Polemici (neo)conservatoare. De la argumente la injurii şi retur

O polemică pornită de la un articol al lui Paul Gottfried a lăsat deoparte argumentele acestuia privind inexistenţa în România a unei Drepte politice autentice, în favoarea unor atacuri la persoană.

Atins binişor de profesorul Gottfried, profesorul Vladimir Tismăneanu nu-i răspunde acestuia, ci îl ia în vîrful peniţei pe Mircea Platon, cel care a tradus articolul conservatorului american. Răspunsul lui Mircea Platon provoacă reacţia lui Mihail Neamţu, Mircea Mihăieş şi a lui Vladimir Tismăneanu însuşi. Însă, cei trei nu mai sînt interesaţi de ce spune Paul Gottfried, ci de fotografia, spusele şi existenţa lui Mircea Platon. Mai mult, într-o manieră care le trădează concepţiile stîngiste, atît Neamţu, cît şi Tismăneanu încearcă să-i închidă gura lui Platon cu vechea, uzata, falsa dar mereu eficienta etichetă a legionarismului (chit că mişcarea cu pricina a dispărut de vreo 70 de ani). De altfel, Vladimir Tismăneanu mînuieşte cu dibăcie şi alte acuzaţii din aceeaşi panoplie, ca de pildă antisemitismul, pentru a-şi intimida preopinenţii.

Cineva maliţios ar putea observa că oamenii aceştia mută discuţia, din lipsă de argumente.

În chestiune se amestecă şi Bogdan Duca, pe care îl presupun de bună-credinţă. Dar textul său nu lămureşte nimic şi dovedeşte că tînărul Duca este şi el prizonierul unor prejudecăţi, să mă ierte, stupide.

Cel care face lumină este tot Mircea Platon.

Din acest mic război, cei interesaţi cu adevărat de ce este, în general, Dreapta, şi cine este la noi de "dreapta" au a se dumiri niţel.

Avînd în vedere interesul general pentru subiect, dar şi la rugămintea dlui Alexandru Ciolan, editorul lui Mircea Platon, public textele de mai jos. Potrivit dlui Alexandru Ciolan, "România Literară" le-a refuzat dreptul la replică după atacul, sub nivelul său, la care s-a pretat Mircea Mihăieş.
Înainte de a parcurge textele de dedesubt, vă recomand să le citiţi pe cele la care am pus linkuri mai sus. (C.T.)

UPDATE

Titlurile academice impun îndeobşte respect, dar unii dintre deţinătorii lor reuşesc să işte ilaritate prin reacţii copilăreşti. Iată cum răspunde, de pildă, marele profesor, politolog, autor de numeroase cărţi - scoase la edituri faimoase din ţară şi străinătate -, vîrf de lance doctrinară al neoconservatorilor de Dunăre, Vladimir Tismăneanu, la replicile lui Mircea Platon şi Alexandru Ciolan.

În treacăt, îmi dă şi mie un brînci, care s-a vrut ironic, dar nu e decît penibil. Nu mă deranjează. Dar trebuie să fac o corecţie: Vladimir Tismăneanu vede Formula As ca pe o revistă mondenă, cînd e de fapt un săptămînal-magazin (nu e nici Cancan, nici Libertatea). Mă rog, nu se coboară un asemenea gînditor să citească Formula As şi spune şi dînsul ce a auzit - dar asta nu e chiar cuşer pentru un cărturar care se respectă. Pentru a nu persista în astfel de erori, îmi permit să-l informez, fără a-l obosi cu detalii, că Formula As a făcut mai mult pentru ideea conservatoare decît oricare altă publicaţie românească, aşa cum a putut, printre "mondenităţi".

Cred că, dintre publicaţiile de mare tiraj, Formula As a vorbit cel mai mult şi cel mai convingător despre tradiţie, Biserică, familie, patriotism - valori conservatoare. Între altele, această revistă finanţează de ani în şir călătorii de documentare pentru mari echipe de reporteri pe urmele românilor uitaţi din toată lumea (inclusiv cele ale fraţilor aromâni şi istroromâni). Iar eu, păcătosul, la Formula As mă ocup chiar de ceea ce mă pasionează: politică şi religie.

Despre dreapta românească: răspuns insultelor funcţionarului public Mircea Mihăieş

În numărul din 8 mai al revistei România literară, domnul Mircea Mihăieş găseşte de cuviinţă să intervină, aidoma şi ca opţiune stilistică (atonală), şi ca substanţă (lipsă), lui Mihail Neamţu, în polemica dintre Paul Gottfried/Mircea Platon şi Vladimir Tismăneanu. Având în vedere cât de mult datorează profesional domnii Mihăieş şi Neamţu dlui Tismăneanu, e normal să intervină în apărarea profesorului din Maryland. Dincolo însă de aceste aspecte care ţin de prietenie sau clientelism politic, şi asupra cărora nu voi insista, ceea ce rămâne nerezolvat, în ciuda profesionalismului cu care numără dl Mihăieş paginile cărţilor profesorului Paul Gottfried, e problema (re)definirii dreptei româneşti. De aceea, în loc de inutile polemici brodate pe margini de poze, înjurături şi cărţi necitite, voi încerca în cele ce urmează să clarific ce înţeleg prin dreapta şi unde anume greşesc domnii Tismăneanu şi Mihăieş. Pentru că am observat că dl Mihăieş are obiceiul de a nu citi cărţile preopinenţilor domniei-sale, voi încerca să-mi desfăşor argumentul pe puncte.

1. Profesorul Gottfried mă citează pentru a spune următoarele: „Tismăneanu e, de asemenea, vizibil supărat pe politicianul ultranaţionalist român Corneliu Vadim Tudor (...) După cum aflu de la prietenul meu român Mircea Platon, a fost exact cruciada pornită de Tismăneanu şi de cercul lui împotriva dreptei tradiţionale naţionaliste (dar nu expansioniste) cea care i-a permis lui Vadim Tudor să iasă din umbra colaborării cu Ceauşescu spre a forma o mişcare naţionalistă agresivă. Războiul dus în România împotriva vechiului centru-dreapta şi încercarea de a-l înlocui printr-o clonă a GOP a deschis drumul ascensiunii lui Vadim Tudor ca naţionalist român prin excelenţă.”

2. În replică, dl Mihăieş mă întreabă: „Despre care Tismăneanu vorbiţi? Despre apropiatul lui Corneliu Coposu şi-al ideologiei sale nu tocmai de stânga? Despre cel pe care, recent, îl defineaţi drept un „guru al dreptei «populare»”? Despre neîmpăcatul adversar al ideologiilor extremiste? Despre subiectul atâtor atacuri ignare desfăşurate tocmai în revistele lui Vadim Tudor? Sau despre intelectualul a cărui strălucire nu vă lasă să moţăiţi pe prăfuitele bucoavne interbelice? Pe ce vă bazaţi când deschideţi atât de larg baierele dezinformării? Ce probe aveţi? Unde şi când a atacat Vladimir Tismăneanu «dreapta tradiţională»? La ce personaje, evenimente, formaţiuni politice faceţi trimitere?”

3. Tot ca replică, dl Tismăneanu îşi republică un articol din 2005 în care arată cât de mult l-a preţuit pe Corneliu Coposu pentru „verticalitatea” şi pentru „onestitatea” sa. În viziunea dlui Tismăneanu, liderul ţărănist ar fi fost anticomunist din următoarele motive: „Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea sălbatică a ţărănimii, au fost tot atâtea elemente care au susţinut viziunea radical anticomunistă a lui Corneliu Coposu.”

În ceea ce-l priveşte pe dl Tismăneanu însuşi, mărturiseşte că l-a admirat pe Corneliu Coposu, cot la cot cu Alexandru Bârlădeanu, pentru următoarele motive: „Pentru mine, opţiunea lui Corneliu Coposu, preţuită până şi de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în urmă cu zece ani pentru ilustrul dispărut, a fost să se menţină consecvent de partea valorilor democratice şi pro-occidentale (...) Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţionalismul liberal).” Desigur că între viziunea politică a dlui Tismăneanu şi cea a dlui Coposu existau şi diferenţe: „Evident, puteam să avem dezacorduri, dar poziţiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante. Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieş, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezminţită.”

4. Ajunşi la acest punct, ne vom opri pentru a observa că, pe toată durata acestei polemici, dl Tismăneanu şi ciracii domniei-sale nu au spus nicăieri, niciodată, că în 1998, când a publicat Fantasmele salvării, dl Tismăneanu era de stânga, dar că acum e de dreapta. Că s-a răzgândit. Din contra, ceea ce afirmă dl Tismăneanu, susţinut de confederaţii domniei-sale, e că atunci, ca şi acum, a fost un om al dreptei şi că poziţiile domniei-sale sunt consecvente cu valorile dreptei pe care pretinde să o reprezinte acum.

5. Dar dacă lucrurile stau aşa, atunci să ne uităm, de exemplu, în chiar volumul pe care l-a recenzat profesorul Gottfried, în Fantasmele salvării. În toată această carte, în care Ion Iliescu, Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu, Pavel Coruţ sau Corneliu Vadim Tudor apar de nenumărate ori, Iuliu Maniu ori Corneliu Coposu nu sunt menţionaţi niciodată. Cât despre PNŢCD, apare o singură dată, lăudat ca un susţinător al „naţionalismului civic” sau „naţionalismului liberal/luminat” (dau citatele în engleză pentru a nu fi acuzat că „trişez”): „Civic nationalism recognizes individual rights as fundamental for the construction of a liberal order and locates the sovereignty of the people in the defense of individual rights for all members of the political community, regardless of ethnic origin and any other differences (...) This vision allows for nationality to be acquired, and rejects the ’genetic’ definition of ethnic belonging (...) It is not xenophobic and stresses the need for inclusion and tolerance of minorities. Especially in countries with a turbulent history, this trend should be seen as a constructive development.” Mai departe, dl Tismăneanu ne spune că naţionalismul liberal recunoaşte „the elective dimension of personal identity, and refuses to see the individual as a prisoner of his or her communal belonging. In a certain sense, to the extent that it does not exalt the superiority of the national ideal over any other one, and does not sacralize the nation as the ultimate and indisputable source of human identity, liberal nationalism can be seen as ‚post-nationalism’.”

Aşadar, ceea ce laudă dl Tismăneanu la Corneliu Coposu e „naţionalismul liberal”. Dar acest „naţionalism liberal/luminat/civic” e, de fapt, un „post-naţionalism”. Departe de a fi definită de memoria unei origini comune, de o istorie comună, de o limbă comună, de o cultură comună, naţiunea civică/liberală/luminată e definită prin faptul că împarte acelaşi teritoriu şi că apără aceleaşi „valori” constituţionale. După cum e uşor de observat, acest înţeles legalist al naţiunii e bazat pe valori abstracte şi universale, impuse de elita de guvernământ maselor recalcitrante. E un mod de a nivela şi, ca atare, nu e conservator pentru că nu respectă realitatea locului. Acest tip de naţionalism civic-constituţional poate fi considerat de dreapta doar acolo unde legalismul şi constituţionalismul sunt parte a culturii naţionale. Dar la români nu sunt, şi de aceea acest „naţionalism civic” nu poate apărea decât ca un import liberal, ca o inginerie socială pentru că îşi propune nu să exprime cultura naţională, ci să creeze în mod artificial o cultură naţională „civică”. În Germania, acest tip de patriotism constituţional a fost folosit la reeducarea nemţilor după 1945. În SUA, cei care susţin acest înţeles al naţionalismului sunt stânga democrată şi neoconservatorii, care vorbesc de America nu ca de o ţară cu un miez etnic anglo-saxon, ci ca de o „ţară dedicată unei propoziţii”, ca de o ţară definită doar prin constituţia ei, fără nici o trimitere la specificul cultural, la tradiţiile WASP, la realităţile fiecărui stat în parte, care au făcut posibilă această Constituţie, această rânduială.

Mai mult, „naţionalismul civic” e o creaţie a Revoluţiei Franceze şi, ca atare, responsabil de războaiele civile şi europene pe care le-a adus după sine 1789. Dacă naţionalismul etnic poate duce la războaie „tribale”, naţionalismul civic poate duce la războaie ideologice, aşa cum a fost masacrul ţăranilor din La Vendée. Redefinirea naţiunii în termeni constituţionali, ideologici în ultimă instanţă, atrage după sine epurarea nu etnică, ci politică: a monarhiştilor de către republicani, a creştinilor de către atei, a fumătorilor de către nefumători etc. Rămâne, de exemplu, de discutat dacă regimul „naţional-comunist” de care vorbeşte dl Tismăneanu mai tot timpul nu a fost (şi) o formă de „naţionalism civic” de vreme ce abaterea de la linia partidului, de la socialism, de la „orânduirea socialistă”, aducea după sine acuza de „trădător de ţară”. URSS i-a persecutat pe ruşi, în anii ’20, pentru a inventa „naţiunea sovietică”, o ficţiune legală destinată a ajuta la eradicarea naţiunii etnice, culturale, religioase, istorice ruseşti. Naţiunea, sub stăpânire sovietică, era definită constituţional, ideologic. Şi ce anume a fost „epopeea naţională cinematografică” dacă nu o încercare de a rescrie istoria românilor în termenii unui continuum nu doar etnic, ci mai ales ideologic? Boierii, deşi români, erau zugrăviţi ca trădători dacă nu împărtăşeau valorile eticii şi echităţii socialiste medievale, în vreme ce Burebista sau Mircea cel Bătrân aveau toate virtuţile unui secretar de partid apropiat de masse.

6. În contrast cu acest „naţionalism civic/liberal/luminat” bun, bun pentru că e „post-naţionalism”, dl Vladimir Tismăneanu aşază formele de naţionalism dăunător. Şi una din ele e „naţionalismul conservator”, descris astfel: „Conservative nationalism is often associated with Christian democracy and folk traditionalism. Although its proponents formally recognize the importance of individual rights, they tend to exaggerate the role of the past, the influence of the Church, and the nefarious impact of Western mass culture and liberal institutions. In many cases, these groups and parties praise premodern values, especially the agrarian communal bonds, and lambaste the role of financial capital and industry in destroying the pure ethno-religious community. Whether they confess it or not, conservative nationalists have a serious grudge against liberalism, which they portray as soulless, atomistic, and mechanical.” Ca exemplu de conservatori naţionalişti, dl Tismăneanu îi dă pe Franjo Tudjman şi alte „revivalist, traditionaist, ’third-way’ parties” din România, Ungaria, Slovacia şi restul Europei de Est.

O altă formă de naţionalism rău e, conform dlui Tismăneanu, „nostalgia etnocentrică” şi „naţionalismul liturgic” legat în România de „ideologia unor gânditori conservatori-populişti ca poetul romantic din secolul al nouăsprezecelea Mihai Eminescu şi filosoful interbelic Nae Ionescu”, şi în Polonia de gânditori catolici. Dar dacă dl Tismăneanu denunţă aceşti „conservatori populişti”, nu o face fără ajutorul unor marxişti precum Slavoj Zizek sau G. M. Tamas, citaţi admirativ de nenumărate ori pe parcursul cărţii şi consideraţi adevărate autorităţi în privinţa „patologiilor” societăţilor est-europene. Sigur, asta era pe vremea când încă nu ni se cerea în Idei în dialog să luptăm împotriva lui Zizek. Zizek trebuia mai întâi popularizat şi folosit împotriva românilor, aşa cum a făcut dl Tismăneanu, pentru ca apoi să putem inventa o dreaptă de carton care să fluture, aşa cum face dl Tismăneanu şi ucenicii săi de teapa unui Mihail Neamţu, stindardul „luptei” împotriva lui Zizek şi a „comunismului”.

6. Aşadar, ce observăm din aceste fragmente luate chiar din cartea în discuţie (aş putea continua exerciţiul şi pe alte cărţi ale dlui Tismăneanu)? Că, aşa după cum am spus eu şi după cum a arătat şi profesorul Gottfried în articolul său, dl Tismăneanu favorizează, ca şi Habermas, o ideologie liberală axată pe apărarea unei ordini constituţionale clădite pe identificarea raţională şi extinderea legislativă a „drepturilor” individuale care nu au nimic de a face cu tradiţia, invocată de gânditorii conservatori de la Burke la Russell Kirk. Naţiunea etnică, istoria, tradiţia, biserica, familia, morala, toate sunt supuse abstracţiunilor iluministe împotriva cărora s-a definit conservatorismul în ultimele două veacuri. Comunitatea istorică e dezmembrată în numele „drepturilor individuale” şi caracterului electiv al propriei identităţi. Dar caracterul electiv al propriei identităţi, odată legiferat, a stat şi stă la baza extinderii „statului dădacă” (welfare state) precum şi a dezastrului multiculturalist şi al corectitudinii politice datorită căruia, de exemplu, dacă dl Mircea Mihăieş decide mâine că vrea să devină femeie, mamă, sau mare scriitor, statul român sau suprastatul european are obligaţia de a-i respecta şi subvenţiona împlinirea acestei dorinţe.

7. Mai mult, PNŢCD şi Corneliu Coposu sunt lăudaţi pentru ceea ce ar putea caracteriza orice social-democrat sau stângist (în engleză, „liberal”, termen de a cărui ambivalenţă americano/europeană profită dl Tismăneanu) anticomunist, în vreme ce caracteristicile cu adevărat conservatoare, cum ar fi creştinismul lui Corneliu Coposu – sursă a „radicalismului” sesizat cu profund discomfort de dl Tismăneanu –, tradiţionalismul ardelean, interesul pentru mica proprietate ţărănească ameninţată nu doar de stat, ci şi de marile corporaţii sau de mari proprietari, distributismul, cinstirea eroilor istoriei poporului român, toate sunt trecute sub tăcere sau demonizate sub acuzaţia de „paseism”, „naţionalism liturgic”, „falocraţie”, „populism fascist” etc. Orice „deviaţie” conservatoare e stigmatizată de dl Tismăneanu în termeni care aduc aminte de patologizarea inamicului „patriarhal” practicată de Theodor W. Adorno în lucrarea The Authoritarian Personality. Astfel popoarele Estului Europei sunt descrise de dl Tismăneanu ca fiind pline de „patologii”, „obscurantism”, „tribalism”, „nevrotice sentimente de autovictimizare”, „antisemitism”. Ca echivalent american al acestor „patologii” fasciste, dl Tismăneanu menţionează discursul acelor oameni politici americani care militează împotriva lui „Big Government”!

Cât despre „radicalismul” lui Corneliu Coposu şi al opoziţiei anti-Iliescu, el e concediat de dl Tismăneanu ca fiind: „vindictive and moralizing”, „răzbunător şi moralizator”, un „mit al decomunizării” care, adus la îndeplinire, cu eventuale procese ale liderilor comunişti sau cu adoptarea punctului 8 de la Timişoara, ar duce, ne previne dl Tismăneanu, la „renaşterea practicilor corupte, maligne şi autoritare ale comunismului”. Aşadar dl Tismăneanu ne spunea ceea ce spunea şi dl Iliescu, ambii considerând că opoziţia, şi PNŢCD în special, era „răzbunătoare” şi, cum altfel, „dictatorială”. Comunistă sau fascistă.

8. Acesta, i-am spus dlui Gottfried şi e evident şi din această carte, e tipul de discurs care, venit de la persoane cu autoritate profesională şi politică precum dl Tismăneanu şi multiplicat de ecourile peşterii societăţii civile, a intimidat orice încercare a PNŢCD de a se defini ca un partid de dreapta conservatoare. Ca atare, tema naţionalismului cultural-conservator, sau figura poetului Mihai Eminescu, „demitizat” feroce de presa „elitei”, a rămas pe mâinile unui Funar sau ale unui Vadim Tudor. Care au folosit-o pentru a combate şi a distruge PNŢCD.

9. În concluzie, nu cred că cineva care a scris aceste lucruri şi multe altele care au dat o direcţie de stânga dezbaterii politice româneşti din ultimele două decenii poate apărea acum pentru a susţine că a fost şi este de dreapta. Dacă acceptăm ideea patriotismului civic/liberal/luminat, de ce atunci ne-ar păsa de românii din Basarabia, de vreme ce nu împărtăşim aceleaşi valori constituţionale cu ei? Dacă originea comună, istoria comună nu contează, atunci ce ne leagă de basarabeni? În 1998, dl Tismăneanu scria, în Fantasmele salvării, că naţionalismul civic e bun pentru că „nu arată prea mult interes sentimental trecutului”. În Evenimentul zilei din 6 mai, sub titlul obamaniac de „conservatorismul schimbării” (!), dl Tismăneanu laudă o recentă carte a dlor Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică pentru faptul că: „Nu am găsit nici un nici un grăunte de paseism romantic în această carte.” Dacă în 1998 dl Tismăneanu era de stânga, atunci, din moment ce astăzi susţine aceleaşi idei în acelaşi fel, înseamnă că şi acum e de stânga. Sau poate că s-a răzgândit şi că încearcă să ne vândă sub denumirea de „dreapta populară” o dreaptă economică, liberală. Dar asta, aşa cum am arătat în cartea A treia forţă, nu e dreapta politică. Dreapta cu filtru a dlui Tismăneanu seamănă prea mult cu neoconservatorimul. Ca atare, e deja fumată.

10. Cât despre întrebarea dlui Mihăieş („De ce suntem atât de ticăloşi?”), îl las să şi-o pună, mereu şi mereu, atunci când se întâlneşte cu prietenii domniei-sale.

Mircea Platon

P.S. În afară de noi injurii, închei aici şirul intervenţiilor mele pe această temă. Din punctul meu de vedere, echipa Tismăneanu & Co. instrumentalizează filosofia politică. De aceea, nu poţi polemiza cu oameni care nu caută adevărul, ci puterea, şi care, ca atare, modifică în permanenţă înţelesul cuvintelor.

***

Gura păcătosului…

În „România literară” nr. 18, din 8 mai 2009, domnul Mircea Mihăieş îşi face datoria de a sări în ajutorul prietenului său Vladimir Tismăneanu. Datornicului nu i se poate cere tragere de inimă atunci când îşi plăteşte datoria. Domnul Mircea Mihăieş poate (şi a dovedit că poate) să scrie mai bine decât a făcut-o răfuindu-se cu Mircea Platon numai pentru că îi este obligat lui Vladimir Tismăneanu (care, aflăm, le trimite mesaje indignate confraţilor care nu se grăbesc să-l apere atunci când se simte „atacat”). Scrisul silnic nu-i iese domnului Mircea Mihăieş. Se bâlbâie şi gafează… era să zic impardonabil, dar mi-am luat seama. Nu eu trebuie să iert…

Prima gafă ne întâmpină chiar în titlu, care este o întrebare retorică: „De ce suntem atât de ticăloşi?”. Chiar aşa, domnule M.M., de ce sunteţi atât de ticăloşi?

De la primele rânduri pricepem că articolul este supt din degete. Necitindu-i nici pe Mircea Platon, nici pe Paul Gottfried, M.M. (de aici înainte îmi voi permite să nu-l mai domnesc) deschide abrupt controversa de idei prin… descrierea unei fotografii a lui Mircea Platon. Trec peste impresia (neplăcută pentru heterosexualul din mine) că acordă o prea mare importanţă înfăţişării „ademenitoare” (sic!) a lui Mircea Platon cel din fotografie (Honi soit qui mal y pense). Voi remarca doar că nici Paul Gottfried, nici Mircea Platon nu au făcut, după ştiinţa mea, vreodată, referiri la fizicul cuiva. Ei discută idei şi doctrine. M.M., pentru a suporta duritatea dezbaterii doctrinare (atâta de câtă e în stare), trebuie mai întâi să se încarce cu energie contemplând o poză, în a cărei admiraţie fiind, comite o tautologie: „Cel care a stat în spatele obiectivului camerei…”. („În spatele camerei” sau „în spatele obiectivului” ar fi fost suficient. Deh, reveria deşteptată de un Anthony Perkins la tinereţe, bat-o vina…!) M.M., care îşi declară/declamă „centrismul” şi aversiunea faţă de fundamentalism, apelează fără jenă la arsenalul vadimist (crede că delimitând-se, declarativ, de Vadim Tudor ne va face să uităm că şi vadimismul, şi „elitismul intelectual” de după 1990 sunt efectele jocului la două capete al celor care ne-au condus în ultimele două decenii), în speţă referirea la aspectul fizic al adversarului.

Trec peste minciuna cu „centrismul” în care M.M. se sclifoseşte a fi îmbătrânit. M.M. nu e centrist (apropo: centrismul nici nu există în stare pură), e stângist. De ce s-o fi ferind să recunoască…? Dar asta e altă discuţie.

Vine apoi chestiunea cu „fundamentalismul” care, chipurile, i-ar repugna. M.M. a auzit un şlagăr şi a prins refrenul. Fluieră însă fals, ca un canar care nu a avut de la cine să înveţe arta trilului. Adevărurile şi valorile fundamentale se insuflă la vârste fragede. Iar cel care crede în ele nu e fundamentalist, aşa cum insinuează M.M. şi cei asemenea lui, amestecând termeni politici recenţi în chestiuni care ţin, de când lumea, de bunul simţ.

Peste lipsa de probitate de a declara făţiş că nu a citit cărţile lui Mircea Platon şi de a le lua totuşi peste picior am să trec fără alte comentarii. Ăştia ne sunt elitiştii…! Nu am să las însă nesancţionată infatuarea cu care M.M. îşi permite să categorisească, în vrac, editurile care l-au publicat pe Mircea Platon: „Sunt […] edituri marginale, dar asta nu contează prea mult”. Dacă nu contează „prea mult” de ce mai aduce vorba? Apoi, ce înseamnă „edituri marginale”? Edituri mici? Edituri underground? Edituri de nişă? Edituri de provincie? Sau, pur şi simplu, altele decât editurile la care publică Vladimir Tismăneanu, M.M. şi elitele „centriste”? (E de la sine înţeles că aceste elite lucrează doar cu edituri.., „centrale”.)

Cu adevărat grave sunt paragrafele în care M.M. „îşi înăspreşte glasul” şi, după ce i se pare a-l fi strivit pe Mircea Platon sub eticheta de sărăntoc intelectual aflat în căutarea unui sponsor (tot intelectual), îndreaptă ţeava puştii către Paul Gottfried, cel cu care, de fapt, ar fi trebuit să polemizeze, dacă îl ţineau curelele, Vladimir Tismăneanu. Vajnicul nostru Volodea nu are însă… ştiţi dumneavoastră ce pentru a polemiza cu un paleoconservator pe care nu îl poate acuza de antisemitism sau de fundamentalism.

M.M. crede a fi descifrat la Paul Gottfried frustrarea pentru că nu i s-au publicat la Princeton University Press (editura la care Vladimir Tismăneanu, ei da!, are acces), lucrări critice la adresa valorilor stângiste. Dacă ar fi avut subţirimea intelectuală al cărei posesor se socoteşte, M.M. ar fi priceput că fraza lui Paul Gottfried e un mod eufemistic de a califica o orientare ideologică, cu eleganţă numită „prea progresistă” (reamintim, Paul Gottfried este paleoconservator). Nu e nici o frustrare aici – cum să fii frustrat, dacă te ştii de dreapta, că nu te publică o editură stângistă…? Aş zice, chiar, că e un motiv de satisfacţie – înseamnă că te-ai făcut înţeles, că eşti inconfundabil. M.M. nu pricepe sau se face că nu pricepe că tocmai acesta este motivul pentru care Mircea Platon pledează pentru despărţirea apelor: stânga să-şi asume stângismul şi să se înghesuie pe malul stâng (ce-i drept, e mare aglomeraţie acolo…), părăsind malul drept al râului, pe care îl ocupă în mod fraudulos. Pretenţia aceasta de bun simţ îi apare „elitei” reprezentate de Vladimir Tismăneanu şi de M.M. drept… frustrare. Iar criteriile ideologice după care Princeton University Press respinge lucrările unui Paul Gottfried ne sunt prezentate, cu un truc ieftin, drept academice sau ştiinţifice. Relativizaţi, relativizaţi, ceva definitiv amestecat tot rămâne până la urmă…!

Înainte de a termina, să-l ajutăm pe M.M., cel atât de atent la eufonii, să priceapă un text în engleză. Paul Gottfried spune, referindu-se la cartea lui Vladimir Tismăneanu: „A thin, discursive volume” iar M.M. se lansează în demonstraţia că nu e nicidecum vorba de un volum subţire, pentru că are… 220 de pagini (sic!) scrise mărunt… M.M. ori nu ştie bine engleză (specialitatea sa, totuşi!) ori vrea să ne ducă de nas cu argumentul autorităţii. Şi thin în engleză, şi subţire, în română, au, pe lângă sensurile proprii, sensuri figurate. Thin = without solidity or substance; flimsy: a very thin plot for such a long book. Subţire = puţin consistent, sărac în substanţă. Paul Gottfried, în schimb, ştie bine englezeşte şi are şi o gândire logică. Nu ar pune niciodată pe „subţire” în sens cantitativ alături de „discursiv”, care descrie o calitate. Cartea lui Vladimir Tismăneanu, ar fi trebuit să traducă M.M., este discursivă şi nu foarte consistentă (o zeamă chioară pentru Paul Gottfried, un studiu în tehnica „razelor concentrice” pentru M.M.).

Mă opresc aici, nu înainte de a-l ruga pe M.M. să nu se mai includă printre „noi, românii” dacă ne socoteşte defecţi. Şi, mai ales, să nu se mai creadă profund şi îndreptăţit să ne dreagă. Prin articolul acesta lipsit de har se dovedeşte, dimpotrivă, superficial. Şi, aşa cum involuntar se autodefineşte în titlu, ticălos.

Alexandru Ciolan,

editor marginal