Despre ideea de naţiune

Am observat că, în ultima vreme, a început un nou asalt împotriva ideii de naţiune cu argumente dintre cele mai “filologice”, “politologice” şi “fiziologice”. La argumentele istorice nu se uită, ca de obicei, nimeni. În aşteptarea deconstruirii finale a istoriografiei şi istoriei, argumentele istorice continuă să fie ignorate de o elită esenţialmente ignorantă în ceea ce priveşte istoria. Reiau textul de mai jos în speranţa că va clarifica unele puncte controversate. E un text academic şi constructiv. Îmi cer iertare pentru fragmentele lăsate, netraduse, în engleză, dar nu am avut timp să le traduc. Cum adversarii noşti sunt însă oameni versaţi în limbi dintre cele mai clasice şi mai exotice, bănuiesc însă că nişte simple citate în engleză nu vor dăuna inteligibilităţii textului.

Mircea Platon

Naţiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenţie modernă?

Dezbaterea despre natura şi cronologia naţiunii şi naţionalismului a intrat într-o fază nominalistă. Lucru care ar putea fi privit drept o victorie, oarecum seacă, pentru ceea ce John Breuilly a numit “şcoala perenialistă”, adică pentru acei istorici care susţin că naţiunea şi conştiinţa naţională au precedat epoca modernă. Dar singurul rezultat al acestei victorii e replierea tranşeelor conceptuale. Abandonând unele dintre poziţiile lor iniţiale în faţa asaltului perenialist, “moderniştii”, adică istoricii care insistă asupra caracterul exclusiv modern al naţiunilor şi naţionalismului, pretind că de fapt şi-au întărit poziţia. Într-o recenzie la perenialista lucrare The Construction of Nationhood a lui Adrian Hastings, Robert Tombs încheia cu afirmaţia că Hastings: “Nu penetrează reduta modernistă; de fapt, multe dintre dovezile pe care le aduce nu fac decât să adauge câteva noi pietre la cazematele moderniste.” Având în vedere această situaţie, obiectul acestui articol nu e de a urmări rapidele desfăşurări de trupe ale unui Blitzkrieg istoriografic, ci de a descrie un război de tranşee.
Acest blocaj se datorează probabil agendei prezentiste a moderniştilor. Nesatisfăcuţi cu “dezvrăjirea” miturilor istoriografiei secolelor XIX şi XX, moderniştii şi-au asumat sarcina de a anunţa iminenta moarte a naţionalismului şi a naţiunilor. În general, moderniştii acţionează ca agenţi electorali ai unei Uniuni Europene a regiunilor, ai identităţii europene, şi ai unei “Noi Ordini Modiale” definite în termenii unui “Market Empire” (apud De Grazia) postnaţional. Asociind discuţia asupra naturii naţiunii şi naţionalismului variatelor întreprinderi trans- or supranaţionale, moderniştii au dat astfel întregii dezbateri un caracter prezentist. În cazul Europei, insistenţa lor asupra naturii fundamental moderne şi artificiale a naţiunilor ruinează mai degrabă decât ajută ideii de “naţiune europeană” de vreme ce accentuează natura sintetică a unei eventuale identităţi europene.
Paradoxal, nu decesul, ci renaşterea naţionalismului, după căderea regimurilor comuniste în Europa de Est, a injectat noi energii în teza modernistă. Faptul sugerează o dată în plus caracterul de “agendă de lucru” al modernismului, încercarea de a răspunde unor provocări ale prezentului prin modificarea ADN-ului istoric, prin rescrierea interesată a genealogiilor. Lichidând naţiunile medievale, moderniştii tranformă naţiunile moderne în bastarzi lipsiţi de legitimitate istorică. Hotărâte să exorcizeze necuratul duh naţionalist din trupul Europei , elitele politico-ideologice ale Uniunii Europene au procedat la consolidarea unui complex aulico-mediatic menit să asigure nivelarea şi omogenizarea europeană. După cum era firesc, acest proces a fost balansat de o acutizare a reacţiilor naţionaliste care a dus la o “monstruoasă coaliţie” între stânga şi dreapta care a reuşit să pună pe butuci proiectul Constituţiei Europene. Miza politică a dezbaterii e însemnată şi, deşi nu intenţionez să politizez acest articol, nu pot pretinde că nu observ faptul că liniile istoriografice sunt şi linii politic-ideologice, temperate uneori de profesionalism. Dar energia risipită pe cuprinsul acestei dezbateri a făcut clar faptul că - la fel ca şi în cazul dezbaterii despre Reformă în Anglia, or al Revoluţiei Franceze, ori al analogiei dintre Comunism şi Fascism - nu e vorba de “ştiinţă pură”, sau măcar dezinteresată, ci de o căutare istoriografică a înţelesului prezentului şi a improbabilelor căi ale viitorului.
Asumpţia modernistă e, în esenţă, cum că înainte de a doua jumătate a secolului XIX nu existau naţiuni. Naţionalismul a creat naţiunile, nu invers. Şi naţionalismul, adică politica unui scop naţional, politica naţiunii, nu a putut apărea înainte de dezvoltarea unei “sfere publice burgheze”, a industrializării şi uniformizării statelor moderne. Naţionalismul e o ideologie modernă, apărută după decesul vechilor forme, bisericeşti sau feudale, de solidaritate socială. Naţiunea e o “comunitate imaginată” (“imagined community” o numeşte Benedict Anderson) de tip nou, dependentă de educaţia şi cultura de mase. Conform lui Anderson şi lui Eugen Weber, naţiunea e un produs identitar pe care îl “consumăm” doar pentru că am fost condiţionaţi astfel de către stat. Naţiunea e un “construct” al Centrului politico-ideologic. Combătând aceste teze, Peter Sahlins a arătat că, departe de a fi “impusă şi construită de la centru înspre exterior”, identitatea naţională “a apărut la periferie înainte de a fi fost construită acolo de către centru”. Mai nuanţat decât Anderson, Hobsbawm a argumentat că, deşi putem descoperi exemple de aşa-zise “proto-naţiuni”, nu putem găsi state naţionale înainte de epoca modernă. Acestea deci erau poziţiile iniţiale ale moderniştilor, exprimate în clasicele de acum lucrări semnate de Anderson, Ernst Gellner şi Hobsbawm.
Replicile date acestor idei s-au concentrat asupra următoarelor puncte: 1. cum că a existat o conştiinţă naţională şi înainte de epoca modernă; 2. cum că au existat naţiuni şi înainte de perioada modernă; 3. cum că au existat state-naţiuni şi înainte de epoca modernă. Tezele de mai sus au fost iscusit ilustrate de autori precum Anthony D. Smith, Adrian Hastings, Jonathan C. D. Clark, Patrick Wormald, Susan Reynolds sau Colette Beaune.
În ordine cronologică, primul apărător al poziţiei “perenialiste” a fost sociologul Anthony D. Smith, în lucrările Ethnic Origins of Nations (1986), National Identity (1991) şi Nationalism and Modernism (1998). Smith susţine că naţiunile şi naţionalismele moderne sunt înrădăcinate în etnii premoderne. Iar etniile sunt: “Populaţii umane care au un nume şi care împărtăşesc anumite mituri ale originilor, istorii şi culturi, fiind asociate cu un teritoriu specific şi având un anumit simţ al coeziunii.” Diferenţa dintre protonaţiunile lui Hobsbawm şi etniile lui Smith e că pentru Hobsbawm existenţa acestor formaţiuni nu are nici un impact asupra “invenţiei” moderne a naţiunilor, croite la discreţia ideologilor naţionalişti. Pentru Smith, etniile sunt într-adevăr diferite de naţiunile moderne – care au unitate legislativă, politică şi economică şi o cultură de masă – dar ele determină structurile culturale şi instituţionale care influenţează mai apoi opera constructorilor moderni de naţiuni. Cu alte cuvinte, Smith socoteşte naţiunea un fenomen modern, dar nu şi o realitate modernă. E o manifestare modernă a ceva ce există în longue durée. Naţionalismul nu e o “falsă conştiinţă”, aşa cum argumentează marxiştii, ci conştiinţa modernă a unui străvechi nucleu etnic. În măsura în care acest aggiornamento – prin cultura, educaţia, mobilizarea şi politica de mase – a afectat acest miez, naţiunile sunt un fenomen modern. În măsura în care expresiile ideologice, culturale şi politice sunt determinate peste timp de acest miez etnic, naţiunea şi naţionalismul preced într-adevăr epoca modernă.
Într-unul dintre cele mai recente articole pe acest subiect, Smith admite că naţiunea, ca “territorial and legal community of participant citizens with membership by birth and residence and a distinctive public culture”, e într-adevăr modernă, aşa cum a argumentat Hobsbawm. Smith consideră că naţiunea modernă, aşa cum e ea concepută de istoricii modernişti, e caracterizată de următoarele trăsături:
“(1) the nation is a geographically bounded community, with clear and recognized borders, within which the members reside, and with a clear center of authority; (2) the nation is a legal community, that is, its members have common rights and duties as members under a single law code; (3) as a result, the nation is a mass participant community, with all classes participating in politics and society; (4) the culture of the nation is eăually a mass, public culture, with culturally distinctive elements inculcated through mass educational institutions; (5) the nation is an autonomous community, and the members are accordingly citizens of a national state; (6) the nation and its state are part of a wider inter-national system of national states, of which they are sovereign members; (7) the nation is a human community that owes its conception and legitimation to nationalism, the ideology.”

Smith continuă prin a nota că acesta e un “tip ideal” weberian care e foarte mult produsul unui anumit timp, al unui anumit loc şi al unei anumite ideologii: e naţiunea “modernă, occidentală şi civic-teritorialistă”. Non-europenii tind să accentueze nu teritoriul şi comunitatea legală, ci: “Fictive genealogical ties, vernacular culture and religion, nativist history and popular mobilisation.”
Mai departe Smith observă că noţiuni precum “etnie” sau natio au o lungă istorie şi că pe baza înţelesurilor lor am putea construi un model alternativ celui al naţiunii europene moderne. Etniile sunt, conform lui Smith, “named human populations with myths of common descent, shared memories and one or more elements of common culture such as language, religion and customs, and a sense of solidarity, at least among the elites”. Prin comparaţie cu naţiunile, etniile pot funcţiona ca şi comunităţi emigrante pentru că nu depind atât de mult de un teritoriu anume, ci de mituri ale originii comune care în cazul naţiunii sunt mai puţin importante decât ocuparea şi aproprierea legală a unei “patrii”. În aceste condiţii, “tipul ideal” al naţiunilor non-europene ar fi unul care ar include următoarele trăsături:
“(1) the discovery and forging of a common self-image, including a collective proper name, which symbolises ‘us’ as opposed to others around us; (2) the cultivation of distinctive shared memories, myths, symbols and traditions of the historic culture community formed on the basis of one or more ethnic categories and communities; (3) the occupation, residence in and development of a common ancestral homeland with a clear and recognized borders; (4) the creation and diffusion of a distinctive public culture for the members of the collectivity; (5) the observance of distinctive common customs and the framing of common laws for the members.”

O naţiune deci, conform lui Smith, ar putea fi descrisă drept: “A named and self-defined human community whose members cultivate shared memories, myths and symbols, occupy and develop an ancestral territory, create and spread among themselves a distinctive, public culture, observe common customs and are bound by common laws.” Conform acestei definiţii, care include şi unele din ideile lui Steven Grosby referitoare la rădăcinile biblice ale naţionalităţii, Smith consideră că Armenia şi Iudeea ar putea fi privite drept exemple de state-naţiuni antice, de naţiuni combinând ceea ce Smith numeşte “intimitatea culturală cu cea politică”.
Argumentele lui Smith au fost în general bine primite de şcoala perenialistă, deşi Tim Blanning a criticat modul în care defineşte Smith naţiunea ca făcând prea multe concesii şcolii moderniste. Dar poate că cea mai puternică lucrare antimodernistă e cartea teologului Adrian Hastings, The Construction of Nationhood. Deşi utilizează unele dintre ideile lui, Hastings îl plasează pe Smith în rândul moderniştilor. Şi aceasta în primul rând datorită faptului că Smith nu acceptă existenţa Angliei ca stat-naţiune înainte de sfrşitul secolului XV. Pentru Hastings, statele-naţiuni sunt evidente în acea “nettle of medieval nations”. Contestând ideea că naţiunea e un produs al secolului XVIII şi naţionalismul un produs secular modern, Hastings susţine că atât naţiunile cât şi naţionalismul au fost de fapt produse ale culturii religioase vernaculare medievale. Moderniştii în schimb văd naţiunea ca pe ceva hrănindu-se pe seama declinului culturii medievale, cultură care datorită universalismului ei religios şi fragmentării ei politice a inhibat formarea statelor-naţiuni. Pentru modernişti, naţiunile sunt produsul unor ficţiuni naţionaliste inventate de statele naţionale moderne dornice să câştige legitimitate. Iar state naţionale moderne sunt doar cele în care asistăm la afirmarea unei burghezii după prăbuşirea societăţii medievale a ordinelor , la sedimentarea unei sfere publice burgheze care îngăduie cetăţenilor să-şi “imagineze” naţiunea, şi la dezvoltarea statului ca şi complex militaro-industrial-birocratic care asigură uniformizarea legislaţiei, limbii şi manierelor (după modelul descris de Weber în Peasants into Frenchmen). Pentru Hastings, catalizatorul naţiunilor şi naţionalismului au fost exact creştinismul medieval şi literatura vernaculară. Limba şi lupta împotriva unui inamic extern sau intern sunt, pentru Hastings, elementele care au dus la transformarea etniilor în naţiuni. Naţiunile, argumentează Hastings, nu au fost produse ale naţionalismului, ci surse ale lui, şi au produs naţionalism în două variante: teritorial (precum în cazul Franţei), sau etnocentric (precum în cazul Germaniei).
Etnia e, în accepţiunea dată de Hastings, un “grup de oameni cu o identitate şi limbă comune”, în vreme ce naţiunea e, mai mult decât o sumă de etnii, o entitate cu o “literatură proprie”, şi care “possesses or claims the right to political identity and autonomy as a people, together with the control of specific territory, comparable to that of biblical Israel and of other independent entities in a world thought of as one of nation-states”. Diferenţa dintre Hastings şi Smith e aşadar mai mult de natură cronologică decât ontologică, pentru că nu implică termenii care definesc naţiunea, ci momentul exact în care o anumită populaţie face dovada tuturor calităţilor specifice unei naţiuni. Dacă pentru Smith Anglia a devenit o naţiune spre sfârşitul secolului XV, pentru Hastings momentul trebuie mult devansat: cu Beda Venerabilul, în secolul VIII, “percepem” naţiunea, iar cu regele Alfred the Great, în secolul IX, asistăm la “întemeierea unui stat naţional”.
Secolul XV a fost, după Hastings, extrem de nefavorabil edificării unui puternic spirit naţional de vreme ce a coincis cu o perioadă de războaie civile şi de rare întruniri parlamentare (ale stărilor). Hastings îşi sprijină afirmaţiile pe cercetări ale medieviştilor referitoare la comerţul, administraţia locală, Biserica şi literatura Angliei medievale. Considerând Anglia drept prototipul statului-naţiune, Hastings îşi ia ca punct de plecare History of the English People a lui Beda, scrisă în jur de 730 d.H.. Hastings descoperă trei nivele de unitate în cartea lui Beda: unitatea geografică a Albionului ca insulă; unitatea ecleziastică centrată în jurul Arhiepiscopului de Canterbury şi a “celei mai scrupuloase obedienţe faţă de scaunul apostolic al Romei” ; şi unitatea lui “gens Anglorum”, adică unitatea Englezilor (saxoni, angli şi juţi) ca naţie distinctă faţă de celelalte popoare ale Britaniei precum britoni, scoţi şi picţi. Conform lui Hastings, între domnia lui Alfred (r. 871-899) şi cea a lui Edward the Confessor (r. 1042-1066), asistăm la afirmarea unui stat naţional construit pe temelia unei “naţiuni” de felul celei descrise Beda. Acest stat naţional avea o limbă naţională, o literatură naţională, mai ales religioasă, o legislaţie naţională, o unitate administrativă construită pe “shire”, şi o unitate presupusă de reprezentativitatea “sfatului înţelepţilor”, Witan, împreună cu unitatea, economică dacă nu încă politică, creată de Londra ca motor economic al insulei.
Printre medieviştii citaţi de Hastings, un rol special îl joacă James Campbell şi Patrick Wormald. Atât Campbell cât şi Wormald susţin, pe baza analizei structurii de putere a Angliei medievale timpurii, că în 1066 Anglia era deja un stat naţional. Conform lui Wormald, “shires”, adică “self-government at the king’s command”, au fost, înainte şi după 1066, cea mai importantă instituţie a orânduirii Angliei, fapt dovedit şi de longevitatea acestui tip de organizare: “The huge eleventh-century gelds were raised by shire courts which distributed the allotted burden among their constituent hundreds; the land tax that financed the defeat of Louis XIV was collected in much the same way.” Banii şi legile regelui aveau trecere în toate colţurile ţării, fără ca monarhul să fie capabil să obţină cu forţa obedienţa altminteri rebelilor lorzi, ceea ce l-a făcut pe Wormald să conchidă că: “The key to the realm’s operation was the mutual dependence of the king and a decidedly broad political nation. The one offered the other a local government role and the security of his courts, in return for revenues which they collected for him.” Se poate deci afirma că încă în acea perioadă asistăm la “un nivel de solidaritate de masă pe care o putem cu îndreptăţire numi ‘naţională’”.
O demonstraţie similară, ignorată de Hastings, a construit Colette Beaune, pentru cazul Franţei, în The Birth of an Ideology: Myths and Symbols of Nation in Late-Medieval France. Concepându-şi cercetările ca pe un studiu al unei ideologii, Beaune notează că ceea ce e important pentru o ideologie e capacitatea de a “genera fidelităţi”. Departe deci de a fi doar un studiu imagologic, excursul lui Beaune priveşte modul în care conştiinţa naţională a informat structurile mitice, religioase şi politice ale Franţei medievale. Conştiinţa naţională nu a fost sufocată de creştinism, scrie Beaune, astfel încât naţionalismul nu a emers ca liant social doar după secularizarea modernă a Europei. Din contra, naţionalismul a funcţionat perfect în versiune creştină, Franţa “croindu-şi o imagine de sine religioasă şi pretinzând un rol providenţial”.
Studiind destinul francez al Sfinţilor Denis, Clovis, Louis, şi Michel, Beaune a indicat cum: “Francezii s-au autotransformat în al doilea Popor Ales [...] Franţa a devenit de asemenea naţia prea-creştină: care nu a cunoscut schisma sau erezia.” Dacă regele Franţei era sfânt şi lucra miracole, ca un adevărat rege taumaturg, spre sfârşitul secolului XV ideea a cunoscut o importantă modificare naţionalistă: “Acum, mai mult decât o expresie a voii lui Dumnezeu, a devenit o manifestare a unicităţii naţiunii franceze.” În secolul XV, Saint Michel îi luase deja locul lui Saint Denis ca sfânt patron al Franţei. Sf. Denis, ca evanghelizator al Galiei, jucase un rol primordial în delimitarea teritoriului naţional al Franţei, dar Saint Michel era protectorul frontierelor: “Veghea asupra teritoriului naţiunii aşa cum veghease şi asupra lui Mont-Saint-Michel, păstrându-l inviolabil şi asigurând ascultarea faţă de regele natural şi legitim [...] El proteja regele şi regatul mai presus de toate, o sarcină pe care va continua să o îndeplinească vreme de câteva secole.”
Religia, indică Beaune, era foarte importantă pentru modul în care francezii (nu numai elitele) îşi concepeau originile naţionale, teritoriul şi conducătorii. Departe de a fi o surdină, religia a fost un catalizator al naţionalismului, o alianţă larg recunoscută în cazul “conflictelor etnice” moderne, dar cumva neglijată în cazul Europei premoderne când catolicismul, se presupune, ar fi stânjenit apariţia unei conştiinţe naţionale şi unei politici naţionaliste. Franţa a jucat un rol important în cruciade, şi faptul că mulţi dintre legendarii săi eroi au fost de asemenea sfinţi a sporit gloria naţională, concepută în termeni religioşi, nu secular-raţionalişti. În termeni politici şi ideologici, Beaune a accentuat importanţa Legii Salice, percepută şi promovată ca legea “primordială” a poporului francez, mitul descendenţei din troieni, şi importanţa limbii franceze, opusă limbii italiene. La nivelul culturii de elite, Beaune indică importanţa “crinilor Franţei”, a oriflamei, şi a “grădinii Franţei” ca metaforă a teritoriului naţional, distinct de Ţările de Jos văzute ca ţinuturi pâcloase înţesate de oraşe comerciale. Cât despre audienţa populară şi circulaţia de masă a unor asemenea ceremonii sau simboluri, Beaune a documentat sentimentele loialiste ale clerului francez de mir şi crescânda disponibilitate a francezilor, începând cu invazia engleză din 1415-1416, de a muri pentru ţară. La sfârşitul acestei lente evoluţii a emers idealul unei naţiuni monarhice, clericale şi aristocratice. Pe la 1500 a început “secularizarea mitului originilor naţionale”: Pharamond, legendar rege păgân, a început treptat să devină mai important decât Clovis. Franţa descrisă de Beaune nu era Franţa lui Weber, dar era totuşi Franţa.
Principalele obiecţiuni la aceste argumente a venit de la John Breuilly, poate cel mai tăios apărător al ortodoxiei moderniste. În opinia lui Breuilly, chiar dacă putem detecta fragmente de discurs naţional în evul mediu, perioadei premoderne îi lipsesc anumite elemente esenţiale pentru dezvoltarea unei adevărate identităţi naţionale. Astfel, în perioada premodernă “identitatea culturală” nu a “fuzionat” cu “interesul politic”, impactul ei fiind doar trecător, contingent şi elitist, circumscris la elitele de curte, aristocratice şi clericale. Doar statul modern a putut iniţia procesele care “menţin, reinterpretează şi transmit” valorile naţionale. Ceea ce au identificat perenialiştii nu sunt decât “aparente procese ale identităţii naţionale identificate în discursuri fragmentate” din care au încercat să “construiască o arhi-coerentă idee de naţiune”. Nesatisfăcut de aceste eforturi, Breuilly a accentuat “nevoia de a identifica procese ale producerii identităţii naţionale care sunt mai mult decât o simplă demonstraţie că ‘naţiunea’ şi termenii înrudiţi pot fi întâlniţi în texte” medievale.
Trecând în revistă argumentele referitoare la rolul jucat de “shires”, de “shire courts”, de obiectivele naţionale ale parlamentelor începând cu secolul al 13-lea, sau de consolidarea unei structuri ecleziastice naţionale în construirea unui sistem naţional de guvernământ, Breuilly a reacţionat cu aciditatea caracteristică:
“Well – possibly [...] First this is a process over time. What may be the case in the fourteenth century cannot be read back into the tenth. The continuity of the name ‘English’ does not mean continuity in the meaning of the name. Second, the existence of an institution does not produce some determinant, matching consciousness. We may regard the shire courts as a national institution, but we need independent evidence to show that people using such courts thought about them like that.”
Dacă Heraclit spunea cândva că nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă, se pare că, pentru Breuilly, medievalii nu se judecau de două ori la acelaşi tribunal. Dar totul e un proces desfăşurat în timp: “Ce-un secol o zice, ceilalţi o dezic.” Acest lucru e adevărat şi în cazul epocii moderne, o perioadă în care s-a dezvoltat o industrie istoriografică fără precedent, care descoperă, procesează şi arhivează urme ale trecutului, dar în care oamenii nu mai trăiesc în cadrele tradiţiilor de care se leapădă cu viteză din ce în ce mai mare pentru a le reconstitui în scop academic şi turistic. Chiar dacă statul are capacitatea de a iniţia şi întreţine procese formatoare de identitate, el nu e singurul sponsor al acestor identităţi care evoluează imprevizibil, în pas cu o lume în forţată schimbare, sfâşiată între opţiuni capitaliste, comuniste, imperiale, supranaţionale, globaliste, şi regionale.
Cât despre nevoia de a şti dacă oamenii priveau cu adevărat un “shire” ca pe o instituţie naţională, ştim noi oare dacă ţăranii provensali, bretoni sau algerieni ai lui Weber, transformaţi în “cetăţeni francezi” de a Treia Republică, masonică şi secularizantă, priveau tribunalele ca pe o instituţie cu adevărat naţională? Ştim noi oare cum le priveau ei cu adevărat? Putem noi oare să descâlcim complicata reţea de interese şi de identităţi rasiale, sociale, sexuale, profesionale şi intelectuale care se suprapun în mintea unui “cetăţean”? De vreme ce nu ştim cum citeşte cineva o carte, de unde să ştim cum citeşte cineva o instituţie? Poate că raritatea documentelor medievale referitoare la acest subiect face imposibilă elucidarea lui. Dar zarva modernă poate fi tot atât de greu de înţeles ca şi tăcerea medievală. Vastitatea materialului arhivistic modern face ca orice răspuns precis să poată fi pulverizat în miriade de excepţii bazate pe varii combinaţii de clasă, rasă, provincie, vârstă, opinii politice şi chiar “preferinţe de consumator”.
Vorbind de naţiune ca de o “comunitate imaginată”, Breuilly acceptă că “shire courts” au avut un impact asupra conştiinţei naţionale a unor persoane din Anglia anglo-saxonă, dar nu uită să precizeze că era vorba doar de o “extrem de mică elită cuprinzând regele şi oficialii săi”. Încercând să susţină această linie de argumentare, Breuilly întreabă: “Dacă naţiunile contau, de ce nu au scris despre ele gânditorii politici?” La această întrebare există patru răspunsuri posibile: 1. scritorii medievali nu au scris nimic despre acest subiect în ciuda importanţei sale; 2. istoricii moderni ai gândirii politice nu au dat atenţie la ceea ce au scris medievalii pe această temă; 3. existenţa naţiunilor era de la sine înţeleasă pentru gândirea politică medievală astfel încât nimeni nu a simţit nevoia să scrie despre acest subiect la modul explicit; 4. naţiunea nu juca nici un rol în gândirea medievală. Invocând “lama lui Occam”, Breuilly a ales cel de al patrulea răspuns. Şi totuşi medievista Susan Reynolds a susţinut exact contrariul. În opinia lui Reynolds, legătura dintre statul medieval şi naţiune era făcută de tradiţie. Guvernarea era bazată pe tradiţie, şi tradiţia “implică o comunitate care o sedimentează şi urmează” : “Kingdoms were perceived as belonging not just to their kings but to the communities of their peoples [...] All government rested, in both theory and practice, on the advice and consent of its greater subjects, who were supposed to represent the rest. Government came in layers [...], but at every level units of government were perceived as communities bound by custom and mutual obligations.”
În cuvintele lui Stephen J. Harris, “medievalii nu imaginau comunităţi, ci şi le explicau”, şi acesta e motivul pentru care opera lui Anderson nu a reuşit să explice miturile de origine ale Europei medievale timpurii. Diferitele mituri ale originilor – mitul troian sau genealogiile biblice altoite naţionalist – împreună cu istoria misiunilor evanghelizatoare ale Sfinţilor Sava, Patrick sau Denis au ajutat la delimitarea regatelor ca unităţi naturale sau geografice astfel încât “Europa medievală pare să fi conceput regatele drept cea mai înaltă şi mai importantă unitate de guvernământ”. În spirit cu adevărat revizionist, Reynold a argumentat că vechea idee “de manual” a imperiului universal trebuie să fie coborâtă la statutul de simplă unealtă polemică în lupta dintre papi şi împăraţi, “never a serious threat to the supremacy of kings as the archetype of rulers and kingdoms as the archetypes of political communities.” La acelaşi nivel trebuie coborâtă şi cealaltă idee de manual şcolar expirat, cea a “loialităţilor medievale care ar fi fost exclusiv locale şi fragmentate de feudalism”, pe care Reynolds o combate în numele a ceea ce A. B. White numea “self-government at the king’s command.”
Breuilly consideră că nu putem trece cu vederea că “au existat uzanţe timpurii ale termenilor naţionali, etnografici şi politici”, dar că aceştia aveau importanţă limitată pentru proiectele politice, definite ca “a câştiga ori a folosi puterea”. Primul înţeles al ideii naţionale premoderne a fost cel etnografic: însemna contrastul dintre “civilizat şi barbar”. Înţelesul politic cuprindea autodescrierea elitelor de la curte, a parlamentelor (adunărilor de stări) şi a clerului drept “naţiunea politică”: “The modern and enduring transformation of the national idea into one of a ‘whole society’ understood not as an ethnographic category but as political actor was usually the work of political opposition. This involved detaching the national idea from dominant institutions. This new idea combined national labeling with demands for reformed political institutions.” Relaţia dintre înţelesul premodern al termenilor naţionali şi naţionalismul modern e, crede Breuilly, cea dintre materialele de construcţie şi arhitectură: materialele limitează “scala posibilelor clădiri”, dar nu determină “exact modelul clădirilor ce se vor construi”. Dar poate că analogia nu e întrutotul potrivită. Un mai fidel termen de comparaţie ar fi poate cel al unui model cultural, al unui arhetip, al unei anumite proto-identităţi de felul celor descrise de Anthony D. Smith. Abordarea lui Breuilly seamănă celei a lui Hobsbawm, pentru care elementele naţionale premoderne sunt doar o “trusă” din care ideologii moderni şi actorii politici au selectat şi folosit doar anumite elemente, după bunul plac.
Esenţa statică şi tautologică a abordării moderniste a naţiunii, naţionalismului şi statelor-naţiuni e poate cel mai bine evidenţiată de afirmaţia lui Hobsbawm referitoare la faptul că: “În sensul lui modern şi în esenţă politic conceptul de naţiune e foarte recent din punct de vedere istoric”. Moderniştii au început prin a susţine precedenţa naţionalismului asupra naţiunii. Naţiunile au fost create de naţionalism, adică de încercarea de a împerechea o naţiune cu un corp statal, de a prelungi pretinsa unitate spirituală a naţiunii în unitatea politico-geografică a statului. Pentru modernişti, naţionalismul a trebuit astfel studiat ca parte a istoriei ideilor. Acest lucru a însemnat că naţionalismul a fost tratat ca esenţial “artificial”, ba chiar contrafăcut. Conştiinţa naţională premodernă, naţionalismul şi statele naţiuni ar fi existat astfel numai în formă fragmentară, diluată, rudimentară sau discontinuă şi ar fi fost aduse la lumină şi reambalate pentru consum popular doar de istoriografiile naţionale inspirate de naţionalismul programatic al statului naţional. Negând orice deosebire între “naţionalismul cultural şi cel politic” şi accentuând rolul unificator, omogen şi omogenizator al naţiunii/naţionalismului, moderniştii transformă o forţă verticală precum naţionalismul într-una orizontală. Şi aceasta doar pentru a o adapta interpretării marxiste a istoriei pentru care noţiuni orizontale precum “clasele” sunt mai importante decât concepte verticale precum “naţiunile”.
Breuilly a argumentat că naţionalismul trebuie văzut în primul rând în termeni ideologici pentru că a-l concepe în termeni de etnicitate înseamnă a sucomba “ispitei sociologice” denunţate de Elie Kedourie, adică pericolului de a nu realiza că “political ideas and related actions possess an autonomy which cannot be reduced to an expression or manipulation of some pre-existing sentiment, interest or dilemma”. Breuily - pe urmele lui Kedourie şi al întregii şcoli de istorie politică engleză adeptă a lui “pure politics in absolute space” (apud Dale Van Kley) – pare a refuza să facă pasul spre reducţionismul marxist al naţionalismului la interese de clasă. Dar mai vechea sa idee conform căreia “naţionalismul îşi are rădăcinile în soluţiile intelectuale ale problemei moderne a relaţiilor dintre stat şi societate” nu e diferită de cele ale lui Gellner, Hobsbawm, Anderson sau ale oricărui alt teoretician modernist. Toate acestea, fie marxiste, fie weberiene, postulează că “naţionalismul a apărut ca un mod de a rezolva o criză de legitimitate decurgând din decăderea vechilor forme de autoritate”.
Când perenialiştii aduc la lumină sentimente naţionaliste şi o conştiinţă naţională precedente epocii moderne, moderniştii răspund că epoca premodernă nu a avut instituţiile care să asigure omogenitatea şi perpetuarea acelor sentimente. Şi chiar dacă au existat instituţii naţionale – cum ar fi monarhia, adunările de stări/parlamentele sau bisericile -, nu ştim dacă erau percepute ca “naţionale” de trăitorii acelor vremuri. Conform moderniştilor, acestea erau instituţii şi idei de elită, fără puterea de a crea o “sferă publică”, o comuniune în numele sentimentului naţional. Când perenialiştii argumentează că depunerea de jurăminte de loialitate, înfăptuirea de lucrări publice, literatura vernaculară, sărbătorile, pelerinajele şi tradiţiile au permis diseminarea ideilor şi înfiriparea de solidarităţi naţionale, moderniştii obiectează că ele nu aveau intensitatea sentimentelor naţionale moderne, a propagandei naţionale sponsorizate de stat, uniformitatea legislaţiei sancţionate de stat şi precisa delimitare a graniţelor şi cetăţeniei statelor naţionale moderne.
Ajunşi în acest punct se cuvine să ne întrebăm dacă nu cumva conceptul modern de “naţiune” e victima unei simplificări care îl face să pară mai precis şi mai omogen decât e el în realitate. Mai întâi trebuie să ne întrebăm cât de lungă a fost epoca naţiunilor? Dacă criteriile care trebuie respectate pentru a fi inclus în selectul club al statelor naţionale, aşa cum sunt ele descrise de modernişti, sunt atât de greu de îndeplinit, avem oare cu adevărat naţiune/naţionalism/state-naţiuni moderne? De exemplu, în cazul în care căutăm, cu Smith, cetăţeni care să aibă “drepturi şi datorii egale” în cadrul naţiunii există vreo naţiune în secolul XIX, când femeile nu aveau dreptul de a vota (în Franţa până după al doilea război mondial), când în unele părţi ale Europei era încă sufragiu censitar (în Franţa până în 1848, în România până în 1923), sau când în S.U.A. încă mai existau sclavi? Sunt alegerile manipulate de mass-media, sau legile rezultate din târguieli şi bacşişuri parlamentare mai democratice sau mai reprezentative decât legile bazate pe cutume sau pe jurisprudenţă (“common law”)? Democratizarea vieţii politice în secolele XIX şi XX s-a datorat numai în parte idealului naţional-democratic, în parte el datorându-se mişcărilor (de la sufragete la sindicate) care au făcut politica interesului specific, şi mai puţin pe cea a interesului naţional, prelungind astfel în modernitate politica privilegiilor medievale. Aşadar procesul democratic nu a mers mână în mână cu o aşa-zisă cultură naţională unitară. Din contra, consensul cultural a devenit din ce în ce mai fragmentat, o mare parte a istoriei moderne şi contemporane fiind una de schisme ideologic-religioase, facţionalism politic, tensiuni sociale sau de clasă, anarhism intelectual şi uriaşe diferenţe între culturile diferitelor straturi ale populaţiei. Un nobil feudal avea poate mai multe în comun cu ţăranii săi decât un PDG/CEO are cu subordonaţii săi.
Trebuie să aplicăm şi naţiunii moderne şi celei premoderne aceleaşi criterii de judecată. Nu putem să despicăm cu grijă în patru înţelesul naţiunii premoderne doar pentru a îngrămădi laolaltă într-un presupus “tot unitar” naţiunea modernă. De exemplu, după cum a arătat Peter Sahlins, folosirea unui dialect nu înseamnă respingerea naţionalităţii, aşa cum presupunea Eugen Weber. Modul în care a zugrăvit societăţile medievale Ernst Gellner, care accentua adânca separaţie dintre conducători şi supuşi în Evul Mediu, e acum recunoscut ca fiind “primitiv până la caricatură”, după cum au arătat Len Scales şi Oliver Zimmer: “A broad, numerous – though not necessary wealthy or well-connected – stratum of secular arms-bearers appears to have been prominent in sustaining notions and sentiments of political solidarity [...] The political culture of the Middle Ages, it is now clear, was in general more participatory, less apt to exclude people on principle, than Gellner’s view suggests.”
Grăbind moartea naţiunilor de dragul edificiilor supranaţionale se uită că principalii protagonişti ai Primului Război Mondial au fost imperii sau naţiuni imperiale (Anglia, Franţa, Rusia, Germania şi Austro-Ungaria). Care a fost relaţia dintre naţionalism şi imperiu, în ce măsură sunt noţiuni complementare, şi în ce măsură au ideologii, rădăcini şi scopuri diferite? Dacă Primul Război Mondial a avut drept rezultat crearea multor state naţionale în Estul Europei, al Doilea Război Mondial poate fi văzut şi ca un război ideologic/religios, nu numai ca unul naţionalist. Dacă luăm în consideraţie experienţa colonială pe care Hannah Arendt şi Isabel Hull o consideră esenţială pentru întrega oroare militară a Războiului European de 30 de ani (1914-1945), vedem că a contrasta imaginea unor paşnice, multiculturale şi civilizate imperii cu cea a unor naţiuni însetate de sânge nevinovat nu e tocmai o poziţie realistă.
Aş vrea să închei cu o ipoteză. Poate că naţiunea nu e una dintre primele creaţii ale lumii moderne, ci ariergarda lumii vechi. Poate că naţiunea nu a înlocuit Biserica, ci doar a supravieţuit refluxului social-instituţional al acesteia. Globalizarea economică, migraţiile de masă, internaţionalismul politico-economic sau supranaţionalismul (de la Liga Naţiunilor la UE şi ONU) şi mişcările regionalist-separatiste au deteriorat mult suveranitatea şi teritoriile statelor naţionale în ultimii nouăzeci de ani. Dacă momentul naţiunii în istorie e doar o sclipire de un secol, 1850-1950, atunci poate că ar fi mai rezonabil să ne gândim la ea în termeni de “persistenţă”. În orice caz, după cum a scris Gregory Jusdanis: “Laudele ecumenismului au fost întptdeauna cântate de [...] biruitori, fie ei Alexandru, Augustus, Constantin, Mahomed Cuceritorul, Napoleon, Coca-Cola, sau NATO [...] Naţiunile continuă să slijească drept unul din locurile de rezistenţă împotrivă acestor sisteme universale”.

(Text publicat în volumul Cine ne scrie istoria?, Iaşi, Ed. Timpul, 2007)

[Nota mea, C.T.: Am fost nevoit să suprim notele de subsol, intrucât textul este deja foarte lung si ar fi fost greu de citit pe blog.]