PROZĂ/ Portrete în creion

[...] Oraşul dormea înfăşurat într-o noapte albă de ceaţă. Un abur dens, parfumat de ger, plutea lent pe străzi, în culorile date de lumina vitrinelor şi a becu­rilor de pe stâlpi. Paşii ni se afundau în ceaţă fără zgo­mot, ca în vălătuci de vată. Ne ţineam de mână strâns, ca şi cum ne-am fi te­mut să nu ne pierdem. Ceaţa ne învăluise şi pe noi, de la glezne până la piept. Aşa încât, de departe, apă­ream ca doi înotători cu ca­petele dea­supra aerului lăp­tos şi rece.

"Dragostea este un râu... Trebuie doar să plu­tesc. Fără spaime, fără pla­nuri, fără aş­tep­tări. Mă iu­beşte şi o iu­besc, dar dacă ră­mânem îm­preună, o voi mai iubi? N-o voi urî pen­tru neputinţa mea? Şi nu mă va urî şi ea?" - mă întrebam şi o strângeam mai mult de mâ­nă pe Isabela. Iar ea tă­cea, de parcă ar fi auzit ce gân­deam şi de parcă nu ar fi durut-o.

Furtună de vară

Eram căsătoriţi de puţin timp, abia ne mutaserăm în ca­să nouă, aveam un câine ju­căuş şi plănuiam să facem co­pii. Înainte de a ne îndră­gosti unul de altul fu­seserăm prie­teni şi colegi de birou. Ne îm­păr­tă­şeam tot ce ne preo­cupa şi râdeam mult. Când ne-am cu­nunat, aveam amân­doi câţiva ani peste treizeci şi eram con­vinşi că suntem suflete-pere­che. To­tul părea în cea mai de­să­vârşită ordine, când, pe ne­aşteptate, m-am în­drăgostit de o altă femeie: Marina, în ciuda faptului că o iu­beam în continuare pe Isa­bela la fel de mult. Marina era e­xact opusul Isabelei. Dacă ar fi să o descriu într-un sin­­gur cuvânt, acesta ar fi furtună. Marina era o fur­tună de vară care te cotropea fără speranţă, din toate păr­ţile, îţi pătrundea până în mă­duva oa­selor, te scu­tura de-ţi amesteca ideile şi sentimentele, îţi des­chi­dea cerul şi pământul pentru a-ţi arăta lucruri nebă­nu­ite, te en­tuziasma, te bucura, te purta în rafale lungi, până spre soare. O femeie puternică, energică, expe­ri­men­tală, fermecătoare. O femeie care era prea mult pentru orice bărbat şi pe care, probabil, o râvneau toţi băr­baţii care o cu­noşteau. În comparaţie cu ea, Isa­bela era icoana soţiei perfecte şi atât. "Atât! Atât?" - mi-au fulgerat prin minte o exclamaţie şi o inte­ro­gaţie din chiar clipa în care am cunoscut-o pe Ma­rina. Ce îşi poate dori un băr­bat mai mult decât o fe­meie pe care s-o iubească şi care să-l iubească, să-l în­grijească, să-l susţină, să-l respecte, cu care să aibă pasiuni şi proiecte comune, în care să vadă mama copiilor lui? Nu e de-ajuns? Nu pentru toţi bărbaţii. Unii, printre care mă număr şi eu, au nevoie şi de o per­manentă motivare. De ceva care porneşte din fe­meia iubită şi care îi face să tindă mereu spre a fi mai buni. De ceva care să le strice con­fortul, să le ame­ninţe stabilitatea, să le testeze limi­tele, dar să-i facă să se simtă vii! Dintre aceşti bărbaţi, o parte caută aşa ceva în sporturi extreme, în călătorii exotice sau în speculaţii financiare riscante. Alţii, ca mine, ca­ută în­tr-o femeie. Şi, în opinia mea, aceştia sunt adevă­raţii câştigători. Căci, odată ce ai găsit o femeie de acest tip, orice săritură cu paraşuta, expediţie în junglă sau pariu nebunesc pe bursă ţi se pare simplă co­­pilărie. Ea face totul mai intere­sant şi totul posibil!

Marina era o astfel de femeie. [...]

Integral în Formula As.