Patriarhia a pornit recensămîntul ongiştilor cu sutană

Primesc de la cititori

Draga prietene,

Zilele astea m-am trezit cu o instiintare de la conducerea manastirii, cum ca in baza unei directive venita de la Patriarhie, toti vieţuitorii manastirilor din spatiul mioritic trebuie să declare daca fac parte din vreun ONG. Astfel, ca la vechea Securitate, desi nu ne mai duce nimeni la sectie, ni se inmaneaza niste foi in care declaram, citez, "pe propria raspundere", daca facem sau nu parte din aceste, probabil, cred ei, structuri subversive.

Metoda, de la conceptie si pana la punerea in practica, este tipic comunista. Desi nu fac parte din nici o asemenea organizatie, trebuie sa-ti marturisesc profunda ingrijorare, nu pentru ca as avea ceva de ascuns, ci mai degraba pentru modul in care suntem tratati. Insasi formularea din aceasta, sa-i zicem eufemistic, declaratie, te pune pe ganduri. Astfel, inainte de "marturisirea" activitatii "de bandit" in fata "onoratelor instante bisericesti" declaratia se face nu altcumva, ci "pe propria raspundere", de parca as putea fi pasibil cu vreun fel de pedeapsa, fie laica, fie bisericeasca, daca as face parte dintr-un ONG, ca membru asociat, fondator, voluntar si asa mai departe. Ca si cum onoratele instante de ancheta s-ar putea lasa induplecate de marturisirea mea, in timp ce, daca as ascunde aceasta implicare in sprijinul semenului, as putea suporta consecinte cel putin nebanuite, pentru ca nimeni nu poate banui ce mai inventeaza astia.

Stau si eu si ma intreb cu ce ii deranjeaza pe cei de la centru, daca unul sau altul este implicat in social, desigur implicare aparent incompatibila cu menirea monahului. Pentru ce trebuie sa inventariem de la gainile din cotet pana la cladiri, inclusiv aproximarea valorii acestora? Ceva nu miroase bine aici. Aceste intrebari sunt la origine, banale, "paranoia" vine pe parcurs.

Vazand lipsa de implicare a Bisericii in societate, neinformarea, mai mult, dezinformarea chiar, mai ales prin singura lumina care nu lumineaza, Lumina Patriarhiei, daca-mi permiti un rautacios joc de cuvinte rostit de un amic mai demult, vazand comunicatele laconice date din Deal atat in privinta cipurilor, cat si in privinta altor atacuri la adresa credintei, incepi sa-ti pui intrebari mai complexe, decat cele simple precum: ce este hartia pe care o semnez si unde ajunge?

In momentul de fata, dupa 20 de ani de asa zisa democratie, Romania zace inca in intuneric. Si, deci, in pacate. Ierarhia Bisericii alege sa schimbe (chiar daca motivat dogmatic) ordinea zilelor saptamanii, sa decida nu stiu ce alte schimbari, in timp ce adevaratele probleme apasa sufletul crestinului simplu, iar dezbinarea se adanceste de pe o zi pe alta. Ce face Patriarhia acum, e ca si cum un doctor da unui pacient schiop, cu dureri de ficat si stomac, cu tuse seaca si ochii injectati, o crema pentru acnee.

Adevaratele raspunsuri in societatea romaneasca, au venit si vin, firesc as putea spune, pentru o societate vie, de la omul simplu care activeaza intr-un ONG, ca e mai simplu de actionat asa. Insa, daca ne uitam bine, in spatele multora se afla duhovnici cu suflet viu, a caror ortodoxie nu este una de birou, ci una dupa duhul si trairea evanghelica. Si asta cred eu ca deranjeaza. Se doreste, iar aceste declaratii o dovedesc din plin, reducerea la tacere a vocilor din Biserica, acelea care deranjeaza. Se doreste ca Biserica sa nu se mai implice in "politica" (declaratie deja adoptata), ca aceia care ar trebui sa fie luminatorii orbilor sa nu-i mai calauzeasca pe acestia la lumina, ci sa-i conduca mai tare in intuneric. Avem de-a face cu un atac voalat la adresa dreptului la libera exprimare si asociere, sub pretextul ca nu este duhovnicesc. De parca tacerea si slugarnicia si-ar gasi fundament in Scriptura. Ceea ce vor mai marii nostri sa faca este sa ucida ultima farama de suflare in duh ortodox, care inseamna si actiune, nu numai marturisire. Pentru ca daca am arata numai pe dinafara a monahi, doar purtand haine decente si rostind cuvinte chibzuite, nu facem decat sa maimutarim un trai ingeresc pe care ni l-am asumat in intregime. Nu facem decat sa devenim niste maimutoi, care zambesc tamp cand li se vara in cetate un cal troian; sa ne transformam in yes-meni, sa secularizam unica si adevarata Biserica a lui Hristos.

Pentru ca daca vreun monah sau altul a ales sa se implica in vreun ONG, aceasta s-a facut tocmai pentru ca cei de la care trebuiau sa vina solutii s-au lasat asteptati, si ca tocmai Biserica, in loc sa ajute sa luminarea aproapelui, ii obtureaza vederea si mai tare. Astazi este 10 ianuarie 2011, data care apare si pe calendare, si pe ziare, si in mai multe locuri publice. Cine se face ca nu vede aceasta data, care cuprinde in sine si problemele curente, justificandu-se prin diverse argumente, canonice sau nu, dovedeste nu ca este citit sau intelept, ci ca este depasit de realitate, ca traieste intr-o lume paralela, captiv unor clisee si stereotipuri depsite si straine de duhul crestinesc.

Astazi, monahismul nu mai poate face abstractie de problemele zilei. In primul rand pentru ca il afecteaza direct, iar in al doilea pentru ca manastirile nu mai sunt asa izolate ca altadata, iar comunicarea se face astazi prin mijloace rapide. Nu putem face abstractie de aceasta, oricat ne-am dori. Fara doar si poate ca rostul unui monah este de-a deveni asemnea ingerilor, insa, daca vine cineva si ii cere sfatul, nu se poate sustrage motivand ascultarea sau canoanele. Asa, de pilda, putem gasi in traditia Bisericii, pustnici sau monahi care si-au parasit locul de rugaciune si linistea necesara contemplarii celor nevazute, pentru a se amesteca in forfota cetatii, in vremuri de prigoana. Or, astazi, nu avem de-a face cu o prigoana? Cand chipul lui Hristos, demnitatea umana, Biserica, valorile noastre sunt atacate subtil, noi sa ne facem ca nu le vedem? Si mai numim asta virtute? Am impresia ca este cineva care incearca sa ne vanda un alt set de valori, un set rasturnat si ipocrit.

Da, in Biserica, principiul fundamental care guverneaza toate este ascultarea, insa ascultarea merge pana la pacat si se face in numele lui Hristos. Ierarhii si mai marii de astazi ai Bisericii se comporta de parca ar fi stapani peste oameni, cand ei cei dintai ar trebui sa fie sluga tuturor. Asa spune Hristos! Or, cand s-a pus problema cipurilor, a homosexualitatii, a prostitutiei, a coruptiei, a plecarii din tara a unor oameni capabili, si asa mai departe, n-am vazut nici un ierarh sau sus-pus in fruntea miscarilor de protest. Sigur, nu implic faptul ca ar fi trebuit sa se asocieze asa, cu oricine, dar a lipsit orice luare de pozitie. In schimb, interzic altora sa marturiseasca, pe motiv ca "strica imaginea Bisericii", ca se folosesc de titulaturi "ortodoxe" pentru a se legitima in fata societatii. De parca unii ar detine monopolul in ortodoxie, fiind botezati in alte cristelnite...

Este evident, desi imi dau seama ca vor fi voci care sa conteste, ca avem de-a face cu o stalcire mascata a invataturii de credinta si un nou pas puternic inspre transformarea ierarhiei intr-un soi de casta, impropriu invataturii lui Hristos, care atrage consecinte nedorite.

Eu voi completa aceasta cerere, care va trece pe sub nasul multor parinti si frati, insa deplin constient ca ajut la consolidarea increderii de sine a unor impostori, deghizati in clerici, indiferent de loc, statura, nume si asa mai departe. Si ma intreb cati dintre ei au completat la randu-le aceste cereri, daca fac sau nu parte din ONG-uri mai stilate, a se citi loji masonice.

"Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case" (Mt. 10, 7).
M-am gandit ca ar fi bine ca si altii sa afle.

Monahul Iustin

Prietenie şi adevăr

În ultimii ani, am fost suprins de cîteva ori, aş spune chiar dramatic, de felul în care înţeleg  prietenia unii  dintre cei pe care îi credeam prieteni. Am realizat deodată cîtă lipsă de dragoste şi de preţuire, cîte frustrări şi bănuieli ticăloase, cîtă ipocrizie şi cîtă dorinţă de revanşă se adăposteau sub porecla de "prietenie". Tot ce eu consideram - pe baza unor criterii general acceptate - că sînt dovezi de prietenie din partea mea era cîntărit drept slăbiciune, prostie, interes sau făţărnicie de către ceilalţi. Toate gesturile din partea acelor oameni către mine, de care eu mă bucurasem ca de semnele prieteniei, nu erau decît straiele ademenitoare ale unei minciuni.

Îndeobşte se crede că prietenia e mai lesne de obţinut decît dragostea (în sensul de eros sau sorgé). Pentru că prietenia e cumva mai raţională decît dragostea. Dar amîndouă funcţionează după mecanisme asemănătoare, pentru că nu sînt decît chipuri ale iubirii.

Şi cînd vrei să ştii dacă ai un prieten, un amic, un cunoscut sau un semen oarecum străin în faţa ta, e de ajuns să te întrebi ce ar fi el gata să sacrifice pentru tine şi ce-ai fi tu gata să sacrifici pentru el.
Imaginea mea despre prietenie este o punte pe care ne întîlnim, apropiindu-ne. Nu pot fi doar eu prieten cu tine, iar ţie să-ţi fiu indiferent. Trebuie ca sacrificiul potenţial să aibă echivalent în celălalt. Altminteri, minciuna plesneşte pînă la urmă.

De altfel, sînt convins că şi în dragoste e la fel. Niciodată nu va funcţiona pînă la capăt o  relaţie - numită convenţională de dragoste - în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit. Acolo nu va fi vorba de dragoste, ci de o formă de dependenţă. Sigur că întîlnim astfel de forme şi sub numele de căsnicii longevive.

Dacă vreodată am pierde sensul cuvîntului prietenie, avem la îndemînă, pentru a ne ghida, prieteniile exemplare ale unor contemporani extraordinari: foştii deţinuţi politici. Unii, ca dl Marcel Petrişor,  de pildă, au făcut ani grei de temniţă din prietenie. Nu pentru slujirea unei cauze, nu pentru apărarea unui adevăr, ci din pură prietenie. Prietenia i-a dus şi spre adevăr şi pe drumul unei cauze. Dar ea a fost la început. Şi oamenii aceia n-au trădat prietenia.

Aşa încît eu unul resping accepţiunea prea des întîlnită a spusei: "Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Pentru că e falsă. Cei care îşi motivează absenţa dragostei prin nevoia de a apăra adevărul,  afişînd cu emfază această maximă, fie n-au avut niciodată un prieten, fie n-au înţeles ce e prietenia şi în orice caz se raportează strîmb la adevăr. 

Adevărul nu are nevoie să fie apărat. El există şi este indestructibil, oricît am vrea să-l ocolim sau să-l manipulăm. El iese la lumină întotdeauna de unul singur. Şi aş adăuga: prin Pronia cerească.

Adevărul poate fi mărturisit, dar nimeni nu-ţi cere să-ţi înjuri prietenul, să-l baţi, să-l asasinezi moral, să te delimitezi de el. Adevărul nu poate fi în afara dragostei. Nici prietenia nu există fără dragoste. Şi dacă ambele au ca suflare de viaţă dragostea, înseamnă că nu se pot anula unul pe altul. Adevărul şi prietenia coexistă şi se afirmă/ dovedesc în acelaşi timp. Adevărul trebuie să fie spus cu delicateţe, mai cu seamă cînd e vorba de un prieten. Ascunderea adevărului nu-l va ajuta pe prietenul acela, dar nici dezvăluirea sa brutală. Există chiar riscul ca acela care primeşte adevărul să nu-l recunoască sub expresia schimonosită de lipsa dragostei. 

A spune adevărul este spre restabilirea unei ordini fireşti a lumii, nu spre smintire sau război.

Ca să nu mai spun că ar fi înţelept să ne convingem mai întîi că ştim adevărul. Cînd doar presupui adevărul, pe baza unor informaţii insuficient verificate şi a unui sistem sofistic alimentat de orgoliu, e bine să îţi iei răgaz măcar de o rugăciune scurtă înainte de a rosti ceea ce crezi că e adevărul. Mai ales cînd e vorba de un prieten, deşi ar trebui s-o faci oricînd, pentru a nu-ţi încărca sufletul de păcate.

Ar fi mult mai multe de spus (şi au şi fost formulate de alţii mai vrednici decît mine şi în fraze mai meşteşugite) despre prietenie şi adevăr. Mă opresc însă aici cu scurta mea meditaţie pe subiect. Una prilejuită de anumite evenimente despre care nu vreau să vorbesc. 

Posibil să dezvolt în altă parte. 

Însă, mă puteţi completa chiar dvs, cititorii acestui blog.

PS:

Aş vrea să nu se simtă nimeni vizat şi să nu personalizăm. E o problemă de principiu.
Eu însumi am căzut adesea în trufia de a-mi răni prietenii în numele adevărului. Îmi doresc să mă fi iertat.

Dezbatere: iubirea la distanţă

Pe urmele unor cercetări occidentale, Formula As propune o dezbatere pe un subiect de mare actualitate: iubirea la distanţă. Mai sîntem capabili de căsnicie? Cît sîntem în stare să sacrificăm pentru carieră şi proiecte personale? Sîntem gata să renunţăm la afecţiune dacă aceasta prespune "inconfortul" unor responsabilităţi în doi? De ce se tem tinerii de azi de o relaţie de cuplu serioasă? Sînt doar cîteva întrebări la care încearcă să răspundă articolul de aici. Trei cititori fideli ai revistei îşi spun opiniile aici (frumos scrise şi fiecare, în felul ei, bine argumentată - chiar merită citite pentru a vă face o impresie completă).

Dvs. ce părere aveţi?

Raul Volcinschi (1923-2011)

Dumnezeu l-a chemat astăzi pe la El, la sfârşitul Sfintei Liturghii, pe fostul deţinut politic Raul Volcinschi, unul dintre cei mai demni şi curajoşi oameni pe care i-a dat România vremurilor noastre. Provenea dintr-o familie veche de boieri (unul din strămoşii lui făcea parte din ceata lui Bogdan Vodă care a realizat al doilea descălecat al Moldovei) şi a beneficiat din plin de preocupările intelectuale ale înaintaşilor. Născut de Ziua Sfintei Cruci (14 septembrie 1923) în Liov, unde tatăl său era consul al României, şi-a trăit primii ani ai copilăriei alături de bunicul său, care era stareţ al Mănăstirii Putna.

La dorinţa tatălui, şi-a dezvoltat educaţia atât pe plan intelectual, cât şi pe plan fizic, excelând în ambele. A urmat două facultăţi: Dreptul şi Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice. În paralel, a făcut mai multe sporturi de performanţă, iar mai târziu a fost preşedinte al clubului sportiv Universitatea Cluj. Pe plan politic, a fost înscris în Tineretul Universitar Naţional Ţărănist.

După terminarea studiilor, s-a mutat la Cluj şi a fost angajat la Facultatea de Drept. Încet, încet a intrat în contradicţie cu realităţile epocii şi poziţia anticomunistă i s-a radicalizat, ajungând să îşi formeze un grup de studenţi alături de care dorea să sprijine grupurile de luptători din munţii Făgăraşului. A fost arestat însă imediat după izbucnirea Revoluţiei din Ungaria, la 23 noiembrie 1956. Torturat în mod groaznic în ancheta de la Securitatea Cluj, a încercat să evadeze în forţă alături de un coleg, pe data de 5 mai 1957. Spectaculoasa tentativă a eşuat abia după ce a lovit mai mulţi gardieni şi a reuşit să iasă din clădire, din cauza faptului că ghetele primite de la Securitate îi erau prea mari şi nu aveau şireturi. Vezi povestea evadării aici.

Raul Volcinschi a fost considerat şef de lot şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, plus alţi 20 pentru tentativa de evadare. A executat 8 ani de închisoare la Cluj-Napoca, Jilava şi Gherla. După eliberarea din 1964 şi-a găsit cu greu de muncă din cauza intervenţiilor Securităţii, în ciuda înaltei calificări profesionale şi a faptului că vorbea nu mai puţin de şapte limbi. Incapabil să se resemneze cu situaţia grea a ţării, s-a zbătut în permanenţă să organizeze grupuri de rezistenţă şi la începutul anilor ’80 a încercat să pună la cale asasinarea lui Nicolae Ceauşescu. A renunţat în momentul în care a aflat că sovieticii doreau să se implice în preluarea puterii. Detalii găsiţi aici.

Vara lui 2010, Nicula. Un grup de foşti deţinuţi politici, între care şi Raul Volcinschi, l-au vizitat pe vlădica Bartolomeu.

Deşi implicarea în tentativa de asasinat nu i-a fost descoperită, Securitatea l-a şicanat încontinuu şi i-a înscenat o condamnare de drept comun (anulată prin recurs după 1990). O vreme, Raul Volcinschi a fost trimis în domiciliu obligatoriu la Craiova. A fost prieten cu mulţi foşti deţinuţi politici de seamă, ca Marcel Petrişor, I.D. Sârbu, ÎPS Bartolomeu Anania, pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa. În perioada guvernării Emil Constantinescu a fost secretar de stat în Ministerul de Interne, unde a lucrat alături de Gavril Dejeu (fratele unui fost coleg de suferinţă din detenţie).

Raul Volcinschi a fost un neobosit luptător pentru dreptate şi pentru demnitate naţională. Personaj de excepţie, intelectual rasat, poliglot, credincios, de un curaj ieşit din comun, galant, mereu volubil şi cu un dezvoltat simţ al umorului, profesorul Raul Volcinschi lasă un gol imens în urma lui şi în sufletele noastre. Fie ca pilda vieţii tale demne să ne călăuzească şi pe noi!

Ne exprimăm adânca durere pentru trecerea la Domnul a celui care ne-a fost, în ciuda diferenţei semnificative de vârstă, cel mai bun prieten în ultimii ani. Cu această tristă ocazie, anunţăm că avem în lucru un volum despre personalitatea remarcabilă a lui Raul Volcinschi. Suntem alături de soţia şi fiica sa, pe care ne rugăm ca Dumnezeu să le întărească în această grea încercare. Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în pace alături de cei drepţi!

sursa: fenomenulpiteşti.ro

Citiţi un text pe acelaşi subiect şi pe blogul dlui Răzvan Codrescu.

Andrei Pleşu, despre parabolele Mîntuitorului

Probabil că iar or să mă beştelească unii că îl promovez pe dl Andrei Pleşu, dar n-o să mă abţin de la a vă propune să urmăriţi o conferinţă a domniei sale, ţinută la sfîrşitul lunii octombrie, anul trecut, la  Universitatea  "Al. I. Cuza" din Iaşi. Cred că subiectul, abordarea şi punctul său de vedere merită o discuţie serioasă. Dacă s-ar putea argumentată, calmă şi instructivă - aş fi fericit. Dincolo de unele exprimări colocviale, nepotrivite în context, după opinia mea, dl Pleşu încearcă să lămurească un lucru important: modul în care Iisus Hristos a comunicat cu oamenii. Şi vorbeşte despre parabolele Mîntuitorului, despre cînd şi cu cine se poate purta  şi merită  să porţi un dialog, despre libertate, despre ideologie (şi aici vine cu o afirmaţie tare: că Biserica s-a ideologizat, taman ce n-a vrut Iisus, pentru că ideologia anulează libertatea), despre exterioritatea lumii  şi  năzuinţa noastră naturală spre înăuntrul unei opţiuni spirituale...

Cu siguranţă, teologii şi filologii care citesc acest blog ne-ar putea desluşi mai bine unde are şi unde nu are dreptate dl Pleşu. Eu unul aş fi foarte interesat, de pildă, să aflu opinii pertinente vizavi de afirmaţia dlui Pleşu privind ideologizarea învăţăturii de credinţă a Mîntuitorului de către Biserică.

Andrei Plesu - Parabolele lui Iisus. O analitica a receptivitatii from UAIC Iasi on Vimeo.

Muzică, nu zgomot (25)

Încrîncenarea de pe blogurile unor prieteni de idei m-a amuţit pentru moment. Mă aşteptam la ceva mai multă dragoste şi la subiecte mai... blînde măcar pe perioada marilor sărbători creştine de iarnă. Mă gîndeam că bucuria Crăciunului şi solemnitatea tuturor celorlalte vor deschide un spaţiu, fără îndoială limitat, de normalitate paşnică, dacă nu de înţelepciune şi iubire, în zănatica noastră lume românească. Peisajul internautic autohton continuă să semene însă cu un front extrem de sîngeros, pe care nici armistiţiul nu mai este posibil. Nu învinovăţesc pe nimeni, ci doar constat cu amărăciune. Ba chiar înţeleg resorturile acestei apetenţe pentru război. Dar eu unul mai tac o vreme. Şi ascult muzică. Vă invit şi pe dvs. să faceţi la fel.

Minunile de la Schitul Huta

La Huta, undeva pe o creasta a muntilor Codru-Moma, departe de orice alta asezare omeneasca, intr-un mic schit, se intampla minuni. De la parintele Eftimie Mitra, calugarit in chip miraculos, si pana la porumbeii care au fost adusi aici cu rugaciune, totul poarta amprenta interventiei divine. Dar atentia lumii crestine asupra locului a fost atrasa de plansul Maicii Domnului.

Cititi un reportaj in Formula As.