel la Romani 14: "[...]Cel ce mananca sa nu-l dispretuiasca pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu-l judece pe cel ce mananca; pentru ca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu, cel ce judeci pe servul Altuia? Pentru Stapanul sau sta el in picioare sau cade. Dar se va tine''n picioare, caci Domnul are putere sa-l faca sa stea drept. Unul deosebeste o zi de alta, iar altul judeca toate zilele la fel. Fiecare sa-si aiba'n minte deplina sa incredintare. Cel ce tine ziua, pentru Domnul o tine; si cel ce nu tine ziua, pentru Domnul n'o tine [...] Ca nimeni dintre noi nu trieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Ca daca traim, pentru Domnul traim; si daca murim, pentru Domnul murim. Asadar, si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem [...]"

In plus, la 1 Coreinteni, cap 12: "sunt felurimi de daruri duhovnicesti, dar e Acelasi Duh; si sunt felurimi de slujiri, dar e Acelasi Domn; si felurimi de lucrari sunt, dar Acelasi Dumnezeu este Cel care pe toate in toti le lucreaza [...] Ca dupa cum trupul este unul si are mai multe madulare, dar toate madularele trupului, desi multe, sunt un trup, asa-i si cu Hristos[...]"

si tot din acelasi capitol "[...] Oare toti sunt apostoli oare toti sunt profeti? oare toti sunt invatatori? oare toti fac minuni? oare toti au darurile vindecarilor? oare toti vorbesc in limbi? oare toti pot sa talmaceasca?..."

Pentru cine e curios, poate citi in intregime aceste doua capitole din Epistolele Pauline.

In concluzie, cred draga anomin ca ar fi bine sa nu te pripesti in a afirma despre cei care publica articole sau posteaza aici ca o fac doar dintr-o simpla ravna intelectuala.

Vlad

blogoforul spunea...

Draga Vlad, lasa-l ca are cuvant cu putere multa. E sfant. Nu-l deranja. E filocalic, el nu este din aceasta lume, el mai e aici doar cu trupul. Si-a scos citatele din el insusi subliniate cu rosu, si-a mai temperat putin majusculele; este tot mai aproape de ABSOLUT. Sa-l lasam si sa-i ascultam falfaitul aripii ingeresti. VIBRATIA, o simtiti? -aduce numai PACE in suflete! Ce bine e, sa ne facem si noi colibe aproape de el, sa fim langa el, sa ne lase in prejma intelepciunii! FAL-FAL...FAL-FAL...FAL...

Anonim spunea...

Lui Vlad ,

Categoric ca nu este vorba de judecata cuiva . Insa demersul meu este acela de a nu risipi talantii dati de catre aceia care sunt "inzestrati" si cad intr-un activism caracteristic omului "lumesc" , "simplu" .

Nu cred ca cei care publica aici o fac doar din ravna intelectuala . Din contra . Articolul este extraordinar de muscator si la obiect . E nevoie clar de astfel de oameni care sa promoveze imaginea laicatul . Clericalismul e in floare prin partile est-europene . Si normal , avand in vedere totalitarismul prin care am trecut . Am fost facut de multe ori filo-catolic de catre tot felul de neaveniti , necititi patristic tocmai pe temeiul lui 1054 "institutional" . De aceea am accentuat putin rolul "Miresei" in viata Bisericii . Sunt tot felul de activisti care urmaresc orice : promovarea nationalismului sau ecumenismului , sau istoria crestinismului din temnite , sau lupta anti-catolica , sau .....uitand sa treaca din cand in cand la izvoarele de mare valoare . Cati citesc tot felul de brosurele dar n-au citit Filocalia ? 80 % , 50 % ...??? Cine stie ? De ce ? Pt. ca Sf.Traditie este pt. ei doar u prilej de face propaganda nestiintei lor catre alti nestiutori . Trist .

Anonim spunea...

Draga anonim, am inteles demersul tau, dar sa stii ca Filocalia nu se poate citi pur si simplu. Eu am facut acet lucru cu primul volum, in primii mei ani de practica religioasa si, crede-ma, nu am inteles mai nimic. Trebuie sa ajungi la o anumita stare duhovniceasca ca sa poti intelege ce este scris acolo. De aceea multi dintre noi inca citim brosurele, pentru ca sunt "laptele" care ne va invigora sa "savuram" in viitor si "mancaruri" mai rafinate si, totodata, mai tari. Lucrurile se fac gradual, pentru ca altfel vom fi plini de forme dar goi de sensuri.
Si activismul asta, daca se face sub "obladuirea" anumitor idei directoare, nu cred ca poate face rau. El se rafineaza in timp, daca promotorii lui sunt de buna credinta. Nimeni nu se naste orator sau activist, ca sa dau doar 2 exemple. Acestea se invata. Invatam din greseli. Daca nu vrem sa invatam, este vina si responsabilitatea noastra, atat pentru noi, cat si pentru cei pe care i-am derutat/inselat.
Dar domnii ce publica pe acest blog asta vor de la noi: sa devenim responsabili intru Hristos, responsabili atat in ceea ce ne priveste cat si a semenilor nostri. Nu traim in pustie, in sensul ei propriu, ci in lume. Fiecare privire, interactiune minimala cu un semen al nostru, poate avea o influenta hotaratoare asupra lui. Si atunci noi sa incercam sa fim exemple. Asta va putea duce la coagularea unei mentalitati sanatos ortodoxe. Dar manifestarile noastre sunt, asa dupa cum se vede si din citatele anterioare pauline, diferite, dupa darurile pe care le avem fiecare.

Vlad

Anonim spunea...

Lui Vlad ,

Din punctul meu de vedere argumentele mele au luat sfarsit . Insa raman cu una din putinele impresii frumoase DIN ULTIMUL TIMP raportat la bloguri : se poate discuta civilizat , argumentat si mai ales NECENZURAT . Sunt unele bloguri care au falsa impresie ca trebuie sa modereze neaparat comentariile . Altele au suprimat cu totul comentariile ( probabil ca sa nu fie nevoiete sa cenzureze ). Ca sa folosesc un termen la moda : fitze de duzina . Cinste tie frate care esti printre putinii care pot scrie fara obsesia "celuilalt" si fara sa traiasca din vanzarea propriei imagini .

Claudiu Târziu spunea...

@ anonimul de la 18:03:

Si acest blog este moderat, asa ca poate va revizuiti laudele :D

Anonim spunea...

Lui Claudiu Tarziu ,

Asa este . Aveti tot dreptul de a fi "suparat" ( desi daca erati suparat imi cenzurati pur si simplu comentariul , cum fac alti "stimabili" ; nu pot intelege cum co-exista elogiul martirilor din inchisorile comuniste cu cenzura ) . Este absolut firesc sa cenzurati nesimtitii care ar injura sau eu stiu ce alte genuri ciudate de comportament . Eu m-am referit la moderarea in sensul de cenzura atunci cand nimic nu indreptateste aceasta . Astfel ca imi cer iertre pt. exprimarea nu tocmai potrivita .

Legat de conferinte si alte asemenea manifestari eu le cred foarte folositoare dar sortite esecului duhovnicesc . De ce spun aceasta ? Economicul dicteaza absolut tot . Nu poti fi in economie si sa tinzi catre mai mult . Pt. o casa oamenii ajung sa faca orice fel de mizerie . Ortodocsii de acest gen sunt 90 % . Despre cei 10 % maturi in Hristos si carora le sunt adresate astfel de conferinte , colocvii ..etc...nu stiu ce sa spun . Pe mine ma doare ca POPORUL PIERE DIN LIPSA DE CUNOSTINTA . Scriptura . Aceasta este esentialul . Ce facem pt. aceasta ? Putem discuta oricat de savant am dori . Daca nu intoarcem poporul catre Revelatia lui Dumnezeu NU AM FACUT MARE LUCRU . Scriptura a devenit chiar atat de ciumata ? Imi place Puric , Platon , Codrescu , Piciorus , Starceanu , Tarziu ....insa ...Scriptura unde e fratilor ? Pe cand cruciade ca cele ale lui Graham ? Evident in spirit TRADITIONAL . Salonul e una iar mersul cu Scriptura in bordeiele jegoase e deja ALTCEVA . Uitati-va bunaoara la nestiinta crasa chiar a celor care citesc din Psaltire toata ziulica. Daca ii intrebi lucruri mai dificile se uita crucis . si asta dupa ani de zile de "recitare " . Evident ...MECANICA ..Numai binecuvantari ! Doamne ajuta !

blogoforul spunea...

Domnule Claudiu Tarziu, genul lui "universtrist", care pe langa un crestinism murat, la borcan, e plin de panseuri inepte: "Pt. o casa oamenii ajung sa faca orice fel de mizerie. Ortodocsii de acest gen sunt 90 % . Despre cei 10 % maturi in Hristos si carora le sunt adresate astfel de conferinte , colocvii ..etc...nu stiu ce sa spun . Pe mine ma doare ca POPORUL PIERE DIN LIPSA DE CUNOSTINTA .", ma face sa ma declar invins.
Agramat ca orice isihast respectabil, mortificat in propriile suferinte spirituale cu un puternic parfum caragialesc: "Imi place Puric , Platon , Codrescu , Piciorus , Starceanu , Tarziu ....insa ...Scriptura unde e fratilor ?" tipul asta de "crestin" castrat ma face sa pendulez intre ras si tristetea cea mai scorburoasa. Ma intreb ce argumente sa mai dai unui tanar pensionar crestin, care-si plimba propria vlaga asasinata spre morga, cu sufletul ca(z)nit , intr-o roaba pe care lipeste beteala si sclipici a la Graham?
Am o singura nadejde, ca textul-manifest al d-lui Mircea Platon, pe langa faptul ca scoate din debarale pe cei ce fac din Hristos o mantra eviscerata de viata si din papuci intelectualii de mucava, poate sa adune si oameni care sa gandeasca cu propriul cap. Ortodoxia trebuie sa-si recastige firescul, refuzat si de bibliofagii gnostici new-age si de "isihastii" cu masti de halloween.
Sa dea Dumnezeu sa iasa ceva din asta, sa rodeasca!

Anonim spunea...

Ca sa iasa ceva in Romania trebuie sa aibe loc un lucru simplu : sa se impartaseasca macar FRECVENT macar 50 % din cei care merg regulat la slujbe . Ma tem insa ca nici cei mai "induhovniciti" nu au asemenea asteptari pt. ca vor sa fie caldicei . E prea buna mancarea ca sa fie abandonata...asta in stadiul cel mai de jos . Altfel vom vorbi VORBE . Asta inseamna trezirea unei natiuni . Impartasirea ZILNICA . Dumnezeu sa ne dea putere sa vedem si astfel de zile !

albina dacica spunea...

Vad ca in tristetea isihasta sunt obsesii legate de procente. Cam cat la suta or fi pseudo-isihasti? 89? 96? 98?

Univers bucuros intru Domnul spunea...

Pentru anonimul pseudo-induhovnicit:

Iata ce spun Bartolomeu I si Alexei II:

"7. Încercările de excludere a religiei din viaţa socială constituie o tendinţă comună a multor state contemporane. Principiul laicităţii statului poate fi păstrat, însă este inacceptabilă interpretarea acestuia ca excludere radicală a religiei din toate celelalte sfere ale vieţii unui popor.

12. În confuzia crescândă a epocii noastre, instituţia familiei şi a căsătoriei se confruntă cu o criză. Biserica, în duhul înţelegerii noilor şi complexelor relaţii sociale, trebuie să caute moduri de asistenţă duhovnicească şi în general de susţinere a tinerilor şi a familiilor cu mai mulţi membri. Ne îndreptăm atenţia în mod deosebit spre tineri, pentru a-i chema să participe activ atât la viaţa liturgică şi sfinţitoare, cât şi în activitatea misionară şi socială a Bisericii, transferând în cadrul acesteia problemele şi aşteptările lor, deoarece ei sunt nu doar viitorul, ci şi prezentul Bisericii."
(vezi restul aici:http://ferestreinpridvor.blogspot.com/2008/11/mesajul-ntistttorilor-bisericilor.html)

Asadar, lucrurile se intrepatrund, nu se exclud. Duhovnicia nu exclude viata reala, faprta concreta, si fapta concreta presupune modele, cai crestine de lupta.