PROZĂ SCURTĂ/ Într-o seară de mai...

Un scaun liber

 

10 iunie 2012
- Ştii cum miroase iarba proaspăt tăiată în oraş?, m-a întrebat ea.
- Cum?, am zis, curios să văd ce metaforă mai născoceşte.
- Ca sufletul meu, a răspuns.
Am tăcut. Şi nici ea n-a spus nimic vreme în­delungată. Mi-e atât de proaspăt în minte acest scurt dialog, de parcă l-am avut ieri, nu acum şapte ani. N-am înţeles nicio­dată ce-a vrut să spună. Cum n-am înţeles ce am trăit cu ea.

***

Masa mare, perfect rotundă, părea o roată de lemn ştirbă. Unul dintre cele zece scaune rămăsese gol. Ab­sen­ţa ce­lui care trebuia să-l ocupe îmi stârnea cu­rio­zi­tatea. Cine era invitatul siman­di­cos, că­ruia îi plăcea să se lase aştep­tat? La me­sele vecine erau scriitori cu­noscuţi, care participaseră la deschi­derea festiva­lului de poezie din acel an.
Într-un târziu, a apărut. Mi-am folosit toate resur­sele interioare ca să nu-mi răzbată pe faţă uluirea. Era o femeie răpitor de frumoasă. Ba nu, fermecător de... "asimetrică". Fru­mu­seţea ei nu stătea în trăsăturile per­fecte, ci în ce transmitea chipul său: energie, rafina­ment, senzua­litate.
În timp ce a salutat şi s-a aşezat la ma­­să, i-am făcut portretul pentru tot­deauna. Destul de înaltă, suplă, cu părul castaniu în­tunecat, acope­rin­du-i pe ju­mătate obra­zul stâng, în­tr-o tăietură studiată, ochi de cu­loa­rea mării pe fur­tună, albaştri-verzi, bărbie vo­luntară, uşor ascuţită. Avea în atitudinea ei ceva ciu­dat, con­trastant, fi­ind deopotrivă gracilă şi ele­gantă, dar şi ofensivă, spor­tivă. Râdea şi le întorcea compli­mentele, cu dezin­voltură, bărba­ţilor din jurul ei. Toate privirile lor erau ţinte pe ea. Celelalte două femei de la masă zâmbeau melancolic.
Micul nostru grup se animase dintr-o dată. Eu mi-am compus o mină absentă, silindu-mă să privesc prin frumuseţea aşezată chiar în dreptul meu, ca printr-o fereastră. Mi-era clar că se făcu­seră praf toată verva şi toată elo­cin­ţa mea. În restul serii, am fost mut ca un peşte.
De obicei, femeile nu mă inti­mi­dează, mă simt în largul meu cu ele; îmi place să le curtez abia per­cep­tibil, suficient cât să le încânte, dar nu într-atât încât să o ia în se­rios. Nu merg mai departe decât cu cele cu care rezonez lăuntric şi numai atunci când sunt singur. Succesul meu e constant, ceea ce îmi hrăneşte alura dominatoare şi, totodată, re­laxată.
Până în seara aceea de mai, nu mă mai îndrăgos­tisem la prima vedere. Şi nici de-atunci încoace. Poate pentru că sunt prea antrenat în flirt sau prea cerebral, ca să mă las subjugat de simpla apariţie a unei femei. Îmi trebuie mai mult: să o cunosc, să fiu înflăcărat de vorbele ei, să o simt... Seducţia e un joc pe care îmi place să îl con­duc. E o ţesătură de cuvinte care sur­prind, fasci­nează, in­ventează o lume... Mă îndră­gos­tesc pe măsură ce mă înfăşor în plasa de cuvinte pe care o urzesc pen­tru femeia de care sunt interesat. Cuvintele mă vrăjesc, dacă exprimă inteli­gen­ţa şi pro­fun­zimile unui su­flet. Fru­museţea fizică doar des­chi­de dru­mul cu­vintelor spre inima mea. Tot cu­vintele mă desvrăjesc, uneori, în­tr-o fracţiune de secundă... Şi-atunci, de ce, în faţa acestei necu­noscute, e­ram in­ca­pa­bil să-mi dez­leg cuvintele ca pe nişte câini de vână­toare? De ce încre­de­rea şi su­perbia mea dis­pă­ruseră subit? Ore întregi am as­cul­tat ce povesteau ceilalţi, zâm­beam dis­trat şi răs­pun­deam mo­nosilabic când voia cine­va să mă atra­gă în discuţie. Când femeia a­ceas­ta tulbu­ră­toare s-a a­pro­piat de mi­ne să se pre­zinte simplu, Iulia, cu un su­râs afabil, n-am reuşit nici să-mi pronunţ numele, ci nu­mai să înclin din cap. Pro­­babil că am făcut figură de idiot. Gândul ăsta m-a com­plexat şi mai tare.

Înspre dimineaţă, când ban­chetul s-a în­che­­iat, în drum spre ho­telul unde eram ca­zaţi, le-am mărtu­ri­sit celor câţiva amici care mă în­soţeau: "M-am îndră­gostit!". Au râs în ho­ho­te. Doar nu era să creadă aşa ceva. Am râs şi eu, ca de o glumă bună.

Poezie şi jazz

 

În zilele festivalului nu i-am vorbit Iuliei, m-am îmbibat de prezenţa ei de la distanţă. M-am întors în Bucureşti bolnav. Mă gândeam întruna numai la ea, tânjeam s-o revăd, regretam amarnic că n-am fost în stare să-mi creez o legătură cu ea. Nici nu ştiam de unde s-o iau. Intrase proaspăt în lumea literară şi, deşi obţinuse câteva premii şi era invitată la diverse eve­ni­mente, mi-a fost destul de greu să-i aflu adresa de e-mail şi numărul de telefon. Am citit tot ce scrisese, de la volumul său de debut până la cronicile literare răs­pân­dite prin reviste. Avea imagini puternice şi un stil de felină primejdioasă în poezie, dar în publi­cistică era uşor pre­ţioasă, cu gust pentru nuanţe şi pe alocuri cu umor. Însă ocazia de a o aborda n-a în­târziat. În "Ade­vărul Literar şi Artistic" apăruse un interviu cu ea. Am sunat-o cu pretextul de a o felicita şi de a-i transmite admiraţia mea pentru versurile ei. A fost foarte prie­tenoasă, ceea ce m-a încurajat. Peste o săptămână, am aflat că va recita la un maraton de poezie şi jazz. Ne-am întâlnit acolo şi am făcut în aşa fel încât să ră­mânem singuri la o masă câteva ore, după ce spec­ta­colul se încheiase. Am vorbit mult despre poezie, mu­zică şi dragoste. Am văzut atunci pentru prima dată cum ochii ei de un albastru intens, care uneori o făceau să pară atât de rece şi stăpână pe ea, capătă irizări stra­nii, reflexe ale unei mari arderi interioare. În lumina joasă a barului unde am întârziat până spre ziuă, îmi zâmbea atât de promiţător, cu capul plecat un pic spre umărul drept, încât eram gata să-mi pun viaţa în mâini­le ei. Şi mi-am pus-o. Dar ea nu ştia încă.

Dragoste fără milă

 

Au fost câteva săptămâni în care ne-am lăsat cu­prinşi de un turbion ameţitor, din care n-am fi putut scăpa teferi, decât dacă rămâneam strâns îm­bră­ţişaţi. Când nu eram împreună, discutam ore în şir pe messenger sau schimbam la ne­sfâr­şit mesaje pe telefonul mobil. Mergeam la orice lansare de carte, la orice expoziţie de pictură, la un ce­naclu săptămânal - unde asis­tam fără să participăm - şi la dez­bateri care nu ne interesau, doar ca să ne în­tâlnim privirile, să ne adul­mecăm, să alunecăm pe cu­vinte ca pe pa­tine, să legăm emo­ţie de emo­ţie, într-o punte peri­cu­loasă. (Continuare)

Din aceeaşi serie:

Dragoste virtuală

O dimineaţă aproape obişnuită 

Iubire nerostită

Aceste texte fac parte dintr-un volum de proză scurtă aflat în pregătire.

Pentru iubitorii de proză

Poveste de iubire

O dimineaţă aproape obişnuită

Sprijinit in canatul usii, ma abandonez placerii de a o privi. Asa cum fac in fiecare dimineata. O vad din semiprofil, asezata dinaintea masutei de toaleta, ca sa se machieze. Este chiar in dreptul ferestrei, iar lumina laptoasa a zilei sterge conturul trupului ei pe jumatate gol, prea alb si filiform. Parul bogat, de culoarea lemnului de acaju, care se onduleaza pana peste umeri, este singurul care tulbura simplitatea acestei fotografii, parca scoasa in negativ.

Nicole face aceleasi gesturi pe care le stiu de zece ani si de care nu ma satur. Manevreaza abila cutiile cu creme si prafuri colorate, misca atenta pamatuful cu pudra peste obraji si pensula cu fard peste pleoape, rasuceste rimelul pe genele care dau mister ochilor ei mari, de un verde intens, isi mangaie buzele incet si apasat cu rujul rosu inchis. Chipul ei nu are nevoie de aceasta cosmetizare, dar Nicole n-ar iesi din casa nemachiata. E un ritual pentru intrarea intr-o noua zi, la fel de important ca si bautul cafelei. Ma lasa sa asist, usor amuzata, dar si cu dezinvoltura femeii care se stie iubita. Da, iubita aproape la fel ca in primavara aceea innebunitor de frumoasa, de acum exact zece ani. Strazile erau cotropite de un vartej de flori si parfumuri, in jurul nostru strabateau aerul siluete invesmantate colorat, case vechi, masini, pomi, blitzuri, cuvinte razlete rostite pe tonuri diverse, magazine, statui, titluri de ziare, intr-o viteza nesabuita, de parca ne-am fi aflat intr-un tren japonez. Acele imagini miscate, din care retina nu retinea decat culori si franturi de linii, erau viata de dincolo de noi. Nu erau insa viata mea cu Nicole, singura care ne absorbea cele cinci simturi si nastea alte doua, trei, ca sa ne putem impartasi iubirea pe deplin. Mult mai tarziu, cand zilele au inceput sa se transforme din aruncari in gol de la zece mii de metri, fara parasuta, in dimineti tihnite, in care ne beam impreuna cafeaua, iar apoi Nicole se machia si eu ii urmaream fericit gesturile rutinate, abia atunci am reusit sa deslusesc in memorie momentul in care ne-am indragostit.

Continuarea în Formula As.

Întîlniri la Tîrgul de Carte

Treburile din ultimele zile m-au împiedicat să scriu pînă acum despre o întreită bucurie pe care am trăit-o sîmbătă la Tîrgul de Carte Gaudeamus (unde au fost vînzări impresionante). Inconfortul pe care mi l-a creat tîrgul, din pricina căldurii prea mari din incintă, a forfotei continue, a înghesuielii, a pungilor proaste în care ţi se dau cărţile şi a nesimţirii unor vizitatori (căci pe ăştia nu-i bănuiesc de pasiunea lecturii), a fost răscumpărat de întîlnirea cu trei foşti colegi de presă băcăuani. 

Poetesa şi jurnalista Simona Lazăr şi-a lansat o carte de...bucate. Observ că sînt la modă volumele gastronomice, de vreme ce acum le scriu prinţesele şi poetele.

Cu Simona am organizat şi condus cîndva, la începutul anilor '90, un cenaclu literar căruia i-am spus "Boema" şi care reunea, în mansarda generoasă a Simonei, între 15 şi 30 de tineri cu ambiţii literare. Beam ceai, ascultam muzică bună, citeam ce-am mai scris  între întîlniri şi ne criticam reciproc, pînă dimineaţa. A durat numai vreo doi ani, din două cauze principale: orgoliile noastre enorme şi instituţionalizarea cenaclului (după primul an, am obţinut o sală  la Casa de Cultură, în care accesul n-a mai fost filtrat şi deodată manifestarea a căpătat un aer oficial şi... popular, care se vede că i-a dăunat). Simona mi-a spus sîmbătă că acea joacă a noastră din juneţe a fost înscrisă într-o istorie literară a Bacăului alcătuită de regretatul critic Eugen Budău. Nu aflasem despre carte (Eugen Budău, Bacăul literar, Editura Universitas XXI, 2004, Iaşi) pentru că a avut o distribuţie destul de restrînsă, ca să nu spun deficitară.

A doua întîlnire plăcută de la Tîrg a fost cu poeta Eliza Macadan, fostă jurnalistă şi ea, care şi-a lansat al treilea volum de poeme, La nord de cuvânt (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010), despre care vom mai vorbi.

În sfîrşit, m-am revăzut, după foarte mulţi ani, deşi am fi avut atîtea alte prilejuri, cu Petru Cimpoieşu, unul dintre cei mai în vogă scriitori ai momentului. La fel de modest precum îl ştiam în ciuda succesului de care are parte, dar mai puţin încruntat şi mai lesne zîmbitor (deh, a ieşit din stresul presei şi se pare că îi prieşte rutina administrativă la care îl obligă şefia Direcţiei de Cultură Bacău). El şi-a lansat un roman vechi, Firesc, apărut iniţial în 1985, la Cartea Românească, şi reeditat acum de Polirom. Poate revin cu impresii după ce-l citesc.