MARIAN MUNTEANU: "Rugăciunea este leacul pentru uscăciunea sufletului"

Personal, nu l-am auzit vorbind în public despre credinţa sa. Şi cred că e interesant de aflat cum se raportează el la oameni şi la Dumnezeu prin prisma credinţei. De ce?

Pentru că a fost liderul incontestabil al Pieţei Universităţii, pentru că mulţi ne-am legat atunci speranţele de el, pentru că vorbea despre neam şi Dumnezeu foarte convingător, pentru că a fost în moarte clinică după bătaia pe care a primit-o de la mineri, pentru că a încercat să facă o mişcare de resurecţie naţională pe principii naţional-creştine, pentru că a fost liderul Alianţei Civice - din care a demisionat repede pentru că nu era ce a sperat -, pentru că a fost arestat înainte de 89 ca discipol al lui Petre Ţuţea şi după 89 ca adversar al regimului neocomunist...

A fost un simbol de care lumea pare să fi uitat - sau, mă rog, îşi aminteşte de cîte ori este comemorată represiunea din 13 - 15 iunie 1990.
L-am intervievat nu neapărat spre aducere aminte, ci pentru a învăţa ce e de învăţat din punct de vedere duhovnicesc din experienţa sa - căreia nu i-ar fi supravieţuit fără ajutorul lui Dumnezeu.

Nu m-au interesat imaginea sa publică, acţiunile sale politice şi sau controversele legate de numele său (căroa nici el nu le dă importanţă), ci sufletul său. Ce am reuşit să scot vedeţi în interviul publicat în Formula As de azi (îl găsiţi la tarabe, pe internet apare peste vreo două săptămîni), din care vă dau mai jos cîteva fragmente.

***

- Astăzi păreţi detaşat de acele zile negre şi că îi priviţi cu îngăduinţă pe cei care v-au nedreptăţi. I-aţi iertat pe organizatorii reprimării de atunci?

- N-am de ce să-i iert.

- Pentru că nu i-aţi condamnat vreodată?

- Păi, ce treabă am eu cu ei? Mai întâi să-şi ceară iertare. Şi dacă-şi cer, trebuie s-o ceară românilor, pentru răul făcut unei ţări întregi, nu mie. Eu nu-i condamn. Sunt nişte nefericiţi. Îşi fac rău în primul rând lor înşile, şi-au distrus vieţile trăind urât, în răutate. Nu-i destul că îi bleastămă lumea?

- Aţi stat închis aproape două luni în 1990, timp în care vi s-a fabricat un dosar de “subminare a puterii de stat”. V-aţi simţit părăsit de Dumnezeu atunci?

- Absolut deloc.

- Dar detenţia nu e o experienţă tocmai plăcută, ca să nu mai vorbim de maltratarea fizică sau tentativa de omor…

- Eram, într-un fel, “pregătit” pentru asta. Am avut bunici şi profesori care au fost deţinuţi politici, iar mulţi, foarte mulţi dintre oamenii ale căror cărţi m-au format ca om şi intelectual au trecut prin experienţa detenţiei. Astfel, a fost, oarecum, firesc să mă preocupe chestiunea privării de libertate, asupra căreia am poposit încă din anii de studenţie… Chiar şi prima mea lucrare a fost “Poezia Rezistenţei”, un studiu despre capodoperele create în temniţele comuniste. Aşa că I-am fost recunoscător lui Dumnezeu pentru că, trecând prin închisoare şi alte necazuri, am ajuns să mă apropii mai mult de înţelegerea ideii de libertate şi, poate, să întrezăresc câte ceva din rosturile acestui dar dumnezeiesc. Desigur, experienţa mea nu se compară cu a celor închişi în lagărele de concentrare comuniste, dar m-a ajutat să înţeleg ce se întâmplă în sufletele oamenilor aflaţi după gratii.

- Nu v-a fost teamă?

- Nu. Cu doar câteva zile înainte de a ajunge la Jilava fusesem în moarte clinică (în dimineaţa zilei de 14 iunie ’90), eram încă în spital când m-au arestat. Dar, deşi eram destul de “frământat” – la propriu – eram viu, şi pentru asta îi mulţumeam lui Dumnezeu. Căci, mai cu seamă după anumite încercări începem să înţelegem cu adevărat valoarea vieţii.

- Aşadar, nu v-aţi temut, nu v-aţi simţit părăsit de Dumnezeu, iar după ce v-aţi revenit pe patul de spital v-aţi îndreptat un gând de mulţumire spre El. Dar v-aţi gândit la Dumnezeu şi în timp ce eraţi bătut, închis, prigonit? I-aţi simţit prezenţa în vreun fel?

- Cum să nu? Chiar în timpul violenţelor şi agresiunilor îndreptate împotriva noastră… Dar şi mai apoi, în închisoare…
Legat de acest lucru, îmi amintesc o întâmplare… La Jilava, deţinuţii puteau primi cărţi de citit. Cerând şi eu nişte cărţi, printre care şi Biblia, mi s-a comunicat că regulamentul penitenciarelor din România “democrată” interzicea în mod expres lectura cărţilor religioase! .
Am profitat de o vizită a celor de la Crucea Roşie Internaţională şi, la intervenţia dânşilor, am primit Biblia. Mi-am dat seama că nu o mai citisem niciodată cu atâta bucurie ca atunci. Cred că au schimbat şi regulamentul penitenciarelor cu acel prilej, aşa că am, şi din acest punct de vedere, o mulţumire că n-am trecut degeaba pe-acolo.

***

- Aţi avut privilegiul de a vă apropia de câţiva dintre marii noştri duhovnici: părintele Stăniloae, părintele Cleopa, părintele Argatu. În ce fel v-a marcat relaţia cu ei din perspectivă duhovnicească?

- Întâlnirile acestea m-au marcat profund, le datorez enorm. Nu ştiu însă în ce măsură am fost eu în stare să pun în lucrare ce am învăţat de la dânşii... Dar le sunt şi le voi fi întotdeauna recunoscător.

- Ne puteţi spune o învăţătură primită de la unul dintre aceşti părinţi?

- Fondasem Mişcarea Pentru România, o organizaţie educaţională de tineret, şi eram acuzat de “legionarism”, “extremism” etc. Eram destul de afectat de minciunile şi etichetele vehiculate, campania era strivitoare… Nu ştiam ce să fac, aşa că am mers la părintele Stăniloae şi i-am cerut sfatul. Părintele mi-a spus: „Trebuie să aplici metodele ortodoxiei”. M-a descumpănit un pic, dar am insistat: „Care metode, Părinte profesor?” La care dânsul mi-a răspuns: „Nu-i băga în seamă”. (râde)
Iar de la părintele Cleopa am învăţat cu toţii dacă nu ce este răbdarea, măcar câte ceva despre importanţa răbdării...

- Ce simţeaţi în prezenţa părintelui Cleopa?

- Bucurie. O bucurie izvorâtă din harul unui om care te ajută să înţelegi şi să preţuieşti cu adevărat această stare nu numai în preajma sa, ci şi, printr-o anume rezonanţă, în obişnuitul vieţii tale, alături de semenii tăi.
Fiecare nouă zi ar trebui să fie pentru noi un prilej de bucurie. Să fim recunoscători pentru ceea ce avem, atât cât avem, şi, mai ales, să preţuim binele pe care îl datorăm atâtor oameni. De multe ori nu băgăm în seamă, trecem prea uşor peste lucrurile bune care ni se întâmplă şi ne lăsăm dominaţi de rău...

- Dacă am trăi mai intens credinţa, am sesiza mai uşor bucuriile de toată ziua?

- Sunt convins. Sunt mulţi oameni aşa, în adâncul fiinţei lor, mai mulţi decât ne închipuim.

- Nu sunteţi prea optimist?
- Deloc. Normalitatea este încă dominantă. Dar e tăcută, liniştită, nu se manifestă. Există foarte multă bunătate, chiar şi într-o societate ca a noastră, care pare destul de zdruncinată de egoism, de agresivitate...

------------------------------

Textul integral, în paginile săptămînalului Formula As, numărul curent (21 august), pe care îl găsiţi numai la chioşc.

UPDATE

Acum puteti citi articolul si in varianta electronica, aici.