Lumina candelei, palpaind sub icoana, facea sa creasca Hristosul pe tot peretele si apoi sa umple camera. Ochii Lui, ca doua migdale taiate pe lung, straluceau in clarobscurul odaii. Asezati in genunchi unul langa altul, eu, sora si fratele meu, repetam intr-un glas, dupa bunica, rugaciunea de seara. Chipul lui Iisus era atat de real, incat nici eu nu-mi paream mie insumi adevarat, in comparatie cu icoana aceea. Cu fiecare verset imi ieseam din mine si ajungeam, la final, sa ma privesc din spate, cum stateam cu mainile impreunate si capul putin plecat, in sirul acela de umbre scunde, ale unei lumi pe care n-o cunosteam.
Cand ma aflam la bunici, asteptam seara ca pe o intamplare fantastica. Nu ma gandeam la rugaciune, decat cand murmurul satului inceta, iar bucataria mirosea a lapte de vaca proaspat muls. Afara era deja bezna si nu mai dura mult pana sa mergem la culcare.
Nu stiu nici acum de unde-mi venea acel tremur al inimii, cand bunica stingea lumina si ne chema sa ne asezam in genunchi, la icoana care il infatisa pe Hristos. Caci in biserica, duminica, n-aveam stare si nici vreo alta emotie, decat aceea ca voi fi pedepsit acasa, pentru trasnaile pe care le faceam. N-as spune, asadar, ca eram un copil credincios si nici macar prea respectuos fata de cele sfinte.
Dupa ce-am mai crescut nitel si am invatat la scoala teoria evolutionista, mergeam mai rar la biserica, si numai ca sa n-o supar pe bunica, pe care o priveam cu o duiosie amestecata cu un sentiment de superioritate. Nu-mi explicam cum o femeie ca ea, care crescuse trei copii aproape singura, caci bunicul a lucrat zi-lumina toata viata, o femeie care strunea si cativa nepoti, inca de pe cand mergeau de-a busilea, o femeie care stia rostul tuturor plantelor si-al lunii pline, si cand vine ploaia, si cum s-o alunge, o femeie care mana caruta cu boi si cosea fanul cot la cot cu barbatii, o femeie careia i se gudurau lupii la picioare iar vrajitoarele satului n-aveau curaj s-o infrunte, o astfel de femeie, deci, putea sa creada in basmele pe care i le spunea preotul satului. Ei bine, cam astfel de simtaminte aveam cand m-am intalnit prima data cu ingerul. Atunci n-am stiut ce este. Abia dupa ce ne-am vazut de alte cateva ori, m-am intrebat daca nu cumva...
*
Sa fi avut vreo 12 ani pe cand l-am intalnit intai. Eram in vacanta de iarna, la bunici, si primisem de Mos Craciun o pereche de patine. Mi le dorisem ani in sir. La fiecare inceput de decembrie, ii scrisesem, cu lacrimi grele, Mosului sa mi le aseze sub pom. In fiecare Craciun, Mosul imi daruise altceva, lasandu-ma trist, dinaintea bradului impodobit ca o sorcova. Cu siguranta, nu fusesem nici mai cuminte, nici mai bun la invatatura, nici in anul despre care vorbesc, dar pare-se ca Mosul se saturase de smiorcaielile mele, chiar cand eu imi pierdusem nadejdea. L-am pandit pe Mos pana noaptea tarziu, asa cum faceam in fiecare an, impreuna cu fratii mei, cu inima inghetata de teama, ca s-ar putea sa nu mai vina, desi cam incepusem sa banuiesc ca Mosul nu venea de la Polul Nord, ci din odaia din fata, unde se odihneau bunicii. Oricum, niciodata nu l-am surprins, in timp ce aducea bradul impodobit si darurile pe care le aseza sub el. Adormeam mereu inainte ca Mosul sa ajunga la noi. Dimineata de Craciun in care am gasit sub brad, intr-o cutie pe care scria numele meu cu majuscule, o pereche de ghete din piele alba, pe care erau fixate patine cu sina de fier nichelat, a fost una dintre cele mai frumoase din viata mea. Zburam de fericire.
Cateva zile am stat numai pe garla inghetata bocna, inconjurat de o multime de tovarasi de joaca, pe care ii surprindeam privindu-ma cu invidie. Nici unul nu avea patine adevarate, ci niste improvizatii dintr-o banda de plastic, din aceea care fixa linoleumul la incheieturile peretilor, in camerele de bloc. Bucatile acelea de plastic, indoite sub puterea focului, cat sa imbrace bocancul, erau bune doar la coborat cate-o panta, dar nu la acrobatie pe gheata, cum faceam eu.
Am cazut de o mie de ori pana am invatat sa patinez. Radeam, suflam in manusile ude de zapada si o luam de la capat, pana cand, odata cu noaptea, venea si bunicul dupa mine.
Dupa cateva zile, insa, alunecam pe sticla de deasupra apei ca si cum m-as fi nascut cu patinele in picioare. Eram atat de mandru, incat le-am stricat tot cheful celorlalti copii cu "patine" de plastic, pe care ii amuzasem pana atunci, cu tumbele mele involuntare.
Dar intr-o zi, pe cand incercam sa desenez cu patinele un cerc perfect, cineva a aruncat o piatra care a lovit gheata in cateva salturi scurte, de broasca. Pielea translucida a taului inghetat a plesnit cu o paraitura cumplita, si m-a inghitit in pantecele involburat pe care il acoperea. Patinele ma trageau spre fund, iar vartejul apei m-a rasucit pana sub geamul gros si opac de gheata, sub care ma sufocam. Undeva, deasupra, auzeam glasuri grabite, tipete si pasi repezi in stanga si in dreapta, din ce in ce mai slab, topite intr-un sunet prelung. Cautam o iesire, lovind gheata cu mainile si deschizand larg ochii in apa care imi ardea pupilele. Picioarele imi amorteau in zbaterea lor inutila, incercand sa ma impinga la suprafata.
Atunci am avut vedenia. Nu mai eram in apa, ci pe un camp cu maci, marginit de un cer alcatuit cu linii groase, de negru si visiniu. Nu-i distingeam chipul si nici nu parea sa aiba trup, desi o simteam ca pe o prezenta omeneasca. O silueta ciudata, zarita printr-un cearsaf alb, pus la uscat in bataia soarelui. Numai ca umbra aceea raspandea o lumina puternica.
"De ce nu te intorci la mal?" - m-a intrebat, si parca mi-a zambit. Imediat am deschis ochii. Respiram din nou, lacom, tusind si tremurand ingrozitor, la marginea apei. Vreo trei baieti incercau sa ma duca pe sus acasa, dupa ce m-au invelit cu suba unuia dintre ei. Ma durea pielea capului, singura parte a corpului pe care o mai simteam, si imi clantaneau dintii in gura. Din fericire, bunica era plecata, asa ca mi-am uscat hainele si m-am pus pe picioare, pana cand s-a intors. N-am povestit nimanui despre aratarea aceea. M-am gandit ca imi vazusem moartea cu ochii, acolo, in capcana de gheata a iazului.
Pe urma, intamplarea a lasat loc altora si am uitat-o. Insa dupa cateva luni, ingerul mi-a aparut din nou, de asta data in somn. Pe vremea aceea, visam uneori ca zbor. Ma ridicam de la pamant numai prin simpla vointa, dadeam un ocol curtii, apoi unul mai mare gradinii, ma inaltam mult, mult, ca si cum as fi vrut sa ajung in varful vreunui munte, iar din crucea cerului ma lasam in jos sa plutesc cu bratele deschise larg, cat sa imbratisez tot pamantul. Si o luam iar si iar de la capat, pana cand deschideam usa altui vis sau ma trezeam. De cate ori visam ca zbor, traiam o bucurie intensa. Ma simteam nemuritor. Si-apoi, intr-o noapte, am visat ca zbor iarasi, peste un camp de maci infloriti. Se inaltasera cat un stat de om, dar nu puteau acoperi cu florile lor purpurii prezenta aceea luminoasa, ciudata, pe care o simtisem cand era sa ma inec. M-am oprit din zbor inaintea ei, incercand sa-mi dau seama daca e aceeasi de atunci. M-am apropiat, dar a disparut fulgerator.
La rastimpuri, am mai visat ca zbor si, de cateva ori, am intalnit din nou prezenta aceea, despre care nu puteam spune ca e barbat sau femeie sau cum arata, dar despre care simteam ca e innebunitor de frumoasa si de puternica. La fiecare intalnire, din cele cateva pe care le-am avut, parca prindea mai mult contur. Daca ar fi sa vi-l descriu, as spune ca era un barbat tanar, cu parul blond, bogat, legat in coada la spate si imbracat cu rasa calugareasca, dintr-o tesatura aspra si alba. Dar acestea sunt simple senzatii, caci niciodata nu l-am vazut asa de clar si de-aproape, incat sa-i pot face portretul adevarat.
Nu-mi vorbea, ci doar ma privea bland si uneori zambea. Simteam ca ma priveste si imi zambeste, desi nu i-am vazut niciodata ochii sau gura, cu adevarat.
Curand, am realizat ca simpla lui prezenta m-a invatat lucruri pe care nu mi le spusese nimeni si pe care nu le citisem nicaieri. Nu m-am mai indoit ca el e ingerul meu si ca ma salvase atunci, demult, de sub gheata mortii.
Ani in sir, pana am devenit barbat in toata puterea cuvantului, ma fortam sa visez ca zbor, sperand ca zborul sa ma duca la el, pe campul de maci, in spatele caruia cerul isi schimba intruna lumina.
Am crezut ca daca voi merge la biserica si ma voi ruga, il voi intalni mai des. M-am rugat. Dar, desi credinta mea devenea mai ardenta, zborurile mele se imputinau, pana au disparut cu totul. Si ingerul.
Claudiu TÂRZIU
Postări
