S-a stins prinţul Ilie-Vlad Sturdza

Preluare de pe blogul lui Răzvan Codrescu:

În dimineaţa aceasta (duminică 20 septembrie) am primit trista veste că s-a stins la Madrid, în vîrstă de 93 de ani, Prinţul Ilie-Vlad Sturdza (fiul marelui diplomat Mihail Sturdza, autorul celebrei cărţi România şi sfîrşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută).

Îl cunoscusem la Madrid, prin 1996, dar n-am mai avut prilejul să-l revăd faţă către faţă. Mi-l amintesc însă, mereu cu emoţie, ca pe un Don Quijote cu sînge mai albastru, înalt, slab, drept (mai ales drept), de o gravitate neposomorîtă, purtînd cu distincţie şi eleganţă straiele secolului XX – “secolul nebun” prin care i-a fost dat să pribegească pe trei continente (Europa, Africa, Asia), luptînd pretutindeni cu “morile de vînt” ale unei istorii “ieşite din ţîţîni”.

Am avut, ceva mai tîrziu, bucuria să pot contribui la editarea în România a zgîrcitului, dar fascinantului său volum de însemnări memorialistice: Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvînt înainte de Mihai Ghyka, Editura Vremea (Col. “Fapte. Idei. Documente”), Bucureşti, 2002.

Îmi amintesc că la lansarea care a avut loc în cadrul Tîrgului de Carte “Gaudeamus”, chiar de praznicul Sfîntului Andrei, cartea – care s-ar cuveni acum reeditată, ca modest omagiu postum – a fost elogiată călduros, dar şi academic de istoricul Florin Constantiniu, ce a avut şi deosebite aprecieri faţă de buna cumpănire, pertinenţa şi eleganţa literară a antologicului cuvînt înainte – cel mai frumos portret făcut pînă astăzi autorului, cu aceeaşi măsură princiară, şi din care îmi îngădui să reproduc aici cîteva fragmente, ca pe nişte “capete” de dreaptă pomenire.

“Născut la 8 iunie 1916, la Berna, în Elveţia, un­­de părinţii săi se aflau în misiune diplomatică, Prin­ţul Ilie-Vlad Sturdza, pe linie paternă, face parte din marea familie a Sturdzeştilor, despre care Joseph de Mais­­tre spunea: «La famille Sturdza est à elle seu­le toute une Academie». Străbunicul autorului, Cai­­ma­ca­mul Moldovei, Vasile Sturdza, a fost unul dintre prin­­cipalii făuritori ai Unirii Principatelor. Bunicul auto­rului, diplomatul Radu Sturdza, s-a căsătorit cu Maria Jora, cu care a avut şase copii, Mihail Sturdza (tatăl autorului) fiind cel de-al patrulea. […]Pe linie maternă, Ilie-Vlad Sturdza este des­cen­dent din Dumitru Ghika Comăneşti (1838-1923), ca­­re, căsătorit cu Zoe Lahovary (1851-1902), a avut doi copii: Nicolae şi Maria. […] Nicolae, căsătorit cu Ioana Băleanu, a făcut studii de Drept la Geneva, de­­venind apoi deputat şi Guvernator al Băncii Naţi­onale. Avea să-şi găsească sfîrşitul într-un tragic acci­dent de vînătoare, în 1921. A lăsat în urmă trei copii: Nicolae, Eugen şi Yvonne. Sora lui, Maria, este buni­ca autorului, căsătorită cu Generalul Leon Mavro­cor­dato şi avînd, la rîndul ei, doi copii: Alexis, căzut pe front (1918) în lupta împotriva bolşevicilor, fără ur­maşi, şi Zoe, mama autorului, căsătorită cu Mihail Sturdza, diplomat de carieră, Ministru de Externe al României în toamna lui 1940. […]Cartea sa de memorii are farmecul deopotrivă liric şi epic al amintirii subiective şi este scrisă direct, fără ambiţii sau preţiozităţi stilistice. Eveni­men­tele sînt redate brut, succint şi alert, în ritmul zbu­ciumat al unei perioade metaforic prezentate de autor ca «un secol nebun». Atît de sugestiv prin el însuşi, ti­­tlul Pribeag printr-un secol nebun face referire mai cu seamă la miezul însîngerat al secolului XX, marcat de al doilea război mondial, cu preliminariile şi con­se­cinţele lui imediate.

Acoperind o perioadă de 12 ani (1937-1949), me­­moriile Prinţului Sturdza sînt de fapt cronica înfi­orată a unor lungi ani de conflicte, măceluri şi prigo­niri. Subtitlul volumului redă în bună parte ineditul unei vieţi în care un tînar aristocrat român, crescut în înaltul mediu al diplomaţiei, se regăseşte, succesiv, ca participant la anii de măreţie, dar şi de decădere ai Mişcării Legionare, la «cruciada anticomunistă» de pe frontul de răsărit (în mijlocul unui război pe care România a ajuns să-l poarte de ambele părţi), iar în cele din urmă ca fugar din calea comunismului «biruitor», cutreierînd Europa pe jos, pînă ce soarta l-a a­dus să bată la porţile Legiunii Străine franceze.Ajuns în Elveţia (unde se născuse în urmă cu trei decenii, în toiul unui alt război), Prinţul Sturdza avea «să se nască pentru a doua oară», după cum sin­gur descrie înrolarea sa în Legiunea Străină. Misiunile îndeplinite în cadrul ei l-au purtat pe Ilie-Vlad Sturd­za în Africa şi în Asia, paginile finale ale cărţii fiind scri­se cu atâta împăcată serenitate şi înţeleaptă modestie încît cititorul poate rămîne cu impresia explorării li­niş­tite a unei lumi exotice. Farmecul şi umorul evo­cărilor din Legiunea Străină contrastează în mare mă­su­ră cu dramatismul şi cu stilul direct al întîmplărilor trăite în România (ceea ce trădează implicarea emo­ţio­nală aparte a autorului în viaţa şi destinul istoric al «ţării pier­dute»). […]

În 1951, revenit la Paris, Prinţul Sturdza iese din Legiunea Străină. La 21 februarie 1952, se căsătoreşte la Paris cu Lucia Yvonne Băleanu, fiica lui Gheorghe Băleanu şi a Mariei-Lucia Cantacuzino-Paşcanu. Imediat după căsătorie, se vor stabili în Spa­nia, la Madrid, alături de părinţii autorului. Ilie-Vlad Sturdza a lucrat după aceea în domeniul contabil, în mai multe societăţi spaniole, pensionîndu-se în 1975. În acelaşi timp, a fost în centrul activităţilor şi întîlnirilor comunităţii româneşti din Spania, în mare parte regrupată la Madrid. […]

De cîte ori l-am întîlnit pe Prinţul Sturdza, am avut sentimentul reconfortant al contemporaneităţii cu ultimii boieri români de altădată, capabili să reziste şi să se impună, respectînd un anumit cod de onoare, în orice circumstanţe istorice. Sînt convins că Prinţul Sturdza ar fi fost acelaşi fermecător aristocrat şi în puş­­căriile comuniste ale anilor ’50, dacă Dumnezeu ar fi voit să-i dea o altă cruce”. (Mihai Ghyka)

Cu măsura crucii pe care i-a dat-o, şi cu mila Sa nemărginită, Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor, iar pe noi să ne facă vrednici de via lui amintire. (R. C.)