Sălaşul diavolului

Luni, 21 iunie a.c., în jurul orei 11.00, am văzut sălaşul diavolului. Fortul 13. Jilava. Ziduri groase, căptuşite cu întuneric. Celule largi, cu pereţii mustind de apă, ca de balele unui monstru. Încăperi în care frigul înjunghie în plină vară. Am intrat din cameră în cameră, am străbătut hol după hol şi am văzut aproape fiecare ungher, ca într-o adevărată casă a groazei. Conştient că pardoselele acoperite acum de mîzgă au fost odinioară pline de sînge nevinovat şi că zidurile acelea ostile poartă încă memoria unor suferinţe inimaginabile.

M-am cutremurat intrînd în celula Casimcăi în care a murit, de mizerie şi după schingiuiri atroce, o minte strălucită a generaţiei interbelice, Costache Oprişan, vegheat de camarazii săi Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor. Din patru oameni supuşi exterminării, au supravieţuit puşcăriei, în chip miraculos, trei. Mai trăieşte unul, dl profesor Marcel Petrişor. Cel care, luni, ne-a fost ghid în acest pelerinaj la unul dintre locurile de martiriu românesc.

Cu detaşarea omului care a îndurat şi a iertat totul, nedezminţit în crezul său, dl Marcel Petrişor ne-a povestit (pe alocuri amuzîndu-se, într-un fel de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă să scapi din iad) chinurile prin care au trecut cei închişi la Jilava în perioada comunistă. Murdăria, foamea, frigul, umilinţele, bătăile, duhoarea, lipsa de somn, înghesuiala, absenţa oricărei îngrijiri medicale, prostia agresivă a gardienilor – compun un tablou satanic. Cine se îndoieşte că comunismul a fost întruchiparea răului şi nu doar o utopie politică, să meargă la Jilava!

Cînd afli condiţiile în care au fost ţinută o parte din elita neamului, ţi se face o ruşine iremediabilă. Şi nu înţelegi nici cum a mai putut supravieţui cineva acelui regim de detenţie.
Mărturia dlui Petrişor (care a şi scris o carte despre Jilava) a fost întărită de cele ale altor foşti deţinuţi politic, dl Constantin Iulian (preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti – FRFDPLA), dl Gheorghe Jijie (91 de ani, secretarul FRFDPLA; care şi-a pus etichetă pe celula în care a stat), dl Dan Lucinescu, dl Gheorghe Grecu (96 ani) şi dl Demostene Andronescu.

Peste o sută de persoane, în convârşitoare majoritate tineri, între care şi monahi şi preoţi, au fost prezente la această lecţie de istorie românească. După care au participat la o slujbă de pomenire emoţionantă, oficiată de un sobor de preoţi. Primul parastas făcut la Jilava pentru toţi morţii de acolo.

În cuvîntul pe care l-a ţinut după parastas, maestrul Dan Puric, un ostenitor pentru memoria martiriului din închisorile comuniste, a spus că s-ar cuveni ca la Jilava să vină să se închine toţi politicienii şi ierarhii români. Şi că Fortul 13 este un punct esenţial pe un traseu al cunoaşterii istoriei noastre recente de către tînăra generaţie, alături de Aiud, Rm. Sărat, Târgşor...

Pelerinajul s-a încheiat la crucea ridicată în memoria Mareşalului Ion Antonescu, la Valea Piersicilor, lângă închisoare, acolo unde a fost executat de comunişti.

La Jilava

„Camera era, de fapt, un coridor boltit de 15 metri lung şi de 5 metri lat, cu un spaţiu de 75 metri pătraţi, în care se aflau 350 deţinuţi, deci aproximativ 5 oameni pe metru pătrat. Un adevărat furnicar! Peste zi oamenii se îngrămădeau pe cele două „priciuri“ de lemn (scînduri de la un capăt la altul al camerei). O treime din ei cobora peste noapte sub primul prici, ca să doarmă pe ciment, la aşa numita „şerpărie“. În ea intrai foarte greu deoarece între padimentul de ciment şi primul priciu nu erau decît 60-70 cm. Cum cele două rînduri de cîte două priciuri şi cele două „şerpării“ nu puteau cuprinde decît 300-320 indivizi, restul se culcau în timpul nopţii pe coridorul dintre priciuri, larg de aproximativ un metru şi jumătate. Pe coridor se făcea însă şi coada de 15-20 persoane, care aşteptau să urineze. Ei călcau printre corpurile lor. Mîncarea era aproape numai apă, iar la „şerpărie“ era foarte frig. De aceea, fiecare era nevoit să urineze în cursul nopţii de cel puţin 3 -5 ori.

Lîngă uşa de intrare erau două „tinete“ (hîrdaie) de metal pentru nevoile biologice, de o parte şi cele două hîrdaie cu apă de cealaltă parte. Apa era folosită mai mult pentru spălarea de dimineaţă şi pentru nevoile biologice, căci de băut ajungea apa din mîncare. Spaţiul pentru culcare fiind numai de 30 cm lăţime pentru individ, oamenii nu puteau dormi decît cu toţii pe o singură parte a corpului. Cînd poziţia pe o parte devenea obositoare, unul din deţinuţi dădea ordinul de întoarcere pe cealaltă parte a corpului. Un infern adevărat, pe care fantezia lui Dante nu l-a putut imagina!

Şi mai dezastruos era aerul deoarece camera avea o singură fereastră în fundul ei, care era însă acoperită cu obloane de lemn, ca să nu putem vedea afară. În acest mod, aerul intra numai prin spaţiul liber dintre zid şi partea inferioară şi superioară a obloanelor, care aveau o lărgime de 25 cm fiecare. Din aceste motive viaţa în cameră era mai uşoară iarna decît vara, cînd aerul devenea pur şi simplu insuportabil. În partea dinspre tinetele cu urină şi fecale în orice caz! Noii sosiţi în cameră ocupau locurile nenorocite dinspre tinetele, care funcţionau fără întrerupere, fiind nu numai victimele mirosului lor, ci şi a zgomotului pe care-l făcea căderea fecalelor în apă. Zilnic apoi 5-10 persoane aveau stomacul deranjat din cauza lipsei totale de igienă, în care mîncarea era servită. Ei poluau aerul şi mai rău. Pentru spălarea celor 350 gamele exista un singur hîrdău şi de aceea limpezirea lor cu apă curată era imposibilă.

Pe măsură ce deţinuţii plecau din cameră la penitenciare, noii sosiţi înaintau de la uşă spre fereastră, unde aerul era mai bun. Ajunşi la capătul şerpăriei, treceau pe rîndul prim de priciuri, luînd-o din nou de la uşă spre fereastră. Iarna rîndul cel mai bun era socotit cel din priciul al doilea. Vara însă preferinţa era dată priciului prim, iar unii mai tineripreferau chiar şerpăria de lîngă fereastră, unde aerul era mai respirabil. Tot în timpul verii pentru a simţi aerul primenit în nas timp de un sfert de ceas, oamenii veneau pe rînd cîte cinci şi stăteau pe jos lîngă zidul de sub fereastră.

Plimbarea avea loc numai de două ori pe săptămînă şi dura teoretic 20 minute, practic un sfert de ceas. Ea însemna o adevărată sărbătoare, pe care o aşteptam cu dor şi drag.” - Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, pp. 362 - 363

Notă: Psihologul Nicolae Mărgineanu a pătimit 16 ani în temniţele comuniste. Nevinovat. De două ori a fost închis şi la Jilava. În cartea sa redă succint şi grăitor condiţiile de detenţie de la Jilava, de aceea am preluat fragmentul de mai sus.

ROST: Prinţesa călugăriţă

Numărul 88 al revistei ROST, pe luna iunie, îi este dedicat Alteţei Sale Ileana, principesa călugărită sub numele de maica Alexandra.

“Dintre toţi membrii Familiei Regale române, ai acelei dinastii de Hohenzollern – Sigmaringen împământenite şi devenită de-o-fiinţă cu Neamul Românesc, Ileana, făcând parte din a treia generaţie de Hohenzollerni români, şi prima generaţie născută pe pământul ţării, a fost poate principesa care s-a bucurat de cea mai mare simpatie printre cei din generaţia şi vremea sa. Hlamida regească nu a îndepărtat-o de oamenii obişnuiţi în mijlocul cărora se simţea atât de bine şi care la rându-le o înţelegeau şi o puteau iubi. Dintre surorile ei, principesa Elisabeta, devenită regină a Greciei, şi principesa Mărioara, devenită regină a Iugoslaviei, Ileana a fost singura numită de toţi cu un apelativ care aminteşte de vremuri mai îndepărtate: Domniţa Ileana. Aşa i s-a spus şi după căsătoria care a făcut-o arhiducesă de Austria, şi pe vremea când devenise „doamna Issărescu”, ba chiar şi atunci când, în 1990, a făcut o scurtă vizită în ţară, cu chipul monahal pe care îl purta, şi cu care a adormit întru Domnul, ca maica Alexandra” – scrie Daniel Focşa.

Alte articole pe care vă recomand să nu le rataţi: „Creştinul. Revoluţionar sau mărturisitor?”, de Pr. Marcel Răduţ Selişte, “Ortodoxia Occidentală şi tentaţia filetismului”, de Alexandru Racu, “Complexul Voievodal în lirica lui Eminescu”, de Const. Miu, “Religia, parte integrantă a culturii europene”, de Pr. Dr. Radu Ilaş, “Ontologia cunoaşterii religioase”, de Constantin Mihai, şi “Războiul sfânt contra bolşevismului”, de Daniel Focşa.

Revista ROST pe iunie este disponibilă numai în varianta print. Vedeţi aici de unde o puteţi procura.

O perspectivă canadiană asupra proiectului Roşia Montană

Prof. Yvan Allaire şi-a obţinut doctoratul în filozofie la MIT. Actualmente este Preşedintele Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Guvernanţa Instituţiilor Publice şi Private (IGOPP), Canada. Profesor Emerit de Strategie (UQAM). Profesor Adjunct (HEC Montreal)

Membru al Societăţii Regale din Canada. Consilier al unor mari firme canadiene.
A intervenit în cadrul sesiunii „Regândirea valorilor în lumea de după criză” la reuniunea din ianuarie 2010 a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia. [Articol preluat de pe A Treia Forţă]

de prof. dr. Yvan Allaire

În calitate de observator canadian al dezbaterii cu privire la proiectul de exploatare a zăcământului aurifer de la Roșia Montană din România am fost surprins de faptul că promotorul acestui proiect, firma Gabriel Resources este prezentat tot timpul ca fiind o companie canadiană.
Am examinat documente oficiale publice pentru a stabili, parafrazându-l pe Butch Cassidy când vorbeşte cu Sundance Kid, „Who are these guys“ (cine sunt băieţii ăştia).
În primul rând, cine deţine acţiunile care asigură controlul asupra firmei Roşia Montană Gold Corporation, înfiinţată cu scopul exploatării rezervelor de aur de la Roşia Montană?
Structura corporativă creată pentru proiectul Roşia Montană este prezentată în figura de mai jos, preluată din raportul anual prezentat pe 11 martie 2010 de Gabriel Resources:
Se impune o primă observaţie: Gabriel Resources și-a creat structura acţionariatului astfel încât să minimizeze şi impozitul global pe profit, şi impozitele diverşilor investitori. Insula Jersey, Ţările de Jos, Barbados şi teritoriul Yukon din Canada sunt, toate, jurisdicţii foarte îngăduitoare din punct de vedere fiscal, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru companii. Banii generaţi de acest proiect se vor îndrepta spre investitorii din una sau alta dintre aceste jurisdicţii, în funcţie de ceea ce este mai favorabil sub raportul nivelului de impozitare.
Din punct de vedere legal, Roşia Montană Gold Corporation, firma creată special pentru acest proiect, este de fapt controlată (80,46 %) de o companie situată în Jersey, și anume compania Gabriel Resources Ltd. Guvernul român deţine 19,31 %, prin intermediul Minvest SA, iar o firmă privată românească, Foricon SA, deţine 0,23 %. Motivele participării acestei firme private la capitalul acestui proiect nu sunt clare ¹ .

Gabriel Resources: o companie canadiană?
Într-adevăr, compania are sediul în Canada iar acţiunile ei sunt listate la Bursa din Toronto, dar acest fapt nu face din ea o societate canadiană. În toate documentele, pro şi contra proiectului Roșia Montană, Gabriel Resources este prezentată ca o „societate canadiană“ sau ca o „companie multinaţională canadiană“. Dar este bine de ştiut că mai important decât sediul companiei este cine controlează compania. Cine va beneficia cel mai mult de pe urma proiectului Roşia Montană? Pe scurt, cine sunt acţionarii acestei „societăţi“?
În Canada, orice acţionar care achiziţionează 10% sau mai mult din acţiunile unei societăţi listate la bursă trebuie să depună o declaraţie în acest sens la Comisia de Valori Mobiliare Canadiană. Astfel, este posibil să se identifice acţionarii care deţin un număr important de acţiuni în orice companie. Societăţile pe acţiuni listate la bursă trebuie să raporteze această informaţie anual, într-un document intitulat Management Proxy Circular.
Iată cine sunt cei mai importanţi acţionari ai firmei Gabriel Resources, conform raportului companiei din data de 14 mai 2010:
1. Paulson & Co Inc (New York, NY) 18,00%
2. Electrum Strategic Holdings (New York, NY) 18,00%
3. Newmont Canada Limited 14,72% (o filială deţinută în totalitate de societatea minieră Newmont, SUA).
4. În plus, compania a anunţat printr-un comunicat de presă din 18 decembrie 2009 că a finalizat un plasament privat de 67,5 milioane de dolari, prin vânzarea a 30 de milioane de acţiuni (aproape 9% din acţiunile aflate în circulaţie) către BSG Capital Markets,, o entitate aparţinând grupului Barry Steinmetz. Grupul Barry Steinmetz operează în domeniul diamantelor şi mineritului şi are sediul la Geneva.
Hai să adunăm: 18 % + 18 % +14,72 % + 9 % = 59,72 %; aşadar aproape 60% din acţiunile acestei companii „canadiene“ sunt deţinute de companii străine şi de fonduri speculative. Ceea ce înseamnă că aceste fonduri şi aceşti acţionari controlează compania. Şi, cum BSG Capital Markets deţine, de asemenea, dreptul de a cumpăra ieftin alte 9 milioane de acţiuni – drept pe care şi-l va exercita în curând – ajungem la concluzia că aproape 70% din Gabriel Resources este deţinut de acţionari non-canadieni.
Dintre aceştia, fondul speculativ Paulson & Co a dobândit o tristă celebritate datorită procesului intentat de către Securities and Exchange Commission (SEC) împotriva băncii de investiţii americane Goldman Sachs. Există, de asemenea, supoziţii potrivit cărora fondul ar fi fost unul dintre participanţii timpurii la acţiunea speculativă masivă împotriva datoriei statului grec. Întemeietorul fondului, John Paulson, a fost plătit cu peste 8 miliarde de dolari în ultimii trei ani pentru abilităţile sale de speculator.
Electrum Strategic Holdings este descrisă în rapoartele firmei ca deţinând „un portofoliu extins de proprietăţi pentru dezvoltare şi explorări în Europa de Est“. Practic, această organizaţie este şi ea tot un fond speculativ, dar în domeniul aurului.
Un indiciu al adevăratei naţionalităţi a firmei Gabriel Resources este şi naţionalitatea membrilor consiliului său de administraţie. Consiliul este format din opt membri, dintre care doar doi sunt canadieni. Din ceilalţi şase, majoritatea sunt americani. Însuşi directorul General (CEO) al companiei îşi dă adresa personală în Laguna Beach, California.
În consecinţă, mass-media din România, susţinătorii şi opozanţii proiectului Roșia Montană ar trebui să ia cunoştinţă de aceste fapte şi să înceteze a mai acorda o identitate canadiană actualului promotor al proiectului Roşia Montană. Gabriel Resources este de fapt o companie deţinută de speculatori americani şi de alte interese străine, doar deghizată – pentru o mai mare credibilitate, probabil – sub o identitate canadiană.

De ce tocmai Gabriel Resources?
Orice proiect de investiţii care creează locuri de muncă directe şi indirecte generează beneficii pentru o ţară. Pe de altă parte, respectiva ţară trebuie să evalueze cu atenţie tipul de investiţii pe care doreşte să le atragă şi să le sprijine.
Exploatarea resurselor naturale a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Resursele lor naturale acţionează ca un magnet pentru investitorii străini, în căutare de materii prime ieftine. Promisiunea unei creşteri rapide a numărului de locuri de muncă şi a intensificării activităţii economice este irezistibilă din punct de vedere politic. În ţări cu un potenţial industrial scăzut şi în care forţa de muncă este slab pregătită, probabil că nu există altă cale de ieşire din sărăcie. Este şi România o astfel de ţară?
Din păcate, termenii şi condiţiile negociate de către firmele străine pentru accesul la resursele naturale ale acestor ţări nu sunt, de regulă, cele optime şi, în plus, formularea lor este ambiguă. Ele sfârşesc prin a aduce puţine beneficii reale şi durabile ţărilor respective, dar îmbogăţesc din plin companiile străine.
Costul scăzut al extragerii materiilor prime în ţările în curs de dezvoltare reflectă faptul că în realitate costul lor real este subestimat. Daunele colaterale aduse mediului, deteriorarea stării de sănătate a angajaţilor şi dislocarea comunităţilor din proximitatea exploatării sunt negate, minimizate, contestate prin campanii de publicitate, atunci când nu sunt de-a dreptul ridiculizate de către diverşi actori locali susţinători ai proiectului (indivizi, ziarişti plătiţi de guvern şi de alte organizaţii etc.).
Ţările dezvoltate bogate în materii prime, cum sunt Canada şi Australia, au învăţat să-şi impună condiţiile în desfăşurarea unor activităţi industriale de acest gen şi să obţină un maximum de beneficii economice de pe urma lor. Atunci când proiectele au o importanţă strategică deosebită, spre a asigura exploatarea acestor resurse sunt înfiinţate societăţi cu capital de stat. Toate beneficiile revin astfel ţării.
Pe de altă parte, proiecte controversate pentru efectele lor asupra mediului natural şi social sunt blocate în mod regulat, neluându-se în considerare eventualele beneficii economice. Cum putem evalua proiectul Roşia Montană pornind de la aceste exigenţe?
Acest proiect va transforma o mare zonă geografică într-un veritabil peisaj selenar, la aproximativ 135 de kilometri, de Cluj-Napoca, al treilea oraş ca mărime din România. Procesul de exploatare va face uz de o cantitate masivă de cianură, care trebuie să fie transportată la Roşia Montană de-a lungul a sute de kilometri prin regiuni dens populate. În plus, în ciuda unor argumente contrare aduse de promotorii proiectului, o moştenire a unei civilizaţii timpurii, un adevărat certificat dacic de naştere a poporului român este în pericol de dispariţie.
În multe ţări, aceste fapte ar fi suficiente pentru a respinge proiectul!
Dar dacă, în ciuda acestor aspecte nefavorabile, s-ar hotărî, totuşi, exploatarea rezervelor aurifere de la Roşia Montană, oare cum ar trebui să se procedeze?
Având în vedere natura delicată a proiectului şi potenţialul lui foarte mare de creare de venituri pentru România, guvernul ar putea să evalueze posibilitatea de a exploata Roşia Montană prin intermediul unei societăţi cu capital de stat.
Este însă foarte posibil ca guvernul român să fie strâmtorat financiar şi, prin urmare, incapabil să procure fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor cerute de proiect. În aceste condiţii, guvernul ar trebui să recurgă la un număr de operatori privaţi, interesaţi să investească şi să realizeze proiectul de exploatare minieră. Desigur, guvernul ar trebui să facă apel doar la acele societăţi de minerit care, datorită modului în care operează, se bucură de credibilitate şi respect. Ele vor fi invitate să facă oferte ce vor fi evaluate pe baza performanţei şi a reputaţiei lor antreprenoriale în alte exploatări miniere similare, din alte ţări. Compania care ar depune oferta cea mai atractivă din perspectiva intereselor naţionale ar putea obţine licenţa de exploatare. În aceste condiţii, beneficiile economice pentru ţară ar fi maximizate.
Oare aceasta să fi fost procedura prin care firma Gabriel Resources a fost aleasă şi a obţinut licenţa de exploatare a rezervelor de aur de la Roşia Montană? Rămâne de explicat de ce Gabriel Resources şi nu alte firme.

NOTE
¹ Până în anul 2009, au existat trei companii private românești care dețineau un număr mic de acțiuni în Roșia Montană Gold Corporation: Cartel Bau S.A. (0,23%), Foricon S.A. (0,23%), Comat S.A. (0,23%). În documentele anterioare, Gabriel Resources identifica aceste trei companii drept „companii de stat“. La sfârşitul anului 2009, Gabriel Resources cumpăra acțiunile a două dintre aceste companii. Foricon este acum o companie privată care oferă servicii în domeniul construcţiilor.

A murit cel mai bătrîn stejar din ţară

Cel mai bătrîn stejar din ţară, rămăşiţă a vechii Păduri nebune ( Deliorman) "a murit" în urma furtunii din noaptea de 16 spre 17 iunie. În scorbura lui se putea amenaja lejer o chilie, cinci persoane mature nefiind de-ajuns pentru a-l cuprinde. În urma cu trei decenii, cînd doar o singură creangă îi mai rămăsese verde, vîrsta bătrînului stejar a fost apreciată de către specialişti ca fiind de peste şapte veacuri.

Plopi, Telorman
Gheorghita Ciocioi

Muzică, nu zgomot (14)

Revin cu muzică, după o pauză de peste o lună. Sper să vă placă.

A murit autorul "Evangheliei după Isus Cristos"

Scriitorul portughez José Saramago, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1998, a murit vineri, la 87 de ani, în insula Lanzarote - informează presa din Portugalia.
Omul s-a declarat ateu şi comunist. Şi a scris o carte în care imaginează blasfemiator viaţa Mîntuitorului, "Evanghelia după Isus Cristos".
Acum o să dea piept cu realităţi pe care le credea poveşti.

Zilele "Pe drumul Învierii" la Suceava

Asociaţia "Rost" şi Asociaţia "Bucovina Profundă" - Suceava organizează, în perioada 18 - 23 iunie a.c., un şir de manifestări pornind de la şi în jurul expoziţiei foto-documentare „Pe drumul Învierii”, privind mărturisirea lui Hristos în temniţele comuniste. Iată programul manifestărilor:

Vineri 18 iunie, ora 17.00, la Muzeul Bucovinei - Suceava, va avea loc vernisajul expoziţiei, la care vor avea scurte intervenţii: conf. dr. Florin Pintescu de la Catedra de Istorie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” - Suceava, părintele Mircea Bejenaru, monahul Moise de la Oaşa, scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor, preşedintele Senatului Asociaţiei "Rost", şi prof. drd. Mihail Albişteanu, vicepreşedinte al Asociaţiei "Rost".

Sâmbătă 19 iunie, ora 13.00, foştii deţinuţi politic Marcel Petrişor şi Dumitru Oniga şi monahul Moise de la Oaşa vor susţine conferinţa „Verbul şi Biserica întemniţate”, la acelaşi Muzeu.

Duminică 20 iunie, ora 17.00, la Biserica Domniţelor (Beizadelele) din Suceava, va avea loc o seară de convorbiri duhovniceşti - prefaţată de "Acatistul Sfinţilor Români” - cu Marcel Petrişor şi monahul Moise de la Oaşa.

Marţi 22 iunie, ora 17.00, la Muzeul Bucovina din Suceava, doi supravieţuitori ai închisorilor comuniste, poetul Dumitru Oniga şi părintele Oprea Crăciun, vor susţine conferinţa „Temniţa - Chivot al credinţei şi al neamului”.

Intrarea este liberă la toate manifestările, ca de obicei.