RĂZVAN CODRESCU - schiţă de portret la ceas aniversar

Îl cunosc prea bine pe dl Răzvan Codrescu, ca să nu ştiu că evită să primească orice laudă, mai agil decît o felină obligată la defensivă. E risipitor cu vorbele bune pentru alţii, dar cu sine este aspru. Nu face şi nu primeşte declaraţii de dragoste, deşi sufletu-i clocoteşte, după cum îl trădează versurile sale. Preferă să-şi dovedească iubirea prin fapte, iar la efuziunile altora faţă de el asistă zîmbind încurcat, cînd nu le curmă cu un gest energic al mîinii. Momentele aniversare personale îl consumă şi-l încurcă. Însă, e fericit să serbeze pe cineva drag şi trăieşte o bucurie inocentă când face daruri.

Iată deci cîteva motive pentru a nu scrie nimic despre prietenul Răzvan Codrescu nici astăzi, cînd împlineşte 55 de ani, cum n-am scris nici cu prilejul altor praguri de vîrstă semnificative peste care a trecut. Însă, un înger ager mă îndeamnă ca de astă dată să o fac totuşi, poate şi pentru că 55 este încă o vîrstă a tinereţii, ultima dintre cele "rotunde". Şi nu atît pentru dl Răzvan Codrescu – deşi s-ar cuveni să reînvăţăm a ne preţui valorile din timpul vieţii lor –, ci mai ales pentru aceia care au nevoie de el (uneori chiar fără s-o ştie). Mai cu seamă pentru tinerii care caută repere şi îndreptare. Căci dl Răzvan Codrescu este un pedagog, atît ca formaţie profesională, cît şi în fibra sa intimă. Împărtăşeşte din ştiinţa şi din experienţele sale cu generozitate, tact şi stil, pentru a le oferi altora capete de orientare şi îmbunătăţire. A făcut-o de la catedră, o face ca eseist, traducător, jurnalist, scriitor şi editor. Şi se slujeşte de un dar special: oratoria sa e le fel de bună ca scriitura lui. Este unul dintre oamenii al căror discurs liber, odată transcris, devine un text impecabil, de publicat în gazetă sau în carte. Cînd abordează o problemă, oricît de dificilă, dl Răzvan Codrescu dovedeşte o bună cunoaştere a domeniului, o mare limpezime a ideilor, un ireproşabil traseu logic, un discernămînt fin şi un curaj rar la intelectualitatea noastră de astăzi.

Alături de Dan Puric, monahul Moise de la Oaşa şi Ierom. Amfilohie de la Diaconeşti. Nov. 2007, lansarea vol. "Sfîntul închisorilor".

Am visat la prietenia cu dl Răzvan Codrescu înainte cu cîţiva ani de a-l cunoaşte faţă către faţă. M-a cucerit scrisul său din revista sibiană „Puncte Cardinale” – o veritabilă şcoală a Dreptei creştine postdecembriste, pe care a condus-o alături de regretatul Gabriel Constantinescu timp de două decenii. Intuiam că întîlnirea cu un astfel de om poate fi una formatoare, ziditoare, care îţi poate da un nou sens al vieţii. Şi nu m-am înşelat. Din anul 1999, de cînd ne-am văzut prima dată, am legat o prietenie nedezminţită pînă azi, care pe mine unul m-a îmbogăţit enorm.

Împreună cu (de la stg.): Pr. Ioan Al. Mizgan, Claudiu Târziu şi Pr. Lucian Augustin. Oradea, 14 ian. 2011.

Trecut la rîndu-i prin „şcoala” foştilor deţinuţi politic, încă de pe vremea adolescenţei – cînd a avut privilegiul de a-i cunoaşte pe dl Marcel Petrişor, dl Demostene Andronescu, Pr. Gheorghe Calciu, Aurel State, Simion Ghinea, Petre Ţuţea şi atîtea alte mari conştiinţe româneşti mărturisitoare şi jertfitoare –, dl Răzvan Codrescu a dovedit, în ultimul sfert de veac, o excelentă aşezare a discursului său pe temeiurile naţional-creştine, o consecvenţă ideatică şi principială fără fisură, o dăruire exemplară pentru lămurirea, în sens etimologic, a lumii româneşti. Fidel vechilor idealuri ale Dreptei creştine, a încercat să contribuie la naşterea, coagularea şi afirmarea unei noi elite conservatoare, a unei lamure capabilă să întoarcă întreg poporul pe făgaşul unei vieţi cu şi pentru Dumnezeu. Vrînd, deci, să facă binele şi fiind plin de talent şi hărnicie, s-a trezit în prima linie, nu din orgoliu sau mînat de interese impure. Calităţile sale l-au propulsat nu doar la conducerea unor publicaţii şi edituri, sau în postura de principal teoretician al Dreptei creştine, ci şi la vîrful cîtorva iniţiative de resurecţie a Dreptei culturale şi de articulare a Dreptei politice de la noi (fără să fie membru al vreunui partid), unele cu un oarecare succes, altele eşuate după un start promiţător. Chiar şi aşa, ar fi lăsat bucuros locul altora, spre a se dedica proiectelor literare proprii, dacă ar fi putut să-şi refuze prietenii.

Cu Pr. Gheorghe Calciu, la Iaşi, 2003.

Un om cu asemenea însuşiri şi cu un astfel de parcurs biografic are, inevitabil, inamicii şi detractorii săi. S-au găsit să-l conteste, să-l înfrunte şi să-l înjure nu numai adversarii ideologici ireductibili, ci şi unii dintre aceia care au crescut cu cărţile sale şi cărora le-a întins o mînă de ajutor.

Destui dintre cei care îi împărtăşeau ideile, dar se temeau să le susţină, ca să nu-şi piardă funcţiile sau sinecurile, ori să nu-şi compromită viitorul (academic, scriitoricesc, politic), pe scurt, să nu-şi „ardă imaginea”, au început să-l ocolească după ce a fost etichetat ca „legionar” şi „extremist” sau după ce li se atras atenţia că e o vecinătate primejdioasă. S-a ajuns pînă într-acolo încît nu i-au fost recunoscute nici meritele culturale lipsite de orice conotaţie politică, aşa cum bunăoară este traducerea Infernului lui Dante.

La comemorarea Părintelui Calciu, împreună cu ÎPS Mitropolit Iosif şi Lucian D. Popescu. Paris, 19 nov. 2011.

Dl Răzvan Codrescu şi-a asumat condiţia de marginalizat de către establishment cu o nobleţe asemănătoare celei a Don Quijoţilot moderni care au înfundat puşcăriile comuniste, făcînd proba congruenţei dintre vorbă şi faptă. Şi nu e puţin lucru într-o lume în care a spune ce gîndeşti şi a face ce spui nu mai reprezintă o dovadă a tăriei de caracter, ci mai degrabă una de inadecvare sinucigaşă.

Dl Răzvan Codrescu nu este nici vreun lunatic, alergînd după fantasme, nici vreun fanatic lipsit de instinct de conservare. Numai că are o bună încăpăţînare de a merge înainte, oricît ar fi de greu, pe drumul arătat de eroii, sfinţii şi martirii acestui neam, pe calea dreaptă. Aşa să ni-l ţină Dumnezeu!

La mulţi ani binecuvîntaţi, dle Răzvan Codrescu!

Sărbătorindu-l pe poetul şi fostul deţinut politic Demostene Andronescu,cu V. J. Iamandi şi Lucian D. Popescu. Bucureşti, 4 dec. 2010.

Un proiect excelent, susţinut şi de Asociaţia ROST

Proiectul „Cinema Reper” doreşte să fie un proiect al relevării valorilor umane perene prin intermediul limbajului cinematografic, un proiect care să folosească şi să propună filmul reper (filmul cu valoare artistică şi valoare morală) ca pe un mijloc al descoperirii şi al transformării de sine; care să ne ajute să răspundem la marile întrebări ale existenţei; să înlocuiască pe a avea cu a fi; să ne facă mai buni, mai generoşi, mai solidari, mai respectuoşi cu cel de lângă noi; să păstreze şi să valorifice trecutul, să repună în drepturi normele morale moştenite, să stimuleze imaginaţia morală; să aducă în faţa spectatorului, pe lângă istoria, tradiţiile, moştenirea spirituală şi culturală proprie, şi pe acelea ale altor popoare, să devină un mijloc al cunoaşterii şi al acceptării reciproce.

Proiectul „Cinema Reper” se desfăşoară în regim de gratuitate săli de spectacol, în şcoli, în penitenciare şi în oricare alte spaţii în care copii, adolescenţi, tineri, persoane cu probleme speciale, sau private de libertate pot beneficia de întâlnirea cu filme reper şi cu mentori pentru împlinirea scopului amintit mai sus.

Festivalul de film “CINEMA REPER”

7- 17 aprilie 2014

la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, sala Horia Bernea

Proiecţiile de la orele 11.00, 12.00, 15.30 sunt dedicate elevilor. Participarea altor categorii de spectatori este posibilă în limita locurilor disponibile. În perioada 7-11 aprilie, filmele de la 15.30 vor fi prezentate de critici de film şi vor fi urmate de discuţii.

Proiecţiile de seară sunt pentru publicul general.

Accesul la toate proiecţiile este gratuit.

Programul proiecţiilor pe zile

Luni  7 aprilie 2014

15:30 – Hachiko: A Dog’s Story / Hachiko: Povestea unui câine (2009) ,93 min

Marţi  8 aprilie 2014

15:30 – Lord of the Flies / Împăratul muştelor (1963) ,92 min

Miercuri 9 aprilie 2014

15:30 – Beasts of the Southern Wild / Tărâmul visurilor (2012) ,

18:00 – A Beautiful Mind / O minte sclipitoare (2001), 134 min

20:30 – Becket (1964), 148 min

Joi 10 aprilie 2014

15:30 – The Story of the Gulag Runaway / Evadat din Gulag (2003),76 min

18:00 – Tsubaki Sanjuro / Sanjuro (1962),96 min

20:30 – La Strada (1954), 108 min

Vineri 11 aprilie 2014

15:30 – The Boys from Paul Street / Băieţii de pe strada Pal (1969), 110 min

18:00 – Hiroshima, mon amour / Hiroshima, dragostea mea (1959), 90 min

20:30 – The Pianist / Pianistul (2002), 150 min

Sâmbătă 12 aprilie 2014

11:00 – Chariots of Fire / Carele de foc (1981), 124 min

18:00 – The Broken Circle Breakdown / Paradisul spulberat (2012), 111 min

20:30 – Secvenţe (1982), 98 min

Duminică 13 aprilie 2014

11:00 – Spirited Away/ Călătoria lui Chihiro (2001), 124 min

18:00 – Beasts of the Southern Wild / Tărâmul visurilor (2012), 92 min

20:30 – Barbara (2012), 105 min

Luni  14 aprilie 2014

12:00 – Dead Poets Society / Cercul poeţilor dispăruţi (1989), 128 min

Marţi  15 aprilie 2014

12:00 – The Aviator / Aviatorul (2004), 170 min

18:00 – The Story of the Gulag Runaway / Evadat din Gulag (2003) 76 min

20:30 -  Forrest Gump (1994), 142 min

Miercuri 16 aprilie 2014

12:00 – Spirited Away/ Călătoria lui Chihiro (2001), 124 min

18:00 – Hachiko: A Dog’s Story / Hachiko: Povestea unui câine (2009), 93 min

20:30 – Monanieba/Repentance / Căinţa (1984), 153 min

Joi 17 aprilie 2014

12:00 – Good Will Hunting / Good Will Hunting (1997), 126 min

18:00 – Departures / Okuribito / Plecări (2008), 130 min

20:30 – Il vangelo secondo Matteo / Evanghelia după Matei (1964), 137 min

Informaţii despre filmele din program cât şi rezervările pentru proiecţiile dedicate elevilor la telefon: 

0728873269 ; 0744187384 şi pe site : www.cinemareper.ro (disponibil începând cu 21.03.2014)

Viitorul familiei în România, prin perspectiva experienţei norvegiene

Departe de mine gîndul de a idealiza Rusia. Ba chiar sînt mai degrabă înclinat să văd exagerat răul manifest în societatea rusă de azi, de ieri şi de cînd am început să avem de-a face cu ruşii.

Deci, nu din vreo pornire afectuoasă şi nici din vreo naivitate funciară vă propun textul de mai jos. Vă îndemn să primiţi informaţia cu rezervele care se impun (măcar pînă la o verificare mai amănunţită) şi să observaţi şi tendinţele propagandistice din articol. 

Cu toate acestea, cred că merită să ne oprim un pic asupra acestei mărturii, căci, dacă ea exprimă adevărul fie şi în parte, înseamnă că descrie un coşmar de care, mai devreme sau mai tîrziu, putem avea parte şi noi. Mai cu seamă că deja există o politică în România privind şcolarizarea şi "protecţia" copiilor la noi care pare a deschide drumul spre catastrofă. 

În acest context, mi-a reţinut atenţia şi editorialul dlui Adrian Pătruşcă din Evenimentul Zilei, din care citez:

"Într-un an, "maxim" doi, grădiniţa va deveni obligatorie de la CINCI ani, promite agramatul ministru al Educaţiei. Iar "în 6-8-10 ani", grădiniţa va deveni obligatorie de la TREI ani, ambiţionează Pricopie. De ce? "Ca să îi ajuţi să supravieţuiască trebuie să-i antrenezi din vreme!", explică ministrul. Să supravieţuiască? Să-i antrenezi? Asta nu mai e Şcoală, e Cazarmă în toată regula. Nu mai e Instruire, ci Instrucţie.

"La grădiniţă copilul învaţă altceva decât acasă", justifică Pricopie. Corect. Orice influenţă nedorită de acasă - bunicii, mai ales bunicii - ameninţă să-l înmoaie pe micuţ: să-l înveţe altruismul, bunul simţ, mila, respectul. Ori, mai rău, să spună vreo rugăciune. Să-l transforme într-o epavă, un inadaptat în jungla contemporană. Bref, o victimă.

Spre ce fel de Societate ne îndreptăm? Ne văităm că scade natalitatea (o face chiar Pricopie), dar dăm cu târnăcopul la rădăcina Familiei. De ce să faci copii dacă nu poţi să te bucuri de ei? Părinţii "eliberaţi" de grija odraslei, recrutată din faşă de către stat, se pot lăsa liniştiţi în voia pasiunii devastatoare pentru Carieră. "E bine, dragă... La o grădiniţă particulară din Primăverii, cu trei limbi străine, karate şi pian... Vai, ştii ce bună e mâncarea? Da, tu, catering ca acasă!"

Maternitatea / Paternitatea riscă să ajungă un fel de adopţie la distanţă. Dai un ban şi ţi-l cresc alţii. Tu îl pupi în somn şi eventual în weekend. Dacă el nu are dansuri latino, şi tu, închidere de lună.

Iar şcoala, alimentată ritmic cu carne proaspătă, se transformă într-o bandă de producţie de pe care trebuie să iasă produse STAS. După 1989, ni s-a repetat până la saturaţie că învăţământul trebuie să se transforme: să formeze cadre adaptate la cererea Pieţei. Cartea nu foloseşte decât dacă te ajută să-ţi găseşti un loc de muncă! Nu e nevoie de prea multă Biologie, Istorie, Chimie, Literatură, Filosofie. Ba e chiar periculos: rişti să vezi mai departe de vârful cardului. Să vezi că Sistemul e gol. Şi nociv."

___________________________

Interviul realizat de jurnalistu Andrei Fefelov cu o mamă rusă, Irina Bergset, la 9 iunie 2013

"Zavtra": Irina, povesteşte despre cum ai ajuns în Norvegia şi impresia pe care ţi-ai făcut-o despre această ţară.

Irina: În anul 2005 m-am măritat cu un cetăţean Norvegian. Fiul meu (dintr-o relaţie anterioară) avea şapte ani. Am plecat să locuim în Norvegia, în Aurskog-Hekland, satul Aurskog.

În acel moment, eu încă nu ştiam că acum o jumătate de secol în urmă, Norvegia era o ţară al cărei nivel de civilizaţie putea fi comparat cu cel din statele Africii Centrale. În anul 1905, Norvegia a încetat să mai fie dependentă de Danemarca şi Suedia. Această ţară a fost şi rămâne o ţară de iobagi, iar locuitorii ei nu i-au văzut niciodată pe domnitorii lor. Plăteau doar taxele. Nu a fost nici o dezvoltare a culturii, oamenii vorbeau limba daneză sau suedeză, prin urmare, limbile exploatatorilor lor. Mai târziu, aceste limbi s-au amestecat într-un limbaj artificial, numit Bukmolu. Chiar şi acum, fiecare familie din Norvegia vorbeşte în dialectul propriu. Până în prezent, nu există limba de stat, standard. S-ar putea spune că ţara doar acum se formează, în acelaşi timp având loc şi un alt proces. Societatea norvegiană este în decădere morală, copiind legislaţia şi ordinea americană.

Acum 50 de ani, ei au descoperit petrol în mare, cu ajutorul rezultatelor ştiinţifice şi tehnice străine.

Toate acestea le-am aflat mai târziu. Când am plecat din Rusia, ştiam doar atât că, în Norvegia este nivelul de trai cel mai ridicat din lume.

În afară de aceasta, am absolvit Facultatea de Jurnalism şi am fost candidată la ştiinţele filologice, dar în Norvegia nu mi-au recunoscut diploma universitară. Mi-au oferit un loc de muncă de învăţătoare, într-un satuc vecin, la o şcoală de tip nou, după modelul danez, denumit Riddersand, care se traduce "Şcoala cavalerilor". În comparaţie cu sistemul şcolar rus, toate manualele de şcolarizare norvegiene, arată de parcă ar fi tipărite pentru retardaţi mintali. Şcoala primară este până la clasa a 7-a şi rolul programului de stat de predare, este de a învăţa alfabetul şi a socoti, până la vârsta de 13 ani a elevului, pentru a fi în măsură să  socotească preţurile în magazine.

Nu este voie în clasă să se citească cu voce tare, fiind o ruşine. Profesorul special ia elevul pe hol, să nu-l facă de ruşinea copiilor şi acolo îl ascultă cum citeşte. Profesorul de matematică are dreptul de a explica copiilor două exerciţii pe zi, iar atunci când copiii nu învaţă tema în timp de trei zile, o poate repeta. Tema pentru acasă este 5 sau 8 cuvinte din limba engleză, pe săptămână.

Norwegian School este completa degradare a educaţiei. Nu au deloc literatură, fizica, chimie sau ştiinţele naturii. În general, copiii cunosc lumea înconjurătoare întâmplător. Ei ştiu  de exemplu că a fost al Doilea Război Mondial. Dacă vrei să-i înveţi mai mult faptul este  interpretat ca o violenţă împotriva copiilor şi a psihicului lor.

Fiul meu mai mare, a început în Rusia şcoala generală, prin urmare, în Norvegia a devenit wunderkind "copil minune". Până în clasa a 7-a, nu a învăţat nimic. Acolo nu e nevoie să înveţi. În şcoală sunt anunţuri precum: "Când părinţii tăi te roagă să-ţi faci tema, sună-ne! Noi te vom elibera de la astfel de părinţi."

"Zavtra": Toată această atmosferă duce la anumite probleme, dar din ce  moment a devenit viata ta in Norvegia, nesuportabilă şi de ce?

Irina: S-a întâmplat după 6 ani de şedere în Norvegia. Nu ştiam nimic despre sistemul lor „Barnevarn“.

Am trăit cu grijile mele: casă, muncă, familie... Puţin am pătruns în organizarea de stat a ţării în care m-am mutat. Am auzit că luau copiii de la părinţi, dar eu am fost doar  o "mamă normală".

De soţul meu am divorţat după trei ani de viaţă împreună, după naşterea fiului nostru, datorită conflictului de culturi diferite. Îmi spuneau că în fiecare casă sătească există o toaletă şi duş. Da, i-am răspuns, dar cu toate acestea, norvegienii au obiceiul să se urineze şi aşa în spatele casei. Trei ani am locuit singură cu copiii. Am luat un împrumut de la bancă, am cumparat apartamentul meu, mi-am asigurat o viaţă normală. Am lucrat şi m-am dedicat copiilor. Copiii au fost doar cu mine. Pentru că tatăl îi făcea rău fiului meu din prima căsătorie, am decis să nu mai aibă loc  nici o întâlnire cu acesta.

Cu fiul cel mic, el a fost obligat prin lege să se întâlnească. Am încercat din toate puterile ca fiul nostru să nu rămână peste noapte la tatăl său (exista pericolul de bătaie), dar şcoala şi alte instituţii de stat, m-au forţat să las copilul la tatăl lui.

Mai întâi a fost înţelegerea pentru două ore, dar mai târziu rămânea aproape o săptămână. Copilul avea febră când tatăl său l-a luat iarna, la -30°, la rudele lui.

În anul 2011, m-am dus la poliţia locală, după discuţia mea cu băiatul, care mi-a povestit că mătuşile şi unchii, rudele tatălui, i-au provocat dureri la gură şi la fund. Îmi vorbea despre astfel de lucruri, pe care nu am putut să le cred la început.

Am scris o declaraţie la poliţie. Pe 8 martie, ne-au chemat la secţia pentru protecţia oficială a copiilor Barnevarn. Interogatoriul a durat 6 ore. Am fost acolo eu şi cu cei doi copii ai mei.

La ei este numai de formă sistemul creat pentru protejarea copiilor, de apărare a drepturilor acestora. De abia atunci am înţeles că centrele "Barnevarn", care sunt în fiecare sat, sunt numai pentru a descoperi denunţătorii, copii şi părinţi nemulţumiţi şi pentru a-i pedepsi cu izolarea.

Din ziare am aflat de cazul în care o fetiţă de 7-8 ani, a fost condamnată de o instanţă la plata cheltuielilor de judecată şi compensaţie financiară pentru perioada şederii bătăuşului în închisoare. În Norvegia este totul pe dos. Pedofilia, de fapt, nu constituie o infracţiune.

Prima dată mi-au luat copiii pe 8 martie 2011. Capturarea se face astfel: copilul nu se mai întoarce de la grădiniţă sau de la şcoală, astfel, practic vi-l fură, dispare, pentru că este ascuns într-un loc secret. În acea zi mi-au spus: „Înţelegeţi, această situaţie s-a ivit, mărturisiţi violenţa împotriva copiilor. Avem nevoie ca să vă controlaţi la medic dacă sunteţi sănătoasă.“ Nu am protestat. Clinica a fost la 10 min cu maşina. Asistenta socială m-a aşezat în maşină şi a spus: „Te ajutăm, în acest timp ne jucăm cu copiii tăi“. Copiii au rămas nu oriunde, ci în centrul de protecţie a tinerilor. Când am ajuns la clinică, m-a sunat Saşa, fiul meu mai mare, atunci avea 13 ani, ... "Mami, ne duc la o familie adoptivă ..." Am fost la 10km de copii, pe care îi duceau la o adresa secretă.

În conformitate cu legislaţia locală, copiii sunt luaţi fără nici un fel de acte. Singurul lucru ce puteam face, era să mă stăpânesc. Plânsul este "interzis" în Norvegia, este considerat o "boală" şi "Autorităţile pentru apărarea copiilor" pot să vă trimită forţat la psihiatrie.

Se pare că în Norvegia este plan de stat, cota pentru luarea copiilor de la părinţii lor. Autorităţile de protecţie, chiar se întrec în realizarea acestei cote.

Grafice şi diagrame sunt publicate la fiecare 3 luni: câţi copii şi în care cartier au fost colectaţi.

Am primit recent un raport suedez cu privire la colectarea copiilor de la familii din Suedia şi din ţările scandinave vecine. 

Este vorba de un fenomen aparte. În acest raport se afirmă că, în Suedia au fost retraşi din familii, 300.000 de copii. Acest lucru înseamnă că este vorba de o generaţie întreagă a copiilor furaţi de la părinţii lor biologici.

Oamenii de ştiinţă, criminologii, juriştii, avocaţii - oameni cu valori tradiţionale, care încă îşi amintesc că în Suedia era familia -, nu înţeleg. Ei spun că are loc ceva ciudat. Are loc dezvoltarea statului pe familii.

Experţii indică 10.000 coroane (suedeze sau norvegiene) pe zi, sumă ce o primeşte familia adoptivă pentru un copil primit. Agentul organizaţiei "Barnevarn", primeşte de la bugetul de stat, sume imense pentru răsturnarea cuibului de familie, pentru copilul furat. Acest lucru se întâmplă în toate ţările scandinave.

În acest sens, părinţii adoptivi pot alege copilul, ca la piaţă. Dacă ţi-a plăcut o fetiţă blondă cu ochii albaştri şi o vrei, ajunge să telefonezi la Barnevarn şi să spui: "Sunt pregătit/ă, am cameră pentru copil" şi să spui numele copilului.

Ombudsman, în Norvegia, încearcă să lupte împotriva sistemului Barnevarn. Consideră că acest sistem de tranzacţii cu copii, este corupt. În luna mai, familiile afectate de acest sistem, au organizat un protest împotriva separării copiilor de părinţi.

Titlul în ziarul norvegian: "1/5 din copiii norvegieni sunt deja salvaţi de la părinţi", înseamnă că dintr-un milion de copii, în acest stat, cam 200.000 sunt "salvaţi" şi nu mai locuiesc cu mama şi tata acasă, ci într-o instituţie pentru copii.

Conform statisticilor publicate în mass-media norvegiană, doi din zece copii sunt născuţi de femei norvegiene, restul fiind copii de emigranţi. Emigranţii dau Norvegiei o populaţie sănătoasă, deoarece la ei nu sunt aproape deloc practicate căsătoriile. Cei mai mulţi copii au primit Barnevarn de la părinţii ruşi.

"Zavtra": Atunci când un copil este luat de la părinţi, ei ce pot face?

Irina: Aproape în fiecare lună, în Norvegia se sinucide o mamă rusă. Pentru că atunci când vin să-ţi ia copiii, eşti lipsită de putere. Eşti singură împotriva sistemului. Ei îţi vor spune de exemplu: "Faci omleta altfel decât în Norvegia, forţezi copilul să-şi spele mâinile, mergi strâmb, prin urmare, nu poţi sta aici cu copilul pe nisip. Asta înseamnă că eşti o mama rea şi de aceea îţi luăm copilul."

Sistemul de protecţie a copilului în Norvegia, se bazează pe principiul prezumţiei vinovăţiei părinţilor.

Părintele este conştient vinovat. Pe părinţi se aruncă o grămadă de minciuni. Totul începe cu o afirmaţie simplă: "Vreţi să vă întoarceţi în Rusia" şi nu puteţi nega, doar aveţi rude acolo. Sau: "Vreţi să asasinaţi copiii voştri", asta pentru că ruşii obişnuiesc să spună "te omor!"

Sistematic te pun în situaţii când trebuie să te aperi. Un singur om nu poate să oprească maşinăria de stat, bazată pe recompense fabuloase oferite avocaţilor de la birourile de protecţie a copiilor, judecătorilor, psihologilor, psihiatrilor, părinţilor adoptivi şi altor asemenea. Recompensele se dau pentru fiecare copil  cu ochii albaştri, luat. Tu nu ai nici o şansă de a-ţi salva copilul de la adăposturile norvegiene pentru copii. Am trecut prin toate instanţele judecătoreşti norvegiene. Totul este susţinut, corupţia este peste tot. Copiii sunt bunuri, pe care ei nu le restituie.

Toate articolele ziarelor ruseşti despre copiii mei au fost traduse în norvegiană de avocatul de la Barnevarn şi utilizate pentru a mă învinovăţi. "Ea nu este normală, ea îşi apără copilul prin intermediul ziarelor". În vest funcţionează legea privind confidenţialitatea, care este promovată activ şi în Rusia.

"Zavtra": Aţi indicat că în nordul Europei, funcţionează sistemul de lichidare a familiei, legat de abuzuri sexuale asupra copiilor. Cum funcţionează acest lucru?

Irina: Ministerul care se ocupă cu probleme legate de copii, se numeşte literalmente Ministerul Afacerilor Copiilor şi Egalităţii la toate formele de diversitate sexuală.

Minorităţile sexuale în Norvegia, cu siguranţă nu mai sunt minorităţi.    Minorităţile, sunt acum orientaţii heterosexuali.

În materialele sociologilor, disponibile în mod liber, se afirmă că, în anul 2050, Norvegia va fi ţara cu 90% homo. Ce se înţelege prin termenul de "homo" este greu de imaginat. Se spune că ideile noastre despre lesbiene şi gay sunt deja trecutul.

S-ar părea că voi nu sunteţi implicaţi; să facă ce vor, ce am eu şi copiii mei cu asta? Cândva şi eu mă întrebam aşa, pentru că am trăit în ignoranţă completă despre asta, că întoată Europa se introduc în viaţă standardele sexuale, care reglementează creşterea copiilor în conformitate cu cadrul definit. 

Sunt obligatorii pentru toţi cei care au semnat convenţia de admitere, făcându-se acum lobby şi in Rusia. Acolo literalmente se spune despre modul în care părinţii, în colaborare cu personalul grădiniţei, sunt obligaţi să educe copiii în "diferite forme de iubire".

O parte specială a acestui total-european, sex-standardul, indică de ce ar trebui să ne învăţăm copiii despre masturbare, părinţii şi profesorii în grădiniţe sunt obligaţi să pună aceasta în aplicare, până la vârsta de 4 ani şi nu mai târziu. Pentru noi ruşii din "peşteră" este o informaţie foarte utilă.

La pagina 46 din acest document se afirmă că un copil nou-născut trebuie să fie conştient de identitatea lui de gen. Cu sex-învăţatul obligatoriu din naştere, copilul vostru trebuie să realizeze ceea ce este: gay, lesbiană, travestit sau transsexual.

În privinţa egalităţii de gen, sunt omişi termenii de "bărbat" şi "femeie", astfel încât rezultatul vi-l puteţi imagina şi singuri!

În Norvegia, a fost înfiinţat Institutul de cercetare ştiinţifică la Universitatea din Oslo, care examinează sinuciderile copiilor de la 0 la 7 ani. Este foarte ciudat, cum poate un copil nou-născut să se sinucidă?! Dar conform Barnevarn, este natural...

După urgiile sadice, când copiii într-adevăr mor, asemenea cazuri sunt luate ca fiind sinucidere.

„Zavtra“: Irina, să ne întoarcem la experienţa dumneavoastră personală ...

Irina: A doua oara mi-au luat copiii pe 30 mai 2011. M-au sunat doi poliţişti şi doi lucrători de la Barnevarn (Oficiul pentru Protecţia Copilului). Am deschis, poliţiştii erau înarmaţi, a venit chiar comandantul de la secţia de poliţie Bjorklagena şi mi-au spus: "Am venit să-ţi luăm copiii!". Am sunat-o pe avocată şi ea mi-a spus: "Da, în conformitate cu legile din Norvegia, sunteţi obligată să îi daţi. Dacă vă opuneţi, vi-i ia şi aşa oricum şi nu îi mai vedeţi mai mult. Sunteţi obligată să daţi copiii şi mâine, vă vor explica despre ce este vorba". Au luat imediat copiii, care nu au reuşit nici să se schimbe, fără să-mi arate nici un document.

Am rămas în stare de şoc. Acum trebuia să dovedesc că eu sunt o mamă bună.

În ziar a fost descris un caz în care un băieţel a fost luat de la mama sa şi a fost violat în toate instituţiile de apărare a copilului. Când a împlinit 18 ani, şi-a cumparat o armă, a venit "acasa" şi i-a împuşcat pe părinţii adoptivi.

Alt caz, un băieţel care a fost luat de la mama sa şi plângea că vroia la mama. Medicii au spus că este paranoia şi l-au îndopat cu medicamente. După ce jurnaliştii au început să manifeste interes pentru acest caz, l-au înapoiat la mamă într-un scaun cu rotile. Băiatul a pierdut în greutate 13 - 15 kg. Avea distrofie, cu modificări ireversibile.

La o vizită la copiii mei, fiul mai mare mi-a zis că a scris o scrisoare la consulatul rus, în care a spus că, şi dacă ar muri, tot va fugi din Norvegia, că nu v-a trăi într-un lagăr de concentrare.

Şi a reuşit să organizeze propria evadare. A luat contact prin internet cu polonezul Krzysztof Rutkovský, care a reuşit să salveze o fetiţă poloneză, de la o familie norvegiană adoptivă. Polonezul m-a sunat în ultimul moment, când totul a fost pregătit. Mi-a spus: "Când scot singur băiatul din ţară, fără dumneata, va fi răpirea unui copil străin, dar dacă vei merge şi dumneata, va fi ca un ajutor dat familiei." A fost o decizie dificilă: a muri toţi trei în Norvegia, sau a salva cel puţin pe fiul mai mare şi pe mine. Nu doresc nimănui să aibă asemenea trăiri ceva de genul acesta.

În Polonia, am stat trei luni. Mama biologică are dreptul la copilul său doar în Rusia, nicăieri în altă parte în Europa. Copilul meu a primit mai întâi mamă adoptivă norvegiană, apoi ne-a acuzat de răpirea copilului de către o străină (adică eu). Atunci Polonia a stabilit o altă mamă adoptivă.

Pentru a ajunge copilul în Rusia, mama mea (adică bunica lui), a devenit mama adoptivă din Rusia. Astfel s-a făcut schimbul între mamele adoptive poloneză şi rusă. Aşa că, fiul meu avea părinte norvegian numărul unu, părinte polonez numărul doi şi al treilea părinte, rus. Mama biologică este în Europa un nimic.

"Zavtra": După ce v-aţi întors în Rusia, au început să circule informaţii cu privire la cazuri similare. Povestiţi-ne despre asta.

Irina:  Să vă dau un exemplu: Irina S. a locuit în Marea Britanie 18 ani. A avut acolo un prieten şi a născut o fetiţă. Într-o zi, Irina S. a aflat că partenerul ei este membru al clubului sadomasochist. Se uitau la televizor împreună cu fiica lor, aratau acolo un concurent şi fiica spune: "Mami acest unchi s-a jucat cu mine de-a doctorul... O!!!  Şi mătuşa aceasta s-a jucat cu mine în cada de baie..." Puteţi să vă imaginaţi că copilul dumneavoastră povesteşte lucruri de genul asta?

Irina S. s-a dus să se consulte cu un psiholog pentru copii, care i-a spus: "Dragă, tu eşti pastă de dinţi, eşti ziua de ieri. Aceasta nu este perversiune, aceasta este un sex creativ pentru elită."

Irina S. a tăcut şi în linişte a început împachetatul lucrurilor şi pregătirea de evadare în Rusia. Femeie înţeleaptă ...

În Norvegia, au fost legalizate mai întîi căsătoriile între persoane de acelaşi sex, apoi a fost aprobată Legea privind adopţia copiilor de către partenerii homosexuali.

Preoţii (femei şi bărbaţi) vorbesc deschis despre orientarea lor sexuală netradiţională. Mai recent, au apărut îndrăzneţii din cercul homosexualilor, care ridică întrebări de drept privind căsătoriile cu copii.

Dacă noi, părinţii valorilor tradiţionale, stăm ca nişte găini şi aşteptăm, atunci această luptă cu ei este pierdută. Astăzi, sunt locuri de experiment în Europa de Nord, Germania, SUA şi fostele colonii britanice, precum Canada, Australia şi Noua Zeelandă – acestea fiind focarele, de unde primesc cele mai multe chemări de ajutor SOS, de la mamele ruse.

Ideea necesară rezistenţei deschise mi-a dat putere în Norvegia de a nu mă lăsa învinsă, de a nu înnebuni.

În Rusia, fiecare părinte trebuie să înţeleagă că, în ultimii 30 de ani, structurile care sunt implicate în traficul de copii sunt părtinitoare redistribuirii maselor demografice, au adoptat poziţia că părintele şi copilul nu sunt o singură entitate.

Acum copiii aparţin unei companii abstracte sau statului.

Pentru a face lucrurile si mai rele, în conformitate cu Aranjamentul de la Haga din 1980, în care Rusia a semnat în 2011, copiii aparţin teritoriului în care se află ultimele 3 luni.

Filosofia acestor "inumani", dezvăluie proiectul Partidului Muncitoresc Norvegian de guvernamant, despre care tocmai am citit recent în SMI norvegian. Lisbakken, ministrul responsabil pentru familie şi copii, declară fără ruşine: "Eu sunt un homosexual. Vreau ca toţi copiii din ţară să fie ca mine." A iniţiat Programul de Stat experimental, în care au fost eliminate de la grădiniţe poveşti ca Cenuşăreasa şi poveştile fraţilor Grimm. În locul lor a fost scrisă altă literatură de tip "Rege şi Rege", sau "Copii gay". În ele, de exemplu, prinţul se îndrăgosteşte de rege, sau de alt prinţ, prinţesa visează la căsătoria cu regina.

În conformitate cu legea, copiilor de grădiniţă educatoarele sunt obligate să le citească aceste povestiri şi să le arate imagini.

S-a întâmplat un caz. Turişti ruşi s-au dus în Noua Zeelandă cu o viză de şedere de scurtă durată, de exemplu pe 7 zile, părinte cu copil.

Părinţii, ori au ţipat la copil, ori copilul plângea mai tare şi de la hotel au sunat la serviciul pentru protecţia oficială a copiilor. A apărut grupul "salvator" şi le-a luat copilul, l-au „salvat“ de la părinţii "sadici". Diplomaţii ruşi au luptat mai bine de un an pentru o întâlnire între părinţii biologici şi copil.

Eu personal de doi ani mă lupt pentru dreptul de întâlnire cu fiul mai mic.

Brejvik, care a ucis 80 de persoane, are dreptul de a apela la rude în fiecare zi. Condamnaţii la moarte, peste tot în lume, au dreptul la scrisori şi apeluri telefonice, dar mama nu are posibilitatea nici chiar să vorbească cu copilul ei.

Oricum, Brejvik "a salvat" Norvegia înaintea partidului muncitoresc de guvernământ, şi ei au anunţat că urăsc musulmanii. Brejvik a fost violat la 4 ani de o mamă. Barnevarn l-a luat şi l-a trimis la „încercări pe etape“. Fiecare familie l-a "gustat" (probabil a fost dat la mai multe familii adoptive). Apoi tânărul a pregătit acţiunea sa 9 ani. Cred că i-au promis marea cu sarea, ca să nu pomenească despre acest subiect. Jurnalistii suedezi au descoperit deja această poveste.

La fiecare cinci ani, Barnevarn emite rapoarte despre emigranţi. Cati copii au fost luaţi de la părinţii biologici si care este originea parintilor. Pe primul loc se află Afganistan, apoi Eritrea şi Irak. Dintre copiii albi, Rusia este pe primul loc, iar în topul general, se află pe locul 4.

Părinţii biologici capătă de la stat permisiunea de a se întâlni cu copiii lor furaţi,numai două ore, o dată la jumătate de an. Este maximum. Fiul meu, care a fugit în Rusia, este înregistrat virtual în casa lor adoptivă, ca aparţinând de populaţia Norvegiei, până la vârsta de 23 ani.

Un alt lucru important. Numai în Norvegia funcţionează 19.000 de organizaţii non-guvernamentale pentru reprofilarea copiilor din bărbat şi femeie sau invers, sau în alte sexe neconvenţionale.

Copilul este nevoit să evolueze în categorie sexuală non-tradiţională stabilită. Ceea ce a povestit fiul meu cel mic deja nu mai este o pedofilie primitivă, ci un fel de training organizat.

"Zavtra": Este greu de crezut că există asemenea orori teribile ...

Irina: Până când rezolvaţi dacă este de crezut sau nu, în această lume este o întreagă generaţie de părinţi, care trebuie să trăiască cu această oroare.

Totul serveşte ideii de “toleranţă pentru diversitate”. Spun despre copii că au dreptul la alegerea sexuală de la naştere, au dreptul la diversitatea sexuală.

Împotriva noastră şi a voastră, împotriva părinţilor şi copiilor, sunt reţele bine organizate în lumea interlopă.

Se pare că a venit timpul să recunoaştem în mod deschis şi sincer şi la fiecare departament al poliţiei ruse, la toate nivelurile, să se constituie o unitate specială de combatere a acestor grupuri internaţionale de banditism demografic.

La marşul pentru „Apărarea copiilor“, am încurajat părinţii să scoată masca frumoasă a justiţiei juvenile din vest, care nouă ni se prezintă ca fiind „salvatoare a copiilor de părinţii alcoolici” şi care este folosită în încercare,a la nivel mondial, de a schimba sexul copiilor noştri.

Experiment monstruos, care de aproape 30 de ani, progresează în toată Europa.

În Europa, dar şi în Canada, SUA, Australia şi Noua Zeelandă, peste tot în afara Rusiei, familia este zdrobită şi despărţită. Familia, ca legătura între părinţi şi copii, este distrusă planificat.

Cifre de copii luaţi: 200.000 în Norvegia, 300.000 în Suedia, 250.000 în Finlanda, în Germania, Israel la fel un număr foarte mare. Acestea sunt generaţii furate.

"Zavtra": Pe baza acestor informaţii, se pare că ţara noastră este o insulă cu un stil de viaţă creştină ...

Irina: Despre mine se vorbeşte des: "Aha, mai întâi a fugit în vest, iar acum a devenit o patriotă fanatică". Da, eu sunt o patriotă involuntară. Pentru ca omul să aprecieze Rusia noastră, probabil că este nevoie să piardă totul. Am plătit prea scump pentru greşeala mea - propriul copil - şi am avut parte de o experienţă oribilă.

Mai mult de 100 de familii ruse îngenunchează azi în jurul Rusiei şi strigă: „Noi suntem musafirii din viitorul vostru! În vest ne-au furat copiii. Luaţi seamă la nenorocirile noastre şi învăţaţi-vă minte! Treziţi-vă, opriţi ciuma celui de-al treilea mileniu! Ridicaţi o cortină de fier faţă de aceste toleranţe şi perversiuni! Împingeţi această mizerie dincolo de graniţele Rusiei!”

________________________

Interviu realizat de Andrei Fefelov, mişcarea internaţională publică "Mame din Rusia", apărut în ziarul "Zavtra".

 http://www.chelemendik.sk/Rozhovor_s_ruskou_mamou_plakat_je_v_Norsku_zakazane_je_to_povazo_119288153.html

http://www.magnificat.sk/2013/08/europska-unia-alebo-kam-sme-sa-to-dostali/

Ministerul Educaţiei restricţionează accesul elevilor la expoziţia „cadavre jupuite”

În perioada 22 martie – 30 iunie a.c., la Muzeul „Grigore Antipa” din Bucureşti este găzduită expoziţia “The Human Body”, în care peste 200 de cadavre jupuite, unele secţionate în fel şi chip şi conservate prin metoda plastinării (astfel că par trupuri vii), sînt prezentate într-un spectacol sinistru (unele în „mişcare”).

În mai multe ţări, această expoziţie a stîrnit proteste şi în unele a fost interzisă (bunăoară în Franţa cea laică şi experimentală).

La noi, autorităţile au început să reacţioneze după protestul public al unor asociaţii civice. Astfel, Direcţia pentru Protecţia Copilului a recomandat ca accesul copiilor sub 12 ani să fie permis numai dacă  aceştia sînt însoţiţi de părinţi, iar Ministerul Educaţiei a transmis o adresă Inspectoratelor Şcolare Judeţene în care cere ca, pentru vizitele la această expoziţie organizate de şcoli, să se ceară votul majoritar în Consiliile de Administraţie ale şcolilor şi acordul scris al părinţilor, „întrucît există unele aspecte controversate, generate de tipul de exponate, precum şi un posibil impact emoţional negativ pe care acestea l-ar putea avea asupra elevilor”.

Ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, însuşi a declarat, spre cinstea lui, că nu şi-ar duce copiii la această expoziţie.

Motivele acestei atitudini responsabile sînt cunoscute:

1. Trupurile provin din China şi ar putea fi ale unor deţinuţi politic, ucişi de autorităţi şi puse la dispoziţia organizatorilor expoziţiei. Desigur, China dă asigurări că aceste cadavre sînt ale unor oameni care au murit din cauze naturale şi că ele nu au fost revendicate de nimeni pentru a fi înmormîntate. Ce încredere putem avea însă într-o dictatură şi încă într-un regim comunist, prin definiţie criminal? Ne-ar fi convenit ca rude sau cunoştinţe ale noastre, care au fost victime ale comunismului din România, să fi devenit exponate?

2. Prin expunerea acestor trupuri se aduce atingere atît concepţiei creştine despre trup (şi totuşi sîntem o ţară majoritar creştină), cît şi demnităţii persoanei în cel mai larg şi laic sens. O persoană merită respect şi după moarte. Iar profanarea de cadavre se pedepseşte în toată lumea civilizată.

3. Vizitarea acestei expoziţii i-ar putea traumatiza psihic pe copii. O spun mai mulţi psihologi consultaţi de organizaţii ale societăţii civile. Dacă unii copii sînt traumatizaţi după ce participă la o înmormîntare, cum n-ar fi văzînd morţii „vii”?

4. Această expoziţie este o modalitate mizerabilă de a face bani de pe urma suferinţei altora. Dacă urmăreau un scop strict ştiinţific, organizatorii puteau folosi corpuri şi organe fabricate după ultima tehnologie, care le-ar fi făcut să pară adevărate.

În ciuda acestor argumente, ca de fiecare dată cînd e vorba despre un element de terorism cultural, „umaniştii” şi „progresiştii” de stînga au sărit ca arşi în apărarea expoziţie şi întru acuzarea autorităţilor. Diverşi jurnalişti, pătrunşi de entuziasmul cercetării ştiinţifice, şi activişti civici cu agendă politică i-au acuzat pe contestatarii expoziţiei de obtuzitate şi fundamentalism religios şi nu văd cu ochi buni restricţionarea accesului elevilor.

Oficialii români trebuie să reziste acestor presiuni. Societatea civilă responsabilă îi susţine.

Asociaţia „Rost” îşi declară sprijinul ferm pentru deciziile luate în acest sens de Ministerul Educaţiei şi Direcţiei pentru Protecţia Copilului.

Boicotaţi Colegiul "George Coşbuc" din Bucureşti!

Scrisoare deschisă adresată părinţilor

 

„Să nu vă întoarceţi virgine din vacanţă”

(din sfaturile profesoarei Roxana Marin către eleve)

Organizaţiile semnatare ale prezentei scrisori-apel îndeamnă public părinţii să evite înscrierea copiilor lor la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc” din Bucureşti.

Suntem nevoiţi să răspundem astfel, în calitate de organizaţii ale societăţii civile preocupate de situaţia familiei româneşti şi a educaţiei, părinţilor alarmaţi de unele stări de fapt cu care copiii lor se confruntă în acest liceu.

Motivaţia apelului la boicot este dată de un cumul de factori, dintre care cei mai importanţi sunt legaţi de proliferarea promiscuităţii sexuale şi a imoralităţii:

- Propaganda homosexuală făţişă, deja de notorietate, derulată în ultimii trei ani de unii dintre profesori, prin „platforma de activism LGBT” (ie. – homosexual-lesbian-bisexual-transsexual). Pintre activităţi se numără şi „primul Gay Pride (ie. - parada „mândriei homosexuale”) dintr-o şcoală publică din România”, cu participarea elevilor, inclusiv din ciclul gimnazial;

- Organizarea şi interpretarea piesei de teatru pornografic „Monoloagele vaginului”, având ca actori şi spectatori eleve şi profesoare (inclusiv fosta directoare, Ilinca Buciu). Cel puţin repetiţiile pentru acest „spectacol” s-au derulat în incinta liceului;

- Promiscuitatea sexuală, cazurile de corupere de minori şi relaţii sexuale profesor-elev.

Am decis să facem acest apel, fără precedent în România, constatând că unele dintre activităţile şi situaţiile menţionate nu numai că nu sunt incidente izolate, ci că se repetă şi că primesc sprijin din partea conducerii liceului. Este vorba despre promovarea homosexualităţii şi a promiscuităţii sexuale. Astfel, li se inoculează elevilor ideea falsă că asemenea comportamente sunt fireşti şi că pot constitui o alternativă viabilă, dacă nu optimă, în parcursul lor către statutul de adult.

Deloc întâmplător, unii dintre profesori desfăşoară activitate infracţională sau cel puţin aflată la limita legii şi a normelor morale pe care un cadru didactic ar fi firesc să le respecte. Ca exemplu, este cercetată penal pentru delapidare fosta directoare, „actriţa” Ilinca Buciu etc. Apreciem că există o legătură directă între decadenţa morală din liceu şi acţiunile ilegale ale unor cadre didactice.

Constatăm răspunsul vag şi lipsit de substanţă al Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti la solicitarea noastră de a ni se comunica rezultatele anchetei pe care I.S.M.B. a efectuat-o la unitatea de învăţământ, în urma reclamaţiilor părinţilor. Suntem, din păcate, nevoiţi să îi considerăm pe responsabilii educaţiei româneşti părtaşi, cel puţin parţial şi tacit, la perpetuarea acestor fenomene grave.

Atragem totodată atenţia oficialilor din Ministerul Educaţiei că „activismul LGBT” (ie. -  homosexual-lesbian-bisexual-transsexual) este o activitate de propagandă cu finalitate POLITICĂ, mascată prin aparenţe culturale. Acesta nu are ca scop, aşa cum se afirmă, „respectarea drepturilor omului” sau „toleranţa” – termeni utilizaţi cu scop manipulator - ci fabricarea şi impunerea unor drepturi inventate, inexistente în documentele internaţionale, şi anume „dreptul la căsătorie” şi „dreptul la adopţie de copii” pentru cuplurile de acelaşi sex, precum şi incriminarea, după un tipar totalitar, a oricărei forme de critică la adresa acestui comportament. Aceste obiective politice, cu profunde implicaţii asupra societăţii, sunt, de altfel, asumate în mod deschis de organizaţiile „minorităţilor sexuale”, care se folosesc de toate pârghiile politice şi sociale, inclusiv de elevi, profesori şi fonduri publice.

Considerăm că toţi părinţii responsabili trebuie să evalueze unităţile de învăţământ şi sub aspectul calităţii şi solidităţii educaţiei morale pe care elevii o primesc, nu doar prin prisma educaţiei formale, indiferent cât de performante ar fi metoda didactică şi dotările. Doar astfel au garanţia că, la încheierea ciclului liceal, odată cu majoratul, tânărul îşi poate asuma un parcurs firesc în viaţă şi o contribuţie validă, sănătoasă, la „viaţa cetăţii”. Promovarea homosexualităţii şi a promiscuităţii sexuale ca virtuţi nu-i pot face, în acest proces de devenire, decât rău.

În consecinţă, încurajăm părinţii să evite înscrierea la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc” din Bucureşti a copiilor lor, considerând că procesul educaţional tarat din instituţia numită le pune acestora în grav pericol dezvoltarea firească - mentală, intelectuală, spirituală şi chiar fizică.

Solicităm profesorilor liceului o atitudine morală şi civic responsabilă, căci lucrează cu suflete şi nu exercită o îndeletnicire tehnică, limitată la predarea materiei din programă. Este de datoria dascălilor să protejeze aceste suflete nevinovate şi să refuze ingerinţa propagandei homosexuale promovate de câţiva profesori rău intenţionaţi în Colegiul Coşbuc.

Îndemnăm familiile care au deja copii elevi la acest liceu să vegheze cu atenţie activitatea lor şcolară, semnalându-ne situaţiile ieşite din comun.

16 martie 2013

Semnează următoarele organizaţii non-guvernamentale:

1. Alianţa Familiilor din România
2. Asociaţia Dascălilor din România
3. Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
4. Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România (compusă din 13 organizaţii)
5. Asociaţia „Familia Ortodoxă”
6. Asociaţia Oamenilor de Afaceri Creştini-Ortodocşi
7. Asociaţia „Familia şi Viaţa”
8. Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”
9. Asociaţia pentru Libertatea Românilor
10. Asociaţia „Darul Vieţii”
11. Asociaţia Provita Media
12. Liga de Utilitate Publică
13. Asociaţia „Rost”
14. Asociaţia „Doamna Stanca”
15. Asociaţia „Sfântul Grigorie Palama”
16. Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români, filiala Tg. Jiu
17. Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români, filiala Suceava
18. Liga pentru Identitate Naţională
19. Asociaţia „Cercul Studenţesc Floarea de foc”
20. Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”
21. Asociaţia „Prologos”
22. Asociaţia „Sinaxis 2010”
23. Asociaţia „Antimis”
24. Asociaţia „Enable”
25. Asociaţia „Bunavestire”
26. Alianţa pentru Demnitate Naţională
27. Fundaţia Creştină „Arsenie Boca”
28. Asociaţia Umanitară „Neagoe Basarab”
29. Asociaţia WorldTeach România
30. Fundaţia „Bridge to Europe”
31. Asociaţia „Ortodoxia Tinerilor”
32. Asociaţia pentru Cultură „Alfa”
33. Asociaţia "Basarabii"

Lupta ateilor cu manualele de religie

Scrisoare deschisă adresată ministrului Educaţiei

Referitoare la predarea religiei în şcolile publice şi la atacurile asupra acesteia 

Bucureşti, 6 octombrie 2012

Stimată Doamnă Ministru Ecaterina Andronescu,

Organizaţiile noastre îşi manifestă îngrijorarea pentru atacurile repetate faţă de predarea religiei în instituţiile publice de învăţământ, atacuri orchestrate de organizaţii care au ca unică raţiune de a fi marginalizarea actului de credinţă în societate şi impunerea agendei ideologice secular-ateiste.

De ani buni, la fiecare debut de an şcolar, aceste organizaţii, care, deşi nu au reprezentativitate reală, se pretind a fi „reprezentanţi ai societăţii civile”, încearcă pe toate căile posibile nu numai eliminarea simbolurilor religioase din şcoli, ci şi eliminarea predării religiei, în paralel cu promovarea secularismului agresiv şi a unei pretinse „toleranţe” faţă de anumite categorii „discriminate” religios.

Noua solicitare de modificare a manualelor de religie, despre care am aflat din presă joi 4 octombrie 2012, este o altă diversiune: întrucât nu au reuşit să obţină modificarea legii în sensul dorit (eliminarea orei de religie), secular-ateiştii urmăresc să facă practic inutilă predarea acestei materii prin transformarea cursului de religie într-unul de istorie călduţă, din care să fie scoase referirile la sistemul de valori tradiţionale, moral-religioase. Cei în cauză îşi motivează acţiunile prin pretinsa grijă faţă de copiii îndoctrinaţi cu o „religie intolerantă şi agresivă”, însă ei înşişi promovează o agendă ideologică agresivă şi realmente intolerantă la adresa persoanelor cu convingeri moral-religioase.

Am aflat, de asemenea, cu stupoare despre o tentativă, de inspiraţie bolşevică, de intimidare a directorilor de şcoli, ameninţaţi cu plângeri penale pentru vini închipuite privind modalitatea de organizare a orelor de religie. Dorim să vă informăm şi vă rugăm să transmiteţi celor vizaţi, că vă oferim asistenţă juridică gratuită prin juriştii şi avocaţii noştri. De altfel, vă reamintim că în urmă cu 6 ani am avut o astfel de colaborare de succes. Atunci a avut loc o încercare de îndepărtare a simbolurilor religioase din şcoli, coordonată de aceleaşi persoane, cu sprijinul unei instituţii a statului (Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării). Spre meritul comun, ministerul pe care îl conduceţi şi organizaţiile noastre au reuşit contracararea în instanţă a acestui atac.

Ne afirmăm convingerea că predarea religiei în şcoli, evident cu respectarea deplină a libertăţii de opţiune şi de convingere a reprezentanţilor legali ai minorilor, este stringent necesară în perioada actuală, de accelerată dezintegrare socială, în care copiii şi tinerii sunt lipsiţi de modele şi de repere morale reale. Rămânem dispuşi la dialog şi vă rugăm pe această cale să ne consideraţi partenerii ministerului şi ai dvs. personal în orice demers onest pentru ridicarea calităţii actului educaţional şi spre beneficiul societăţii în general.

Cu preţuire deosebită,

Alianţa Familiilor din România, prin Bogdan Mateciuc

Asociaţia PRO VITA Fil. Bucureşti, prin Bogdan Stanciu

Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, prin Virgil Vlăescu

Asociaţia „Ortodoxia Tinerilor”, prin Claudiu Bălan

Asociaţia WorldTeach, prin Beniamin Lup

Alianţa pentru Demnitate Naţională, prin Iulian Capsali

Asociaţia „Rost”, prin Claudiu Târziu

Asociaţia Civic Media, prin Victor Roncea

Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, Filiala Iaşi, prin Margareta Vlad

Asociaţia de Știinţe Etnologice din România

Ateneul Tătaraşi, Iaşi, prin Liviu Brătescu

Asociaţia „Alexandu Lăpuşneanu”, Iaşi, prin Aurica Ichim

Asociaţia Communio, Iaşi, prin Eugenia Burdea

Asociaţia „Dialog pentru Dezvoltare”, Iaşi, prin Isabela Cioata

Fundaţia Naţională pentru Dezvoltare Comunitară, Iaşi, prin Dana Răileanu

Asociaţia Meşterilor Populari din Bucovina, prin Florin Cramariuc

Asociaţia Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţului, prin Costi Lungu

Asociaţia „Artă şi Tradiţii Meşteşugăreşti” Alba, prin Petruţa Pop

Guvernul ne obligă la solidaritate. Dar nu cu el, ci între noi

Mai multe măsuri ale guvernului, luate sau momentan numai anunţate, pe fond de austeritate creionează un viitor subru pentru familie în România. Guvernul şi adevăratul său premier, preşedintele Traian Băsescu, ne pretind solidaritate cu ei în aceste momente. Dar solidaritatea cu puterea ar fi pentru noi o autoflagelare stupidă, dacă nu cumva chiar sinucidere.

În aceste condiţii, protestele de stradă sînt perfect justificate. Şi vor trebuie urmate şi de alte acţiuni, pînă cînd vom schimba hotărîrea guvernului de a transforma România într-un "stat fără popor", cum bine scrie Mircea Platon într-un comentariu din ziuaveche.ro de azi.

Mîine, 17 mai, de la ora 12.00 la 14.00, sute de părinţi cu prunci în braţe vor picheta Ministerul Muncii.
Miercuri, 19 mai, la ora 16.00, Forul Ortodox Român (FOR) şi Alianţa Familiilor din România (AFR) vor organiza o conferinţă de presă pe tema ameninţărilor la adresa familiei.
Vineri, 21 mai, începînd cu ora 17.30, FOR şi AFR vor organiza un Marş pentru Familie, de la biserica Kretzulescu, de pe Calea Victoriei, pînă în Piaţa Unirii.

Voi reveni cu amănunte.

Un manual de istorie a comunismului ca un exercitiu de manipulare

Prin filiera Asociatiei Ziaristilor si Editorilor Crestini, mi-a parvenit o pertinenta critica a modului in care este tratata problema cultelor din Romania comunista in recentul manual O istorie a comunismului din România. Istoricul George Enache, specialist in istoria Bisericii Ortodoxe Romane sub comunism, arata ca manualul e prost facut si tendentios - cel putin in capitolele despre culte. Public aici opinia sa.
Pornind de la aceasta, am cerut parerile altor istorici privind celelalte sectiuni ale manualului, pentru a vedea in ce masura acesta slujeste intelegerii epocii comuniste de catre elevi. Pe masura ce voi primi raspunsurile, le voi publica aici si in revista Rost. (C.T.)

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, O istorie a comunismului din România, manual pentru licee, autori: Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Alexandrescu.

Observaţii privind maniera de prezentare a realităţilor religioase din România comunistă

În interviul realizat în 11 septembrie 2008 de Armand Goşu cu autorii manualului de istoria comunismului apărut sub egida IICCR (1), s-a subliniat în repetate rânduri ideea că manualul elaborat nu vine cu sentinţe definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte evoluţia regimului comunist în spaţiul românesc, iar autorii nu au dorit crearea unui conflict între generaţii, cu alte cuvinte nu avem de-a face cu un „manual al lui Roller pe invers”. Unul din scopurile principale urmărite de autori a fost dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin recursul la activităţi de învăţare bazate în cea mai mare parte pe cercetare personală sau de echipă. În acest sens, susţin autorii, au fost puse la dispoziţia elevilor un mare număr de surse istorice de diferite tipuri, care să îndemne la descoperire, dezbatere şi exercitarea propriului spirit critic: „Exerciţiile ... îi îndeamnă pe elevi să se implice, să cerceteze, să pună la lucru ceea ce învaţă la lecţie şi ceea ce ştiu din alte locuri, să îi îndemne să citească altceva, să poarte discuţii cu părinţii, cu bunicii, între ei, într-un cuvânt, să dezbată. Din fericire, şi în România, cultura dezbaterii începe să câştige teren”.

Sunt doar câteva elemente din interviu, care sugerează că autorii au dorit să redacteze manualul în spiritul „noii istorii” şi al multiperspectivităţii. Cuprinsul volumului, în care găsim teme de viaţă cotidiană, studii de gen, prezenţa numărului mare de surse istorice, sunt elemente care conduc către această concluzie. Totul este însă aparenţă înşelătoare. Cine are cât de cât cunoştinţe despre ce înseamnă „noua istorie” şi multiperspectivitatea şi, în plus, deţine necesara onestitate intelectuală, va observa lesne că manualul dedicat istoriei comunismului nu are nici o treabă cu cele două concepte invocate mai sus. Este vorba de fapt de un discurs în maniera „litaniilor” de dinainte de 1989, sursele „multiple” inserate neavând decât caracter ilustrativ-demonstrativ al celor afirmate deja în textul lecţiei. Mai mult, există diferenţe de abordare de la un capitol la altul în cee ce priveşte utilizarea surselor. În unele cazuri avem enunţate sarcini de lucru, adesea prost formulate, neadaptate în raport cu sursele propuse (fie nu valorifică deplin potenţialul acestora, fie răspunsul cerut depăşeşte cu mult limitele textului şi ale cunoştinţelor elevului). În alte cazuri, autorii se mulţumesc pur şi simplu să facă trimitere în textul lecţiei la diverse surse aflate pe marginea paginii. În anumite privinţe, efortul autorilor hulitelor „cărămizi” din anii ’90, mă refer la cele două manuale de istoria românilor pentru licee, era mai onest, prin înşirarea în cuprinsul textului a dovezilor care le susţineau punctul de vedere. Acum sursele au fost scoase pe manşetă, în încercarea de a păcăli lumea că se folosesc metode moderne de predare-învăţare a istoriei.

Problema surselor istorice prezente în cuprinsul manualului IICCR a constituit la rându-i una din temele importante ale interviului realizat de Armand Goşu. Acesta întreabă la un moment dat: „Acest manual este destinat copiilor de 17-18 ani. De ce nu aţi separat sursele istorice directe, de exemplu o stenogramă a şedinţei Comitetului Central, de un fragment de memorialistică sau de un fragment din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste?” Răspunsul l-a oferit Mihai Stamatescu, profesor la un prestigios liceu din Orşova, vechi autor de manuale şi implicat în numeroase proiecte de implementare a curriculum-ului la disciplina istorie: „Despre tipul de surse istorice se învaţă încă din clasa a V-a, sunt primele lecţii, pentru că e alfabetul învăţării istoriei. Sigur că pe parcursul gimnaziului şi apoi în liceu elevii învaţă oarecum să deosebească între sursele istorice şi să le analizeze. Foarte multe dintre obiectivele studierii istoriei în şcoală sunt legate de modul în care se abordează sursele istorice. Şi asta tocmai pentru că demersul istoric care se face prin lecţiile de istorie este unul civic. Trebuie să-i învăţăm pe copii să citească o sursă istorică, să-l analizeze pe autor, să vadă nivelul lui de educaţie, interesele lui politice. Asta nu doar în ce priveşte sursele de istorie contemporană. La fel îl citim şi pe Miron Costin”.

Domnul profesor a dovedit prin acest răspuns că este o persoană silitoare, care stă bine cu teoria. La partea practică se pare că manifestă unele deficienţe. Dintre toţi autorii manualului, domnia sa era cel mai în măsură să dirijeze lucrurile astfel încât produsul final să devină un adevărat manual de „nouă istorie”. Dl. Goşu a pus o întrebare formulată de mulţi alţi istorici: care este raţiunea acestui amestec între documente produse în timpul regimului comunist şi texte pline de judecăţi de valoare, multe contestabile, ale unor istorici contemporani? Răspunsul profesorului Stamatescu vine din logica multiperspectivităţii, care pune laolaltă cele două tipuri de discursuri. Dar, pentru ca demersul didactic „multiperspectival” să fie complet, este absolut necesar următorul lucru, enunţat atât de competent de dl. Stamatescu: „Trebuie să-i învăţăm pe copii să citească o sursă istorică, să-l analizeze pe autor, să vadă nivelul lui de educaţie, interesele lui politice”. Asta presupune că însuşi istoricul devine parte a criticii, subiect al deconstrucţiei, textele sale intră în malaxor laolaltă cu documentele contemporane epocii de studiat. Unde este acest lucru în manualul IICCR? Nicăieri. Elevilor li se serveşte de fapt o materie deja „mestecată”, istoricii fiind evocaţi mai mult în virtutea prestigiului numelui lor. Din contra, dacă am realiza noi o abordare a manualului în spirit „multiperspectival”, s-ar vedea lesne preferinţa pentru anumiţi autori, care formează o „şcoală” (deşi deocamdată e mult spus), cu meritele ei în abordarea fenomenului comunist din România. Direcţia promovată de aceştia nu este însă singura în spaţiul istoriografic românesc, iar multe dintre enunţurile făcute de ei nu au încă o consacrare care să le permită să fie incluse în manual. În concluzie, elevii nu vor afla decât un singur punct de vedere şi vai de capul celui care va îndrăzni să spună că regimul comunist a fost mai bun decât ceea ce este azi!
Nu dorim să insistăm cu critica din perspectiva „noii istorii” a manualului elaborat de IICCR. Pentru cei interesaţi facem trimitere la textul lui Robert Stradling – Multiperspectivitatea în predarea istoriei: un ghid pentru profesori. (2) Ne vom referi numai la un aspect menit să facă legătura cu miza principală a demersului de faţă, anume viaţa cultelor religioase din România în perioada comunistă. La un moment dat, Stradling, vorbind de modul în care multiperspectivitatea extinde aria şi profunzimea analizei istorice, aminteşte următoarea afirmaţie a lui C. B. McCullagh: „Dacă spun că câinele meu are o ureche, un ochi, un picior şi o coadă, această afirmaţie ar fi literal corectă. Câinele are toate acestea. Dar afirmaţia nu reprezintă o descriere corectă a a câinelui meu, care are două urechi, doi ochi, patru picioare şi o coadă”. Fără a insista pe discuţii ample asupra chestiunii adevărului şi corectitudinii în cercetarea istorică, spunem doar atât: textul de la pagina 108 din manual, indicat drept sursa 6, aparţinând patriarhului Teoctist, este literal adevărat. La fel şi fotografia aflată sub acesta. Dar, din punct de vedere al corectitudinii istorice, ceea ce a făcut autorul capitolului în care sunt inserate textul şi fotografia (e vorba de Mihai Stamatescu) este profund tendenţios şi lipsit de echilibru, sugerându-se că numai ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au avut legături, contacte, cu liderii comunişti. În realitate, nu există practic şef de cult din România care să nu fi trimis la un moment dat o telegramă lui Nicolae Ceauşescu, care să nu fi ciocnit un pahar cu acesta la diferite ocazii. Sunt sute de texte şi fotografii care pot sta mărturie în acest sens, dar nu are sens să discutăm acum pe marginea lor(3), mai ales că până la urmă ele nu au semnificaţia catastrofică care li se atribuie. Era până la urmă datoria liderilor religioşi să întreţină dialogul cu şeful legitim al statului de atunci, ca şefi recunoscuţi prin decret ai unor culte recunoscute de statul român. Altminteri, în logica strâmbă a autorilor manualului, mai lipseşte ca în manual să fie înfăţişat Nicolae Ceauşescu alături de papă sau de regina Marii Britanii, ca şi cele două persoane să fie supuse oprobiului public.
Legat de cele de mai sus, trebuie reamintit autorilor manualului că la începutul anului 1948 şefii tuturor cultelor religioase, fără excepţie, au depus jurământul de credinţă faţă de Republica Populară Română, iar ceea ce în mod greşit este numit în unele studii „dizidenţă” religioasă, acoperă în majoritatea cazurilor demersurile legaliste ale unor reprezentanţi ai cultelor care se adresează autorităţilor politice comuniste, cerând să fie respectate prevederi deja înscrise în Constituţie şi în legile ţării referitoare la culte şi la viaţa religioasă. Pentru că, înainte de a ne grăbi să vorbim de ilegalitatea unui întreg regim social-politic (cum fac unii), trebuie surprins faptul esenţial că regimul comunist şi-a încălcat în mod sistematic propriile legi, de aici rezultând numeroase abuzuri. Până la urmă, „pâinea şi cuţitul” erau în mâna Partidului, şi nici un lider religios nu-şi putea permite să ignore acest lucru. Recent, au fost publicate memoriile trimise de cardinalul Alexandru Todea, liderul greco-catolicilor rezistenţi, lui Nicolae Ceauşescu, în care îi cerea acestuia recunoaşterea legală a cultului greco-catolic (4). Dacă luăm doar primele rânduri ale acestor texte, în care Todea foloseşte diverse formule de captare a bunăvoinţei, şi le publicăm ca „sursă” într-un manual de istoria comunismului, elevii pot rămâne cu impresia că vrednicul de pomenire cardinal a fost un simpatizant al regimului comunist! Mai mult, pentru că nu putea acuza, aşa cum era firesc, în mod frontal autorităţile comuniste, principalele responsabile de desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în aceste texte Todea aruncă întreaga vină pe umerii Bisericii Ortodoxe, instituind un stereotip care se perpetuază şi azi.

Asemenea întâlniri cu şeful statului, cum este cea înfăţişată în fotografia de la pagina 108, de altfel destul de rare, puteau constitui ocazii excepţionale pentru şefii cultelor ca să mai obţină un sprijin pentru repararea unui edificiu, pentru publicarea unei lucrări cu caracter religios şi nu neapărat un prilej de celebrare a lui Nicolae Ceauşescu. Iar patriarhul Teoctist s-a folosit de asemenea ocazii pentru biserica pe care o păstorea. În paranteză fie spus, autorii manualului, extrem de „scrupuloşi” în ceea ce priveşte sursele istorice, prezintă drept autor al mesajului publicat în Scânteia din 24 mai 1985 pe ... patriarhul Teoctist! Un elev ar înţelege astfel că la acea dată Teoctist era deja patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, însă, dacă citeşte orice altă sursă decât manualul IICCR, el poate afla că la 31 iulie 1986 a trecut la cele veşnice patriarhul Iustin Moisescu, în locul acestuia fiind ales la data de 9 noiembrie 1986, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Teoctist Arăpaşu! O eroare de peste un an în cronologia manualului IICCR, dar ce contează acest lucru în marele fluviu al istoriei!

Aceeaşi eroare grosolană este făcută în cazul fotografiei publicate, în care Teoctist apare în veşminte de mitropolit, onorând un eveniment desfăşurat probabil la Iaşi. Sub fotografie scrie iarăşi „patriarhul”, ceea ce ne face să credem că gestul autorilor nu a fost câtuşi de puţin inocent, de ilustrare a unei realităţi, ci de lovire în efigia răposatului patriarh. Probabil, dacă interesele ar fi cerut-o, s-ar fi publicat şi poza lui Teoctist Arăpaşu ca tânăr seminarist, sub care la fel s-ar fi scris „patriarhul”. Pentru un autor de manuale acest lucru este inadmisibil. În discuţiile curente, lui Teoctist Arăpaşu i se poate spune „patriarhul”, ca ultim titlu şi cel mai important, chiar şi atunci când vorbim de realităţi de dinainte de 1986, dar când vine vorba de o sursă istorică, aici în mod obligatoriu trebuie precizată condiţia emitentului din momentul elaborării documentului.

Revenind la aspecte de ordin metodologic, este limpede că multiperspectivitatea necesită timp şi resurse numeroase pentru a fi pusă în practică. În condiţiile unui curs opţional, cu extrem de puţine ore, în care trebuie parcursă o materie totuşi vastă, profesorul este obligat să recurgă adesea la metodele „vechii istorii”, ceea ce presupune transmiterea unui set minimal de cunoştinţe legate de trecutul societăţii omeneşti. De fapt, „litaniile” din predarea istoriei, la care m-am referit mai devreme, nu sunt deloc un lucru de dispreţuit. Accentul excesiv pus pe diverse metodologii, competenţe, ocultează adesea misiunea dintotdeauna a istoriei, care trebuie să răspundă în esenţă la întrebarea: „Cine suntem?” Elevii pot deprinde multiperspectivitatea pe baza istoriei statului Mitanni, a Imperiului Hun sau chiar a istoriei Fundaţiei imaginate de Isaac Asimov. Dacă alegem totuşi să studiem cu prioritate istoria României şi a Europei este pentru că noi ne situăm într-un anume loc şi timp, iar acest demers ne ajută la configurarea propriei identităţi. Iar această alegere o face în ultimă instanţă generaţia matură, care coordonează viaţa socială. Chiar dacă tinerei generaţii i se oferă azi numeroase oportunităţi pentru a gândi cu propria raţiune şi propriul suflet, inevitabil generaţia matură transmite o anumită viziune asupra trecutului. Dintotdeauna cei bătrâni au povestit celor tineri, iar această naraţiune este baza de la care porneşte orice tânăr în dezvoltarea sa. Din acest motiv, personal nu credem că poate exista manual de istorie adevărat fără un minim discurs, fără prezenţa naraţiunii. Aici intră însă în joc responsabilitatea autorului.

Oricât ne-am feri de acest cuvânt, manualul a fost, este şi va rămâne o „vulgată”, răspândind un set de idei, valori, unitar, până în straturile cele mai profunde ale societăţii. În majoritatea covârşitoare a cazurilor oamenii rămân cu ceea ce învaţă pe băncile şcolii, fiind foarte rare cazurile când un zidar, de exemplu, mai deschide după terminarea liceului o carte de istorie sau de biologie. Cine crede altfel, trăieşte iluzia „omului multilateral dezvoltat” pe care îl propovăduia regimul comunist. În afară de domeniul în care noi suntem competenţi, în majoritatea cazurilor ne bazăm pe autoritatea altora. Astfel, un medic cu maşina defectă va apela la serviciile unui mecanic, în timp ce acesta va asculta întocmai recomandările medicului în cazul în care se îmbolnăveşte. În cazul celor doi, avem însă un criteriu foarte simplu de verificare a competenţei lor: proba practică. Dacă mecanicul este bun, atunci maşina va merge, dacă medicul este bun, pacientul se va face sănătos. Însă, în cazul istoricilor, cum facem această verificare?

Aici intervine, mai mult decât în cadrul altor discipline, autoevaluarea. Istoricul trebuie să conştientizeze permanent limitele competenţelor sale şi responsabilitatea pe care o are faţă de ceilalţi, potenţialii săi cititori. O prostie spusă de un istoric, pe moment nu reprezintă nimic, în timp însă, mai ales dacă este răspândită prin intermediul manualelor, poate conduce la efecte nebănuite. Ani de zile s-a râs pe seama ideilor protocroniste, a „dacismului”, etc. Azi, când generaţia care citea astfel de lucruri în perioada Ceauşescu a ajuns la maturitate, asistăm la o proliferare a acestor idei, în condiţiile în care statul comunist care le promova a dispărut. Prostiile din manualele de azi, pretins desprinse de orice prejudecată, vor deforma percepţiile elevilor de azi şi maturilor de mâine.

Legat de responsabilitatea conceperii unei „vulgate”, construcţia europeană a mers mână în mână cu scrierea unei istorii care să pună în evidenţă ceea ce uneşte naţiunile continentului, nu ceea ce dezbină. Acest lucru a fost extrem de greu în condiţiile suferinţelor extreme aduse de cel de-al doilea război mondial. Ce ar fi însemnat în acei ani de după război să se insiste în manuale pe conflictele istorice dintre Franţa şi Germania, de exemplu? Lucrările dedicate istoriei Europei, subscrise de Serge Bernstein şi Pierre Milza, traduse şi în limba română, sunt un model de evitare cu eleganţă a unor aspecte controversate, fără însă a se face rabat de la calitatea ştiinţifică. Genul acesta de scriere a istoriei a fost contestat mai apoi chiar de reprezentanţii „noii istorii”, care a apărut însă ulterior, când rănile şi animozităţile nu mai erau atât de prezente.
Manualul IICCR nu ţine, după cum am văzut, de „noua istorie” dar nici nu merge pe linia elaborării unei „vulgate” responsabile, fiind plin de elemente controversate, generatoare de conflict. Mai mult decât atât, cel puţin când vine vorba de cultele religioase, acesta este plin şi de erori de informare. Iar textul lecţiilor cade exclusiv în responsabilitatea autorilor. Aici nu se mai poate vorbi de surse diverse sau de diferenţe de perspectivă.

Ca să discutăm mai aplicat, aspecte privind viaţa cultelor din România sunt prezente mai ales în următoarele capitole din manual: capitolul 6 – Distrugerea societăţii civile şi represiunea politică, paragraful – Represiunea împotriva societăţii civile şi a cultelor religioase (p. 83-84); respectiv capitolul 7 – Monopolul ideologic, paragraful – Biserica (p. 98 -109).
Capitolul 6 este redactat de Andrei Muraru, un tânăr şi de viitor cercetător pe tărâmul muzei Clio, care are deja unele realizări certe. Însă, pentru a redacta un manual de istorie nu trebuie numai talent, ci şi multă experienţă. Ori, lipsa acestei experienţe se vede de la o poştă în redactarea capitololelor subscrise de Muraru. Un basm din 1001 de nopţi vorbeşte de un filosof islamic care a scris referitor la chestiunea divinităţii 5000 de pagini, pe care le-a concentrat apoi în 500, 50, 5 pagini, ajungând la 5 rânduri. 5 rânduri, însă redactate în urma unui uriaş efort hermeneutic. Nefiind specialist în domeniul istoriei Bisericii, dl. Muraru se inspiră şi el de unde poate, „Biblia” lui fiind capitolul dedicat cultelor din „Raportul Tismăneanu”, dar nici acesta nu este rezumat cum trebuie. Ceea ce ne oferă dl. Muraru este aproape o pagină de propoziţii şi fraze, aruncate în stil dadaist, confuze, cu multe erori de informare.
Prima dată se afirmă foarte clar: „Politica atee a regimului comunist a condus practic la suprimarea organizaţiilor religioase”. Îngrozitor! România a cunoscut prin urmare un regim în ceea ce priveşte cultele mai rău decât cel din Albania. Ne liniştim însă citind următoarea afirmaţie: „Deşi în perioada 1949-1989 au existat 14 culte legale, manifestările religioase făţişe erau interzise”. Prin urmare, erau şi organizaţii care nu erau suprimate, dar, altă nenorocire, manifestările făţişe erau interzise! Foarte complicat!

Este locul să amintim aici domnului Muraru că manualul nu este al profesorului, ci al elevului şi, din două una: ori elevul nu are cunoştinţe în domeniu şi, în consecinţă, nu înţelege nimic din cele scrise în manual, ori are, şi atunci lasă acest manual deoparte. Nimeni nu este obligat să ştie de dinainte că, atunci când vorbeşte de „organizaţii religioase”, dl. Muraru se referă (probabil) la diversele asociaţii religioase din cadrul cultelor ( gen „Oastea Domnului”, AGRU, etc) care au fost toate desfiinţate în anul 1948, şi nu la cultele religioase propriu-zise. Apoi, ce se înţelege prin „manifestări religioase făţişe”? Liturghia, pelerinajul, nu sunt manifestări de credinţă „făţişe”? Ceea ce vrea să spună (probabil) dl. Muraru este că statul comunist a urmărit consecvent să limiteze viaţa religioasă la spaţiul privat şi să împiedice, prin diverse mijloace, „propaganda” religioasă şi prozelitismul, cu scopul de a controla ceea ce era numit în mod curent „misticism”. Dar bisericile, în toată perioada comunistă, au fost pline. Cel care a vrut a intrat în biserică fără a fi împiedicat. De exemplu, cu ocazia hramului Sf. Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, mii de credincioşi luau cu asalt dealul Mitropoliei, unde se afla şi sediul Marii Adunări Naţionale. Această manifestare de credinţă, desfăşurată sub ochii liderilor comunişti, nu era suficient de „făţişă”? Problema limitelor libertăţii de conştiinţă în România comunistă este mult prea complexă pentru a o aborda aici detaliat. Am deschis numai discuţia pentru a arăta cum un cuvânt prost ales poate conduce la concluzii greşite.
După afirmaţiile de mai sus, dl. Muraru ne informează că în mai 1945 s-a înfiinţat noul Departament al Cultelor. Îl informăm la rândul nostru pe dl. Muraru că în 1945 (nu în mai, ci chiar de la formarea guvernului Groza) s-a înfiinţat Ministerul Cultelor, Departamentul fiind înfiinţat abia în 1957. Legea de organizare a ministerului din 1945 era inspirată din decretul lege nr. 1629 din 1941 privitor la organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor. Prin urmare, nu era vorbă de vreo noutate comunistă, deoarece comuniştii au căutat în perioada 1945-1947 să atenueze proiectul lor „revoluţionar” prin recursul la tradiţiile statului român interbelic. Şi înainte se verifica activitatea cultelor religioase de către institiţiile statului, mai ales partea financiară, statul fiind îndreptăţit la acest lucru deoarece dădea bani din buget cultelor. Noutatea la comunişti este reprezentată de modul în care ei au utilizat aceste instrumente pentru promovarea propriilor interese.

Perioada 1945-1947 este una paradoxală. Acum numeroase culte, asociaţii religioase, care înainte erau interzise, sunt recunoscute de stat, pierzînd acest statut după 1948. În acelaşi timp, comuniştii încep o politică bine pusă la punct de preluare a controlului asupra cultelor. Această aspect dual poate fi explicat prin „lichefierea” iniţială, adică dezmembrarea vechilor structuri, urmată de „cristalizare”, adică de reordonarea realităţilor din zona cultelor în funcţie de interesele comuniste. Lucrurile acestea sunt prea complexe pentru a fi incluse într-un manual. Pentru a evita complicaţiile, domnul Muraru putea să spună simplu că în perioada 1945-1947 s-au pus bazele amestecului Partidului Comunist în viaţa cultelor, viziunea acestuia asupra modelului de relaţii stat - Biserică fiind concretizată prin decretul 177 din 4 august 1948. Acest decret era absolut obligatoriu să fie pomenit deoarece el a modelat relaţiile dintre cultele din România şi statul comunist în perioada 1948-1989. Cu această ocazie au fost modificate atribuţiile şi modul de funcţionare al Ministerului Cultelor, adaptat noii legi. Pomenind de organizarea „departamentului” (sic!) din 1945, dl. Muraru uită că atribuţiile lui s-au modificat semnificativ în 1948, astfel că un elev înţelege că „departamentul” controla „asociaţiile”, „fundaţiile” religioase, chiar şi după desfiinţarea acestora din 1948. Ce contează însă acest „amănunt”?

După ce „rezolvă” problema „departamentului”, dl. Muraru ne informează următoarele: „Cultele religioase au fost infiltrate cu informatori pentru o strictă supraveghere. Prin reforma învăţământului din august 1948, toate unităţile de învăţământ cu caracter religios au trecut la administrarea statului. Unele culte au fost suprimate (spre exemplu, Martorii lui Iehova). Cele mai multe fiind strict controlate. Hărţuirea şi supravegherea s-au realizat prin urmărirea şi intimidarea practicanţilor, discreditarea clericilor, ruperea relaţiilor externe, înlăturarea celor incomozi şi cenzurarea publicaţiilor”.
Lăsăm pe cititor să aprecieze coerenţa celor de mai sus. Putea măcar domnul Muraru să împartă măsurile de supraveghere şi control asupra cultelor în două categorii: cele cu caracter legislativ, administrativ, şi acţiunile desfăşurate prin intermediul organelor de represiune (în special Securitatea). Era mai limpede totul, credem. Discutând însă frază cu frază: „culte infiltrate cu informatori” este o exprimare nefericită. De unde veneau aceşti informatori? Din străinătate? De pe lună? Mai logic era să se spună că „au fost recrutaţi informatori din interiorul tuturor cultelor”. Este foarte importantă această precizare, pentru a se sublinia clar că în general ortodoxul l-a turnat pe ortodox, catolicul pe catolic, protestantul pe protestant, iar acest lucru era cât se poate de logic deoarece doar cei din sistem puteau să cunoască bine ce se petrece.

O altă frază nefericit formulată este cea legată de legea învăţământului. Corect, prin legea învăţământului din august 1948, religia a fost scoasă ca disciplină de învăţământ din şcoli, iar cultele nu au mai putut deţine şcoli confesionale, ci doar instituţii de învăţământ necesare pentru pregătirea personalului de cult.
O formulare complet aiurea este cea legată de suprimarea unor culte. Nu ne dăm seama ce înţelege dl. Muraru prin „suprimare”, însă dacă avem în vedere înţelesul larg acceptat, singurul cult suprimat a fost cel greco-catolic, care înainte de 1948 era un cult istoric (5), pentru ca apoi să fie desfiinţat cu totul din punct de vedere juridic. Exemplul dat, referitor la Martorii lui Iehova, nu are nici o legătură cu suprimarea, deoarece, din punct de vedere juridic, Martorii lui Iehova nu au fost recunoscuţi nici înainte de 1940, nici măcar ca asociaţie religioasă, cu atât mai puţin ca şi cult. Au fost „suprimaţi” adepţii? Nu avem cunoştinţă de asemenea carnagiu. Ceea ce se poate spune despre „Martorii lui Iehova” este că, datorită refuzului de principiu de a recunoaşte autoritatea statului, au fost priviţi drept „Secta” prin excelenţă, imaginea despre ei acumulând toate stereotipurile asociate ideii de „sectă”. Exemplul ales este cu atât mai nefericit cu cât „Martorii lui Iehova” au constituit mulţi ani obiect al atenţiei serviciilor secrete din multe state, inclusiv state democratice, unde însă adepţii nu au cunoscut, e adevărat, persecuţii similare cu cele din spaţiul comunist.

În sfârşit, ultima frază citată este un monument de vorbărie goală, tocmai acolo unde autorul trebuia să fie mai atent. Adică clericii au fost doar discreditaţi, nu au fost şi ei la rândul lor intimidaţi? Şi oare care relaţii externe au fost rupte şi ce însemna o persoană incomodă din interiorul cultelor din punctul de vedere al regimului comunist?
Urmează un alt paragraf, care de fapt nu trebuia să fie paragraf, el făcând corp comun din punct de vedere logic (dacă există vreo logică în cele scrise de dl. Muraru) cu paragraful anterior. Aici găsim altă prostie: că relaţiile cu Vaticanul au fost rupte în iulie 1948, prin denunţarea Concordatului din 1927. Este complet fals. În 1948 a fost denunţat numai Concordatul. În schimb, Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti a continuat să funcţioneze până în 1950, când a fost închisă, iar reprezentanţii diplomatici ai Vaticanului expulzaţi în urma unui proces spectacol. Însă, din punct de vedere oficial, relaţiile României cu Vaticanul nu au fost „rupte”, ci „suspendate”.

De-a dreptul amuzantă este afirmaţia legată de Biserica Greco-Catolică: „... aceasta şi-a pierdut credincioşii şi edificiile de cult care au trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe”. Sincer, nu am ştiut până acum că credincioşii sunt „proprietatea” unei biserici! Unui specialist în chestiuni ecleziologice o asemenea afirmaţie ar trebui să-i ridice multe semne de întrebare. Trebuie spus însă că au trecut în „proprietatea” Bisericii Ortodoxe şi o parte din preoţii greco-catolici, care au acceptat „revenirea”, aşa cum a fost numită în epocă acţiunea de unificare a Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă. Apoi, cifra de 300 de clerici „uniaţi” arestaţi dată de Muraru este preluată din lucrarea lui Dorin Dobrincu, Proba infernului, demult depăşită de noile cercetări. Se dă şi un fragment din această lucrare (sursa 4) din care aflăm că cei 300 de preoţi se „reduc” la episcopii „uniaţi” arestaţi în 1948. Să nu se înţeleagă că minimizăm suferinţa greco-catolicilor. Tot ce spunem aici are caracter metodic: de ce vorbeşti de 300 de arestaţi şi citezi o „sursă” în care dai o listă cu câteva nume? Un text care să lămurească de ce unii preoţi greco-catolici au fost arestaţi era mai lămurilor. Aşa, elevul înţelege că bisericile şi credincioşii au trecut în „proprietatea” Bisericii Ortodoxe, iar episcopatul şi clericii greco-catolici au intrat toţi în închisoare.

Cele petrecute cu Biserica Greco Catolică în 1948 reprezintă un fenomen deosebit de complex, asupra căruia există viziuni profund divergente. El se preta foarte bine unei abordări multiperspectivale, care putea lămuri măcar termenii foarte diferiţi cu care este definit fenomenul invocat: „revenire”, „unificare”, „desfiinţare”, „suprimare” etc. De altfel, din câte ştim, termenul de „uniat” nu este privit cu ochi buni de reprezentanţii cultului greco-catolic, fiind considerat peiorativ.
Vine timpul apoi să aflăm de destinul cultelor protestante, cărora „le-au fost impuse măsuri dure de restrângere a activităţii religioase”. Numai lor, ne întrebăm noi? Se pare că da, ne asigură dl. Muraru, deoarece, din fraza imediat următoare aflăm că „Biserica Ortodoxă a fost controlată de puterea comunistă”! O prostie nemăsurată, care vine din lipsa completă de înţelegere a fenomenului religios din România comunistă şi preluarea, fără spirit critic, al unor opinii partizane, care vor să acredizete cu orice preţ ideea că Biserica Ortodoxă nu a fost o victimă, ci o beneficiară a regimului comunist, un partener al acestuia în acţiunea de distrugere a ţării. Aceste aserţiuni sunt serios încurcate de numărul foarte mare de preoţi şi monahi ortodocşi intraţi în închisori şi lagăre, formând procentul cel mai mare din totalul clericilor arestaţi de regimul comunist (mult mai mulţi decât câteva sute, cum afirmă fără temei Muraru). Atunci s-a găsit soluţia să se spună că acestea sunt cazuri individuale, care nu angajează Biserica Ortodoxă în general. Revenim aici la dilema d-lui Muraru: Biserica este o structură juridică abstractă sau este formată din credincioşi? Dl. Muraru nu face decât să preia nemestecat stereotipul: Biserica Ortodoxă a fost „controlată”, chiar dacă şi-a avut şi ea victimele ei.

Un lucru este limpede: dacă folosim noţiunea de „control” în sens general, nu există nici un cult din România care să fi scăpat autorităţii statului. Mai devreme sau mai târziu, prin metode mai dure sau mai „soft”, autorităţile Statului şi-au impus punctul de vedere în ceea ce priveşte chestiunile religioase şi nu există şefi ai unui cult care să nu fi făcut măcar un compromis cu statul comunist pentru un anumit scop. Evident, există numeroase cazuri particulare, dar care nu pot fi nuanţate în aşa puţine rânduri cum a avut la dispoziţie dl. Muraru.

Ca să fi scris ceva inteligibil, d-lui Muraru trebuia să fi avut în primul rând clar în minte „obiectivele finale” ale comuniştilor faţă de culte, la fel pentru toate. Apoi, de ce natură erau pericolele ridicate de viaţa religioasă şi activitatea cultelor înaintea statului comunist: de natură strict religioasă („mistică”), pericole date de componenţa etnică sau de structură a cultului, pericole de natură politică sau geopolitică. Acestea se individualizau în funcţie de cult. De exemplu, Biserica Ortodoxă era asociată cu legionarii (deşi la un moment dat se spunea că toţi legionarii au intrat în rândurile „Martorilor lui Iehova”!), catolicii şi protestaţii, prin natura relaţiilor lor externe, erau consideraţi spioni, etc. Odată particularizată problema, se trecea la rezolvarea acesteia cu mijloace specifice pentru fiecare caz în parte, utilizându-se uneori chiar şi rivalităţile istorice existente între culte. În funcţie de situaţie, cultelor li s-a rezervat câte un rol specific, el fiind însă, repetăm, strict contextual, fapt care le apare unora drept acte de favorizare din partea regimului. În realitate, toate acţiunile tindeau către aceeaşi finalitate: o societate atee, fiecare cult fiind blocat să dezvolte „activitatea religioasă”. Fiecare cult a avut agenţi ai regimului în funcţii importante, după cum fiecare a avut reprezentanţi care au luptat să menţină vie flacăra credinţei. Prin urmare, ideea unei Biserici Ortodoxe colaboratoare în timp ce restul cultelor ar fi „curate” este complet falsă. Martirii şi „colaboraţioniştii” au fost peste tot, la fel rezistenţa şi controlul din partea autorităţii politice.
Odată stabilite temele principale ale discursului, dl. Muraru trebuia să verifice la final dacă cele scrise în aşa puţine rânduri reflectă o realitatea istorică. Problema atitudinii diferite a statului faţă de unele culte este prea complexă pentru a o trata într-un manual de istorie a comunismului, fiind alte lucruri, foarte importante, dar nesusceptibile de interpretări tendenţioase, care să fie incluse în text. Şi, cu toate acestea, chiar aşa sună o sarcină formulată de dl. Muraru: „Cum explicaţi relaţia diferită a partidului-stat cu principalele culte din timpul regimului comunist? Argumentaţi cu exemple”. De unde să ia răspunsul bieţii elevi? Din textul autorului, din textele sursă, prost alese, puţin relevante pentru sarcina trasată? Unul care nu ştie despre subiect altceva decât ce scrie în manual, va reuşi cel mult să afirme: pentru că Biserica Ortodoxă era controlată de regim şi celelalte culte nu. Mai mult de atât nu ai ce să spui, iar concluzia, respectând adevărul istoric, este complet falsă.

Pe de altă parte, textele despre culte propuse elevilor de dl. Muraru nu se referă explicit la sarcina amintită mai sus, ci sursele 13-19 sunt prezente pentru ca, pe baza lor, elevii să analizeze metodele utilizate de autorităţi pentru supravegherea activităţilor religioase. Este singura sarcină formulată mai acătării, deşi sunt alte texte cunoscute, mult mai relevante, pentru acest subiect. Invers, textele care sunt deja prezente nu sunt valorificate aşa cum ar trebui, la capacitate maximă. Câteva cuvinte despre aceste „surse” :
Fotografia cu patriarhul Nicodim reflectă de fapt preocuparea de începuturi a liderilor comunişti de a evita, în imaginarul social, o ruptură prea evidentă cu trecutul. În toată perioada interbelică şeful Bisericii Ortodoxe era condus la plecare şi întâmpinat la sosirea dintr-o călătorie oficială peste hotare de către înalte personalităţi politice, astfel că ceea ce s-a petrecut în noiembrie 1946 nu este o noutate. Evident, fiecare urmărea ceva prin această situare „în poză”, dar mai ciudat ar fi apărut dacă aceşti lideri ai guvernului Groza nu îl întâmpinau la gară pe înaltul prelat. Aşa cum este prezentată unor necunoscători, fotografia este profund tendenţioasă, sugerând o „alianţă” între Biserica Ortodoxă şi liderii comunişti. Multe alte fotografii cu lideri religioşi de alte confesiuni, aflaţi la întâlniri cu şefii PCR, pot fi aduse în discuţie, dacă ar fi să fim corecţi.
Patriarhul Nicodim a fost un opozant al comuniştilor, fapt general recunoscut, însă ideea folcloristică privind moartea lui „misterioasă” a dispărut demult din orice studiu serios. Este cât se poate de clar că Nicodim a decedat datorită unor complicaţii datorate unei răceli, el fiind la o vârstă înaintată şi suferind de ani de zile. De fapt el şi-a hotărât singur destinul, deoarece avea recomandări ferme de odihnă, pe care le-a eludat, pentru a rămâne o prezenţă activă pe scena publică şi a nu lăsa pe comunişti să speculeze în spatele bolii sale.

Sursa 13 (legată de Petru Groza): sunt texte mai relevante în ceea ce-l priveşte pe liderul Frontului Plugarilor, care în domeniul religios a desfăşurat o acţiune complexă, care putea fi valorificată din mai multe unghiuri de vedere.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Bisericii Greco-Catolice, măcar dacă avem în vedere că motivele care au condus la desfiinţarea ei reprezintă şi azi un motiv de dispută istoriografică. Sursele 14 şi 19, analizate comparativ, puteau să arate elevilor, pe de-o parte, motivele pentru care statul a desfiinţat Biserica Greco-Catolică, pe de altă parte, raţiunea pentru care unii greco-catolici au ales să continue activitatea clandestin. Pentru statul comunist gestul a avut motivaţii politice, în timp ce majoritatea greco-catolicilor ar respinge categoric aserţiunile din sursa 14, considerând că ei au fost persecutaţi exclusiv din raţiuni de ordin religios. În plus, sursa 14 este un citat dintr-un document al Securităţii şi nu o judecată de valoare a autorului Cristian Vasile. Un mic apud era prin urmare necesar.
Sursele 15 şi 18 se referă la patriarhul Justinian Marina. Complexitatea acestei personalităţi, viziunile foarte diferite asupra activităţii sale, îl făceau ideal pentru o abordare multiperspectivală. Nici de data aceasta textele nu sunt bine alese, dar chiar formularea unei sarcini prin care cele două citate să fie comparate ar fi adus o lumină în plus în cazul patriarhului Justinian, atacat, după cum vom vedea imediat, extrem de urât în alt capitol al manualului.

Dincolo de toate, erau absolut necesare nişte texte din care elevii să desprindă ce dorea regimul comunist de la cultele religioase, care erau limitele libertăţii de credinţă, cu ce pericole potenţiale veneau cultele la adresa regimului comunist. Nimic din toate acestea, numai ideea de ansamblu că Biserica Ortodoxă a fost „rea” (ca să vorbim în limbaj neacademic).
Textul domnului Muraru se încheie apoteotic cu o frază neterminată, după ce înainte emisese nişte cifre legate de numărul preoţilor arestaţi, fără fundament. Această neterminare este poate o greşeală de tipar, însă ea exprimă foarte bine caracterul „neterminat” pe care îl are contribuţia domnului Muraru la manualul IICCR.
Capitolul 7, „Monopolul ideologic” este scris de Mihai Stamatescu, profesor, după cum am spus, la un liceu din Orşova. Domnia sa se vede că a mai lucrat la manuale, având o experienţă recunoscută în domeniu. Dumnealui are însă alte păcate. Cel mai mic este preţiozitatea, de care se pare că nu scapă mulţi autori de manuale de istorie proveniţi din mediul preuniversitar, care vor să demonstreze că statutul, extrem de onorabil, de profesor de liceu, este doar o întâmplare, iar ei deţin expertiză cât pentru 10 profesori universitari. Cealaltă problemă, mai gravă, o reprezintă faptul că domnia sa nu este specialist în istoria contemporană a României, după cunoştinţele noastre el participând la redactarea unor manuale dedicate antichităţii şi evului mediu. Din acest motiv, atunci când vine vorba de Biserică, el ia de bune doar ce se scrie în „Raportul Tismăneanu” (nu vedem altă sursă folosită), ţiplându-şi ideile în expresii de genul „eşafodaj legislativ”, „instituţii ecleziastice”, de negăsit la mai „terestrul” domn Muraru.
Capitolul 7, din câte ne dăm noi seama, doreşte să înfăţişeze modul în care ideologia comunistă a fost prezentă în toate straturile societăţii, precum şi vectorii acestei difuzări. Din această perspectivă, paragraful intitulat „Biserica” este pe dinafara problemei. Dl. Stamatescu nu începe rău, împărţind problematica judicios. Un prim paragraf repetă ceea ce a spus de fapt dl. Muraru, însă mult mai limpede, aici înţelegându-se cât de cât că s-a urmărit controlarea cultelor prin măsuri legislative şi prin racolarea unor persoane fidele liderilor comunişti. Dar şi aici sunt unele greşeli. Astfel, când vine vorba de epurările din 1945, este greşit să se vorbească de „comisii de verificare a instituţiilor ecleziastice” deoarece nu instituţiile erau verificate, ci persoanele. O singură „instituţie religioasă” a fost în pericol de a fi desfiinţată la un moment dat: Biserica Lutherană, care a fost acuzată că s-a identificat prea mult cu Grupul Etnic German. Au fost însă oameni lucizi care au arătat că cele două entităţi nu se pot confunda. Apoi fraza: „Popularitatea de care se bucura Biserica în rândurile populaţiei nu a permis însă eliminarea cultelor” este nefericit formulată. Era vorba de „popularitatea” de care se bucura religia, credinţa. Chiar dacă erau desfiinţate oficial cultele, credinţa continua să subziste, iar credincioşii găseau forme ad-hoc de organizare, care scăpau de controlul autorităţilor. O biserică controlată de autorităţi era în anumite cazuri mai utilă. Toate cultele, după cum am spus, au fost controlate de autorităţi, dar sunt extrem de puţine cazuri când şefii religioşi au devenit inamici ai propriului cult, aceştia încercând, în majoritatea cazurilor, să menţină vie credinţa religioasă, în pofida tuturor greutăţilor.
Un asemenea lider religios a fost patriarhul Justinian Marina. Ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe cu sprijinul, e adevărat, al unor lideri comunişti, patriarhul a acceptat să vorbească despre lupta pentru pace, să îndemne chiar la colectivizare, însă, atunci când a venit vorba de credinţă, el şi-a apărat Biserica chiar cu riscul de a fi scos din scaun sau asasinat. Ce dovadă mai mare de iubire faţă de propria credinţă poate fi decât menţinerea aproape a tuturor bisericilor deschise, cu preoţi care să slujească necontenit Sf. Liturghie, în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor? Ce altă dovadă mai elocventă poate fi decît dezvoltarea fără precedent a monahismului ortodox în România, tocmai în acei ani negri? Ce dovadă mai clară poate fi decât sprijinul pentru marii profesori de teologie şi pentru marii duhovnici din mănăstiri? Prin urmare, citatul de mai jos este pur şi simplu o enormitate: „Prin Ministerul Cultelor, comuniştii au cerut „colaborarea necondiţionată” a Bisericii în procesul de „democratizare”. Desemnarea lui Ioan Marina, preot de ţară, în poziţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, sub numele de Justinian, a fost momentul în care a început supunerea totală a Bisericii. Compromisurile acesteia din perioad următoare au favorizat acţiunea de scoatere a oamenilor de sub influenţa religiei iniţiată de statul comunist”.
Dl. Stamatescu folosise şi în paragraful anterior denumirea generică de Biserică, care în acel context putea sugera că era vorba de toate cultele. Cel de-al doilea paragraf ne arată că, atunci când spune „Biserică”, dl. Stamatescu înţelege numai Biserica Ortodoxă Română, singura „rea”, care a făcut compromisuri care au ajutat la „scoaterea oamenilor de sub influenţa credinţei”. În comparaţie cu Stamatescu, Muraru devine în acest caz mic copil. Să lămurim însă chestiunile pe rând:
1. Ioan Marina nu a fost „preot de ţară”, asta dacă Râmnicu Vâlcea nu este cumva sat în mintea d-lui Stamatescu. A fost director de seminar teologic, mâna dreaptă a episcopului Vartolomeu Stănescu şi unul din liderii autoritari ai ţărăniştilor olteni, care a fost propus în varii epoci, mai multor regimuri, drept un candidat foarte serios la un scaun episcopal, asta după ce soţia lui a trecut la cele veşnice. Dej a fost adăpostit la preotul Ioan Marina tocmai pentru că acesta era cunoscut şi respectat de toţi liderii politici din Oltenia, şi nu pentru că era un personaj obscur şi şters. Apelativul de „preot de ţară” l-a primit din partea unor clerici bucureşteni simandicoşi, miraţi de ascensiunea „provincialului”.
2.Nu s-a început cu Justinian „supunerea totală” a Bisericii, deoarece toate documentele Securităţii de la începutul anului 1949 arată limpede că noul patriarh a „schimbat macazul” şi nu era dispus să accepte toate cerinţele puterii. „Adaptarea” pe care a realizat-o el are cu totul alte semnificaţii decât cele afirmate de Stamatescu.
3. Niciodată nu s-a promovat ateismul prin biserică, iar credincioşii nu au fost îndemnaţi să nu mai participe la slujbe, după cum sugerează textul d-lui Stamatescu. „Apostolatul social” al patriarhului Justinian nu a însemnat deloc, cum afirmă aiurea ignoranţii într-ale teologiei, pătrunderea ideologiei comuniste în corpul doctrinei creştine.
4. Fotografia cu Justinian în faţa Prezidiului Marii Adunări Naţionale nu are altă semnificaţie decât îndeplinirea unei proceduri standard, stabilite prin lege.
Comparând textele d-lor Muraru şi Stamatescu se poate observa lesne că la elaborarea acestui manual nu a existat o minimă colaborare şi coerenţă. În primul rând, sunt reluate inutil elemente deja prezentate. Apoi, dacă dl. Stamatescu ar fi avut curiozitatea să citescă măcar sursele 15 şi 18 propuse de dl. Muraru, ar fi văzut că aserţiunile domniei sale sunt extrem de şubrede.

Până acum am arătat că numeroasele erori din pasajele dedicate cultelor din manualul IICCR se datorează mai ales lipsei de profesionalism al autorilor, în ton cu întreg manualul, care nu poate fi calificat decât searbăd, prea greoi pentru elevi, şi, prin urmare, prea puţin atractiv, după cum arată deja unele opinii de pe internet. Dar oare, dincolo de greşeli, obsedanta culpabilizare a Bisericii Ortodoxe Române nu izvorăşte şi din alte interese, care nu au legătură cu ştiinţa? Unele elemente în sprijinul acestei idei au fost deja sugerate. Putem afla însă mai mult?
Manualul IICCR, în ceea ce priveşte chestiunile de natură religioasă, este o „vulgarizare” a celor scrise în Raportul Tismăneanu, unde Biserica Ortodoxă este atacată în mod generos, dar parcă aici tonul e mai evident. Pentru a înţelege această situaţie, este necesar să ne întoarcem la interviul realizat de Armand Goşu. Negând cu vehemenţă că manualul ar fi unul de tip rollerian „pe invers”, autorii manualului admit că poate exista totuşi o „tendinţă”, afirmată (întâmplător sau nu) de Dorin Dobrincu: „Noi nu suntem afiliaţi politic, în schimb, avem cu toţii o orientare civică. E foarte important. Nu e scris din perspectiva oamenilor care au poliţe de plătit, nu e scris din perspectiva nostalgicilor regimului comunist. E scris din perspectiva oamenilor care fie cercetează, fie predau istorie, oameni care au o înţelegere pentru dezastrul suferit de această ţară în timpul regimului comunist, oameni care au încercat să înţeleagă ei şi la randul lor să comunice şi altora într-un mod comprehensibil acest trecut.”

Întrebarea firească este: care orientare civică, deoarece în România „societatea civilă” este extrem de fragmentată? Un posibil răspuns îl putem afla dacă citim sursa 4 de la pagina 157, din capitolul 11, redactat chiar de domnul Dobrincu. În text se spune la un moment dat că „idealul nostru, al creştinilor, este o biserică liberă într-un stat liber”. Ori dacă ar fi să judecăm dispariţia sistemului totalitar după îndeplinirea acestui criteriu, statul român de azi este încă comunist!
Acest principiu reflectă o stare a relaţiilor stat-biserică care se găseşte de facto numai în Statele Unite ale Americii, tradiţiile europene fiind total diferite în această privinţă. Cu toate acestea, organizaţii religioase, originate pe solul american, promovează activ această idee, protestând împotriva legii cultelor adoptată în 2006, lege care a fost acceptată de majoritatea covârşitoare a cultelor din România. De aici se extrag şi o parte din „civicii” care raportează Departamentului de Stat al SUA tot felul de aberaţii despre pretinse abuzuri pe teren religios în România, aceste abuzuri fiind produse (foarte interesant) mai ales de Biserica Ortodoxă (vezi raportul pe 2008) (6).

SUA sunt, fără îndoială, un model în multe privinţe, însă pretenţiile unor ideologi americani ca restul globului să adopte integral „the American Way of Life” este cu totul exagerată. Modelul de relaţii biserică-stat din SUA este unul cu caracter particular, generat de anumite condiţii istorice, care nu se poate aplica oriunde şi oricum. El însă este prezentat în mod forţat de unii drept un principiu general, strâns legat de drepturile universale ale omului.

Dacă citim printre rânduri manualul, se poate observa următorul lucru: se argumentează „istoric” faptul că Biserica Ortodoxă a jucat un rol eminamente negativ în societatea românească, fapt care implicit poate fi valabil şi în prezent (în alte lucrări, de aceeaşi „specie” cu manualul IICCR, această idee a fost enunţată în mod explicit). De fapt, rolul (potenţial) uriaş pe care Biserica Ortodoxă îl poate juca în societatea românească apare multora drept o ameninţare, acest lucru trebuind să fie combătut chiar şi prin falsificarea istoriei. Legea din 2006, care a ţinut seama de tradiţiile istorice ale României în ceea ce priveşte relaţiile stat-biserică, a fost privită drept o expresie a voinţei Bisericii Ortodoxe Române de a-şi menţine, prin acte legislative, poziţia dominantă. Prin urmare, această lege nu este bună, relaţiile stat-biserică în România trebuind prin urmare să fie edificate pe baza modelului „universal” american. Iar pentru atingerea acestui scop, trebuie folosite o gamă cât mai largă de metode, proteste, atitudini „civice”, rapoarte, inclusiv introducerea unor idei „subversive” într-un manual de istoria comunismului.
De aici rezultă o întrebare foarte simplă: de ce un credincios ortodox sau aparţinând altui cult care acceptă ordinea actuală a relaţiilor stat-biserică trebuie să înghită opiniile partizane ale unei minorităţi, ascunse sub masca „civismului”, a „drepturilor omului” şi, mai rău, a „adevărului istoric” expus într-un manual adresat tuturor elevilor de liceu? Este datoria domnului Marius Oprea, director al unui institut subordonat guvernului care a elaborat legea cultelor din 2006, să ne lămurească.

George Enache


1. Vezi aici.
2. Aici. Recomandăm să se citească cu atenţie acest text iar apoi să se analizeze dacă manualul produs de IICCR îndeplineşte exigenţele enunţate. Opinia noastră este că nu.
3. În general, în ceea ce priveşte problemele ridicate de perioada comunistă, Biserica Ortodoxă Română a înţeles să-şi vadă de ograda proprie, refuzând orice atac la adresa altui cult. Menţiunea de mai sus o fac în calitate de istoric laic, dar precizez limpede că nu este vorba de o strategie de a macula şi pe alţii, ci o menţiune absolut necesară în condiţiile gestului incalificabil din punct de vedere ştiinţific realizat de autorii manualului IICCR. Tocmai de aceea, mă feresc să dau aici nume şi exemple concrete.
4. Alexandru Todea, Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac, ed. îngr. de Vasile Sav, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, [2003], 235 p.
5. Vezi art. 22 din Constituţia României din 1923: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorităţi a Românilor, este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte”.
6. Acceseaza aici.