Cum poate muri o idee frumoasă

Întîlnirea truditorilor la ROST. Putna, 2005

Cîndva, o mînă de bărbaţi au visat o revistă ca o şcoală a demnităţii naţionale, unde să fie redescoperite adevăratele repere ale românilor, cu nădejdea că vor fi urmate de cît mai mulţi. Şi au făcut-o. Peste ani, cînd s-a maturizat şi e numai bună de rod, frumoasa idee riscă să moară. De indiferenţă. Atenţie, îi ţineţi sufletul în palme! *

Claudiu Târziu

Vara abia mijise, dar oraşul era un cazan în fierbere de dimineaţa până-n apus. Numai după lăsarea nopţii, suspina adînc, ca un om întors de la o muncă grea. Şi doar atunci carnea noastră tînără simţea îndemnul parfumului de tei înfloriţi. Dar alchimia sufletului e alta la fiecare om. Noi nu ne aruncam într-o revoluţie flower power, sub motto-ul „carpe diem!”, ci într-una spirituală.
Seri multe şi lungi am gîndit această revistă – perla coroanei într-un proiect mai mare. În decembrie, acelaşi an, 2002, a apărut numărul-pilot al ROST. Sub efigia tutelară a lui Petre Ţuţea. “Între Dumnezeu şi neamul meu” – nu e vreun enunţ dilematic, ci o profesiune de credinţă, aceea de punte. Am luat-o pe drumul acesta. Şi, iată, sînt peste 80 de luni de atunci. Timp în care am convins, iar gruparea noastră a crescut. Nume care erau necunoscute, cu ani în urmă, aici au căpătat greutate. Altele, consacrate, tot mai multe, au mărit prestigiul revistei. Apartenenţa la gruparea ROST a devenit un fel de legitimaţie de intelectual creştin. Am fost comparaţi, onorant, cu Gândirea. Sîntem citiţi cu creionul în mînă în mediul academic, în spaţiul eclesial – inclusiv la vîrf –, în staff-urile partidelor politice, în redacţii. Facultăţi de Teologie, de Istorie şi de Ştiinţe Politice ţară au în bibliografie texte apărute în ROST. Specialiştii noştri sînt invitaţi la diverse emisiuni de radio şi televiziune şi sînt intervievaţi de ziare. Poziţiile exprimate de revistă şi de asociaţia omonimă, referitoare la problemele grave ale societăţii, sînt luate în considerare. Cîteva acţiuni ale noastre au lăsat urme. Instituţiile de stat consideră ROST un partener serios şi colaborează cu noi în diverse proiecte.

Inevitabil, împotriva noastră au fost stîrnite şi reacţii de advsersitate extremă, între care interzicerea, la Iaşi, a unei expoziţii despre martirii închisorilor comuniste este numai cea mai răsunătoare.

Deşi dificultăţile au fost numeroase şi permanente, tirajul revistei a crescut constant şi, în această vară – în plină criză şi într-un anotimp ostil presei –, am atins un vîrf după care tînjesc publicaţii cu brand mult mai puternic şi finanţatori foarte bogaţi.

ROST nu a fost proiectată ca o afacere şi nici nu este. Se susţine în principal din vînzări şi uneori din sponsorizări private. Nu facem publicitate, deci renunţăm la anumite venituri. Nu am primit nici un leu de la stat, de la Biserică sau de la autorităţile locale. Toţi cei care contribuie la această lucrare o fac în mod gratuit, deşi s-ar cuveni să fie plătiţi, fie şi simbolic. Însă, banii nu ajung. În pofida succesului întregistrat de ROST, la răstimpuri avem nevoie de cîte o infuzie financiară din afară. Cauzele sînt multiple, iar unele de-a dreptul jenante, pentru că dezvăluie partea urîtă a lumii româneşti (necinste, intrigă, ticăloşie, meschinărie, prostie). În primul rînd, nu ne putem recupera banii de la difuzori. Aşa am renunţat la marile firme de distribuţie Rodipet şi Hiparion, care ne datorează sume care atîrnă decisiv în bugetul nostru. Difuzorii mai mici cu care lucrăm, puţinele librării cu care avem contracte şi voluntarii care au pus umărul nu acoperă cererea de pe piaţă şi nici nu pot asigura finanţarea pe mai departe a apariţiei ROST.

Paradoxal, chiar cînd revista e la cel mai înalt nivel calitativ şi cînd este mai căutată, nu mai are fonduri pentru supravieţuire. O situaţie din care se iese numai cu solidaritate şi voluntariat. Ar fi aşa de simplu dacă fiecare cititor ar convinge măcar încă un prieten să se aboneze la ROST, ori dacă unii cititori ar răspîndi revista, contra comision, în cercul lor de cunoştinţe. Ar fi aşa de frumos şi ziditor dacă mai multe parohii şi mănăstiri ar difuza revista – pe care altminteri o apreciază, după cum o dovedesc scrisorile şi telefoanele pe care le primim de la preoţii, stareţii şi monahii lor. Deja procedează aşa o serie de prieteni ai noştri, cărora le mulţumim, dar deocamdată sînt prea puţini.

Recent, au sucombat două publicaţii de mare valoare, Dosarele istoriei şi Memoria. Una îngropată de difuzori, alta de Ministerul Culturii – care a refuzat să o mai subvenţioneze. Se pregăteşte să tragă obloanele, după 19 ani, şi Puncte Cardinale. Cauza este aceeaşi: neimplicarea majorităţii celor care le-au apreciat.
E păcat să aplauzi o idee frumoasă, să te bucuri de ea, dar să nu faci nici un gest pentru a fi dusă mai departe.

Oricum, noi vom continua să scoatem ROST, fie şi numai pentru abonaţi, dacă altfel nu se poate. Dar ne-ar prinde foarte bine puţină solidaritate din partea dvs, a cititorilor noştri. Unde Dumnezeu vede dragoste şi împreună-lucrare, pune şi El mîna.

* Acest text a apărut ca editorial în ROST nr. 80 - 81.