Un mare duhovnic român evocat de ucenicul său. Avva Petroniu, chip al smereniei

Era o icoană, nu un om, încă din timpul vieții. Cre­dincioșii veneau la el pentru a-l venera, a-i atinge veșmintele, a-i săruta mâna, a-i asculta bătăile inimii, pe ritmul Rugăciunii lui Iisus, în tăcere deplină. Căci părintele nu vorbea decât rar, nu­mai cui avea cu adevărat trebuință. Aproape niciodată întrebat. Pentru că oamenii nu aveau nevoie să-l întrebe. În preajma lui simțeau Duhul și deo­dată se luminau. Sufletele căpătau stră­lu­cire de diamant bine șlefuit, mințile deveneau clare ca vârfurile de munți în zile senine, trupurile li se îndreptau și li se alungeau, de parcă ar fi crescut spre cer, cu fiecare respirație a bătrânului călugăr. De atât aveau nevoie. Să stea lângă sfântul acesta, să li se îngăduie să-i obosească privirea cu făpturile lor.

Dintre cei care i-au trecut pragul chiliei, probabil că mulți nici nu știau cum și-a călit părintele Petroniu, starețul mânăstirii Prodromu de pe Muntele Athos, sufletul în focul credinței, într-un veac dușman. Că a fost membru al mișcării "Rugul Aprins”, de la mânăstirea Antim, în anii '40; că în această lavră a ortodoxiei și totodată cetate a cul­turii prigonite a deprins Rugăciu­nea Inimii de la părintele Ioan Ku­laghin, zis "Cel Străin”; că mai târ­ziu s-a străduit să refacă atmosfera "Rugului Aprins” la mânăstirea Slatina, alături de părinții Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc (căruia i-a fost naș de că­lugărie la Antim) și Daniil Teodo­rescu (Sandu Tudor); că s-a nevoit alături de părinți îmbunătățiți, ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan sau Marcu Dumitrescu - zis "Fachiru” (mare martir al temnițe­lor comuniste), la mânăstirea Sihăstria; că abia foarte târziu, la vârsta de 62 de ani, a reușit să ajungă unde își dorea cel mai mult, la Athos, iar acolo a slujit exem­plar, ca duhovnic și bibliotecar, până să devină starețul mânăstirii Prodromu.
Când s-a mutat la cele veșnice (februarie 2011), nimeni nu s-a mirat, nimeni nu a plâns, ci toți cei care l-au întâlnit sau doar i-au auzit numele pomenit cândva au început să sufere de dor. Nu doar ca după un tată duhovnicesc, ci ca după un om extraordinar de frumos, lângă care ai trăit cândva și știi bine că nu vei mai putea trăi. Ca după adie­rea Duhului, pe care nu știi să o descrii, dar care te-a răcorit în clocotul acestei lumi. Un dor sfâșietor de dulce, care nu-ți dezleagă lacrimile, ci te face să treci dincolo de barie­rele firii, pentru a te vindeca.

Cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit...

Eu nu l-am cunoscut pe părintele Petro­niu Tănase. Nu m-am învrednicit să merg pe Sfântul Munte Athos. Dar nu l-am simțit ni­ciodată străin, niciodată departe, ci așa cum fiecare creștin îi simte pe sfinți, mereu prezenți și atât de familiari. Cei care l-au cunoscut însă mărturisesc despre părintele Petroniu că era, într-adevăr, un sfânt. Pentru generații întregi de monahi, părintele Petroniu este modelul desăvârșit de călugăr. Căci era "cel mai smerit, cel mai sme­rit, cel mai smerit” - cum îl descria alt mare duhovnic al nostru, părintele A­drian Făgețeanu. În plus, avea o dra­gos­te uriașă, pe care nu o declara, ci care te topea atunci când ajungeai la sfinția sa.

Pr. Petroniu Tănase în prima tinerețe

Biografia părintelui Petroniu Tă­na­se e la îndemâna oricui, dar cum era el cu adevărat, ce-i dădea puterea aceea nepământească știu foarte puțini. Nu l-au înțeles pe de-a-ntregul nici toți călugării din obștea Prodromului, dară­mite ceilalți credincioși. Unul dintre cei foarte puțini este părintele Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din Alba. În vârstă de aproape 50 de ani, chip blând, surâzător și smerit, călugăr subțire la trup, cu barbă hirsută și ochi arzători, se lasă greu prins în plasa întrebărilor. Îi place taina și nu o strică nici pentru curiozi­ta­tea lui, nici pentru a altora. Totuși, din bunătate, scapă cuvinte de lă­mu­rire. Așa începem să-l adulme­căm pe avva Petroniu cel neștiut, căruia monahul Modest i-a fost ucenic vreme de douăzeci de ani, îngrijindu-l până în ziua din urmă.

După douăzeci de ani de călu­gărie pe Athos, părintele Modest s-a decis să se întoarcă pe un vârf de deal din România, pe malul Mu­reșului, în coasta satului său natal, Găbud. "M-am întors ca să nu-mi pierd identitatea de român. Încă mai demult mi-am promis că voi rămâne la Prodromu cât tră­ieș­te părintele Petroniu, ca să-l slu­jesc. Nu se putea lipsi de mine”, mărturisește, cu sfială, monahul. S-a întors și din prietenie pentru părintele Iustin Mi­ron, starețul mânăstirii Oașa, al cărei metoc este schitul Găbud. Cei doi se cunosc din copilărie și au crescut duhovnicește împreună, chiar dacă monahul Modest a apucat drumul călugăriei mult mai devreme, pe când avea 16 ani.
Părintele Modest și-a făcut ucenicia cu mari du­hov­nici ai neamului, cu părintele Arsenie Boca, cu pă­rin­tele Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus (Bra­șov), cu părintele Teofil Părăian, pe care l-a slujit 12 ani, până ce, în 1993, a ajuns la Athos și l-a cunoscut pe părintele Petroniu. Acum a revenit în țară cu o co­moară: amintirea, manuscrisele și fotografiile părinte­lui Petroniu. Crede că era de datoria sa să se asigure că acestea sunt bine păstrate, pentru a fi de folos ortodoc­șilor români. Este moștenirea palpabilă lăsată de pă­rintele Petroniu. Cealaltă parte a moștenirii, de cre­dință și înțelepciune, se adăpostește în fiecare, câtă ne vom fi silit să agonisim.

Continuare in Formula As