Lansare de carte: ”Peisaj lăuntric”, de Demostene Andronescu

UPDATE: Din nefericire, lansarea din 15 decembrie, anunţată mai jos, nu va mai avea loc, deoarece în seara zilei de 13 decembrie a încetat din viaţă sora autorului, a cărei înmormîntare va fi pe 15 decembrie. Dumnezeu s-o odihnească!

Fundația ”Sfinții Închisorilor” vă invită la lansarea volumului Peisaj lăuntric, al cunoscutul poet al închisorilor Demostene Andronescu.  Luni, 15 decembrie 2014, de la ora 19:00, la Librăria Bizantină vor povesti despre poeziile din temnițele comuniste Demostene Andronescu, Cristian Curte și Răzvan Codrescu.

Astăzi octogenar, Demostene Andronescu rămâne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Volumul Peisaj lăuntric este testamentul liric al unei vieţi mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generaţii fără noroc (cartea e închinată, de altfel, "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis").

O poezie care se mişcă între suferinţă şi iertare, între omeneasca “Îndoială” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. Voiculescu) şi credinţa în numele căreia merită să mori:

Credinţa mea, sporită strop cu strop,

O-nscriu ca pe-un inel de foc pe zare,

Iar taina ca pe-o umbră mi-o îngrop

La temelia lumii viitoare.

                                             (“Testament”)

Cartea cuprinde ilustrații-gravuri de Cristina Stratulat, este prefațată de Claudiu Târziu, cu o postfață de Răzvan Codrescu si un interviu cu autorul despre geneza si semnificația poeziilor sale. 

Nebun, da, sunt nebun! Dar, lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri, şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină.

Şi-ai fi de tot comună şi banală,

Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală,

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri în locul lor nebunii.

                                            (“Nebunul”)

Demostene Andronescu, ”Peisaj lăuntric”. Versuri, ediţia a III-a

Testamentul liric al unui mare mărturisitor, dar şi al unei întregi generaţii martirizate: Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric. Versuri, ediţia a III-a, cu o prefaţă de Claudiu Târziu şi o postfaţă de Răzvan Codrescu, ilustraţii de Cristina Stratulat, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2014, 187 pagini (preţ de librărie: 18 lei noi).

UN PARADOX BINECUVÂNTAT 

Demostene Andronescu este numele unui paradox. Nu-i entuziast, dar transmite entuziasm. Crede în atotputernicia lui Dumnezeu, dar, la o adică, se pune cu Dumnezeu: Îl ia la întrebări, Îl amenință sau se preface că-L ignoră.

Prezența lui Demostene Andronescu este afectuoasă, ocrotitoare, melancolică până la devitalizare, dar manifestarea în scris îi este energică, viguroasă, combativă, chiar și atunci când își învăluie textul în metafore de catifea și eufemisme mătăsoase. Proza sa politică sau memorialistică este pe alocuri poetică. Poezia îi este și manifest, și document, și cântec.

Când l-am citit prima oară, nu-l cunoșteam. După nerv și iscusință, mi l-am imaginat ca pe un tânăr revoluționar, școlit în buna tradiție a culturii clasice. Nu, Demostene Andronescu nu-mi părea un luptător pentru răsturnarea unui sistem, ci unul care vrea reașezarea vieții noastre naționale în făgașul ei natural. Scria pe atunci articole în excepționala revistă sibiană Puncte cardinale. M-a entuziasmat. Scrierile lui puteau da foc lumii, pentru a o restaura din propria cenușă, pe temelii mai sănătoase.

Mai târziu, i-am descoperit și poezia. Am înțeles atunci că un soldat poate locui firesc într-un poet. Și m-a cuprins o mare bucurie. Descoperisem unul dintre marii poeţii ai temniţelor comuniste. Nu unul care se lamenta, ci unul care se revolta, care își adâncea rănile pentru a simți gustul durerii, al umilinței și al căderii până la capăt, pentru ca din fundul iadului să se înalțe, cu o forță inimaginabilă, până în buza Cerului, până în ochiul Domnului, până în inima Lui.

În sfârșit, Pronia a făcut să ne întâlnim față către față. Era un septuagenar ca un brad, cu statura înaltă și dreaptă, cu părul perfect alb, cu o lumină ușor tristă pe chip și cu un zâmbet copilăros agățat de ridurile gurii. Mi-a strâns mâna cu încredere și cu putere, cum o face și acum, la 87 de ani. Mi-a vorbit îndelung, cu răbdare și căldură, mi-a recitat minute în șir din poeziile sale sau ale altor foști deținuți politici. M-a cucerit definitiv. Cu sinceritatea, cu puterea de evocare, cu optimismul eshatologic, disimulat sub un surâs dezamăgit, cu dragostea sa de oameni, de țară și de Dumnezeu.

De atunci, am căutat să-i fiu în preajmă din când în când. Pentru că, dacă nu mă pot molipsi de blândețea și înțelepciunea sa, măcar un timp, fie și foarte scurt, văd lumea în culorile poeziei sale.

Abia după foarte mulți ani, am îndrăznit să-l rog să coborâm împreună, pe treptele unui dialog duhovnicesc (pe care îl puteți citi în Addenda acestui volum), până la rădăcinile poeziei sale, în temnițele de piatră și sânge ale tinereții lui, din care răsar și astăzi mlădițe noi. A acceptat ușor și l-am văzut atunci, pentru prima dată, în celula neagră de la izolare, din Penitenciarul Aiud, sau în camera supra-aglomerată de la Jilava, ungându-și rănile, potolindu-și foamea, adormindu-și disperarea cu poezia. Din poezie și-a luat puterea de a supraviețui, ca din împărtășirea cu Sfintele Taine. Necuprinsul divin a încăput, miraculos, în poezia lui Demostene Andronescu. Și pentru că Dumnezeu este viață, poezia i-a dat viață. Dar și el și-a pus toată viața în poezie. "Fără poezie aș fi murit", mi-a mărturisit.

Poezia i-a fost și rugăciune deținutului politic, atunci când nu se mai putea ruga. Și rugăciunea a luat forma poeziei. Iar Dumnezeu "S-a hrănit" cu poezia lui.

"Poezia ţâşnea uneori ca dictată de cineva. Atunci am înţeles ce-a vrut să spună Arghezi, că e o deosebire întreslova de foc, cea care e inspirată, şi slova făurită, cea la care migăleşti" – mi-a dezvăluit, cu altă ocazie.

Însă poetul tot poet, nu a păstrat egoist poezia numai pentru sine, ca pe o prețioasă sursă a vieții, ci a împărtășit-o camarazilor de închisoare, sperând că va fi și pentru ei apă vie. Iar pentru unii a fost, la fel cum le-a fost și poezia altor mari poeți ai temnițelor comuniste.

În ascuns, a nădăjduit și că va apuca să-şi vadă poezia tipărită. Din pură plăcere estetică, făcută sieși și altora. Din păcate, nu a reușit să memoreze toate cele câteva sute de poeme pe care le-a "scris" în memorie (știm bine că pușcăriile comuniste nu erau tocmai case de creație, deci nu îngăduiau creionul și hârtia). A scos totuși din temniță, în tainița minții lui, vreo sută de poeme splendide, pe care le-a reunit în acest volum, alături de alte câteva, create ulterior.

Aceste poezii au mai apărut între copertele unor cărți, dar Demostene Andronescu le-a dorit într-o nouă și definitivă ediție, revăzută și adăugită. Ca un fel de testament liric. Pentru că spune că a îmbătrînit. Nu-l cred; mai degrabă se alintă. Este mai tânăr ca mulţi dintre noi, prietenii săi născuţi cu câteva decenii mai târziu decât el. Este un om în care şi-a făcut culcuş o lumină de Sus, care îl face nemuritor. Iar nemuritorii nici nu îmbătrânesc. Vârsta sa ne arată numai cât de mult a trecut timpul peste noi ceilalți, care ne mai încălzim la flacăra poeziei lui și ne rugăm cu versurile sale. 

Claudiu Târziu

Volumul poate fi achiziționat direct

de la Fundația Sfinții Închisorilor,

la numărul de telefon 0248/265.318,

și online, prin vânzătorii specializați.

Pentru mai multe detalii vizitați  

www.fundatiasfintiiinchisorilor.ro

Poeme de Paşti din închisorile comuniste

Demostene Andronescu, 12 ani de închisoare politică

Psalm I

Ce suflet trist mi-ai dăruit, Părinte?

Din ce noroi ceresc l-ai frământat?

Ce ape tulburi, ce otrăvuri sfinte

Ca-ntr-un pahar în el ai picurat?

Când suspinând m-ai slobozit în viaţă,

În carnea lumii-o rană s-a deschis,

O lacrimă Ţi s-a prelins pe faţă

Şi-n cartea Ta un minus ai înscris.

În paradis s-a veştejit o floare

Şi sus pe bolta-naltă-o stea s-a stâns,

O pată-n plus a apărut în soare

Şi-n veşnicie s-a iscat un plâns.

Ai vrut să-grămădeşti pe semne-n mine

Durerea lumi-ntregi şi plânsul tot

Dar, Dumnezeule, Tu vezi prea bine,

Mă străduiesc, mă zbat şi nu mai pot.

Oi fi făcut eu, poate, după chipul

Şi-asemănarea Ta, precum pretinzi,

Dar nu uita că pus sunt pe nisipul

Acestei lumi şi putredele-mi grinzi,

Nu pot să ţin-atât cât ţin pilaştrii

Pe care Tu îţi sprijini cerul plin

Cu fel de fel de taine şi de aştri,

Deci, pune-mi, Doamne-n spate mai puţin.

Nu mai turna atât, ci ţine seamă

Că sunt plin ochi şi-n laturi mă preling,

Un picur de mai pici, mi-e tare teamă

Că dau în foc şi-n mine-o să Te sting.

Mai ia asupra-Ţi, Doamne, din povară,

Ca să mă ţin şi eu cu Tine-n pas,

Să fim tovarăşi buni şi-n fapt de seară

S-ajungem împreună la popas.

Nichifor Crainic, 15 ani de închisoare politică

Rugă pentru pace

Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte,

Somnul meu în umbra lunii s-a scăldat.

Din abisul păcii, visul scufundat,

Mi-a cules mireasmă de narazme coapte.

Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte!

Seamănă cu noaptea Sfintei Tale Naşteri,

Când ai rupt pecetea vechiului blestem.

Pacea Ta-nstelând-o peste Betleem

Şi vărsând lumina tainicei cunoaşteri.

Seamănă cu noaptea Sfintei Tale Naşteri!

A lăsat un înger porţile deschise;

Cântec fără sunet Te slăvea-n sobor

Unduia auzul, aripi fără zbor,

Când spre-abisul păcii, năzărit din vise,

A lăsat un înger porţile deschise!

Dă-mi şi mie-aevea Pacea Ta Cerească,

Miezul de tăcere al strigatei vieţi,

Care-nflăcărează din fricoşi profeţi,

Măduvă ce-mpinge vârful să-nflorească,

Dă-mi şi mie-aevea Pacea ta Cerească!

Pacea lumii zace pe vărsări de sânge

Şi rodeşte bobul viitoarei uri.

Pacea Ta răsfrânge raiul în făpturi,

Cel înfrânt având-o, el e cel ce-nvinge.

Pacea lumii zace pe vârsări de sânge!

Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne,

Flacăra ce nu se zbate-n uragan.

Să răzbesc războiul duhului duşman,

Căci ţărâna trece, sufletul rămâne.

Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne!

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,

Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu

În arena morţii, Dumnezeul meu,

Fii Tu răsăritul vieţii mele-apuse.

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!

Şi mă-nalţă, Doamne, la Cereasca Pace,

Că Tu eşti de-apururi neclintitu-mi crez,

Dragostea de care nu mă-ndestulez

Şi nădejdea care de lut mă desface.

Şi mă-nalţă, Doamne, la cereasca Pace!

Petru C. Baciu, 16 ani de închisoare politică

Noaptea de Înviere

Mi-i tristă-această noapte, cu zornăit de fiare,

M-apasă ca o piatră trecutul izgonit;

Vin amintiri din vreme şi calde ca un soare,

Vin să-mi aducă linişti din Templul zăvorât.

În „cuşca” unei dube ce duce viaţa mea,

Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri...

Puterile-mi sleite de aşteptarea grea

Mi-adun, să mă-nsoţească în noaptea de-nvieri.

Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit,

Stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun,

Desprins ca dintr-un cleşte în drumul meu cernit,

Plutesc parcă aievea cu cântecul străbun.

Mă leagănă-oboseala, îmi dă mereu târcol,

Lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot,

Aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol,

Fărămiţând în aer făşii subţiri de clopot.

Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât,

O undă străvezie cătuşele-mi aprind,

Învăluit în umbră, în „cuşcă” surghiunit,

Eu chem în preajmă morţii şi raze mă curpind.

E noaptea Învierii. Trăiesc fără să fiu...

Închis ca-ntr-un mormânt, eu sânger, strop cu strop.

Ard dincolo de mine lumini, până târziu,

Când eu cobor în Zarca, şi-n bezne iar mă-ngrop.

Radu Gyr, 20 de ani de închisoare politică

Identitate

Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău!

În dragoste nu-Ţi seamăn, nici în milă,

Dar, după răni, sunt chip din chipul tău,

De par dospit din cer, nu din argilă.

Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,

Nici tălpile străpunse de piroane,

Dar Tu mă faci părtaş la răstigniri

Să-Ţi tot îngân osânda la icoane.

Sfinţit de cruci pe care nu le-am vrut

Şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,

Nu ştiu, Tu te cobori la mine-n lut,

Sau eu mă urc spre raiul Tău, bând fiere?

Cu necerşită slavă Tu mă-ncarci

Şi-n cuie când sfinţenia mă frânge,

Oftând, mă uit la rănile prea largi

Şi-Ţi cresc alături, sânge după sânge...

Demostene Andronescu sau tinereţe fără bătrîneţe

Dl Demostene Andronescu, unul dintre marii poeţii ai temniţelor comuniste, a împlinit astăzi 86 de ani. Şi mi-a mărturisit că simte cum începe să îmbătrînească. Dar nu-l cred, mai degrabă se alintă. Dl Andronescu e mai tînăr ca mulţi dintre noi, prietenii săi născuţi cu cîteva decenii mai tîrziu decît dînsul. Este un om în care şi-a făcut culcuş o lumină de Sus, care îi dă putere, inspiraţie, zîmbet şi o nesfîrşită bunătate faţă de ceilalţi. Dl Andronescu a supravieţuit închisorilor prin poezie şi a biruit vremurile făcînd bine. În Demostene Andronescu cel de azi îl văd limpede pe cel de acum două decenii, îl simt pe cel din poemele carcerale şi îl bănuiesc pe cel din Frăţiile de Cruce. De aceea cred că nu poate îmbătrîni, iar vîrsta sa ne arată numai cît de mult a trecut timpul peste noi, cei care avem bucuria de a-l cunoaşte de un număr de ani. Întru mulţi şi binecuvîntaţi ani să ne trăiască!

ÎNDOIALA

lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, pînă-n cer? Mai este

Pîn-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decît poveste

Şi-am colbăit degeaba-atîta cale.

De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi.

Si-am risipit atîta suflet, Tată,

În rîvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă…

Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sînt o picătură…

Mai este, Doamne, pînă-n pisc, mai este?!

Demostene Andronescu