Binefacerile zapezilor de alta data

Bucurestiul ingropat sub zapezi se umanizeaza. Am inteles asta ieri. Toata mizeria este acoperita de o mantie calma, as zice aseptica. Ceva din rautatea oamenilor se mistuie sub un foc fara flacara, de cristale.
Am simtit ca s-a intors acasa Bucurestiul iubit, orasul romantic, elegant, cuviincios din interbelic. Nu va grabiti, nu idealizez Bucurestiul dintre razboaie, desi exista in fiecare din noi tentatia fireasca de a fi... nostalgici dupa vechi. Numai ca, pentru mine, acel "Mic Paris" era adevarata capitala, nu monstrul de beton, crud si murdar al zilelor noastre.
Am intrezarit Bucurestiul asteptat. Drumurile blocate, aeroporturile inchise, gara sub asediu nu mi-au stirnit nici o tresarire. Sufletul mi s-a bucurat, naiv si ludic cum numai in copilarie ti se mai intimpla, de nameti. Nametii ca simbol al intoarcerii neasteptate la un mod de viata pe care l-am crezut iremediabil pierdut. In care a nu avea automobil, internet si telefon mobil nu e o nenorocire. Si nametii ca simbol al neputintei tehnologiei in fata naturii. O realitate in fata careia s-au declansat doua tipuri de reactii: isterica - a celor care nu inteleg ce li se intimpla de nu mai functioneaza butoanele; afectuoasa - a celor care inteleg ca tehnologia nu e totul si nici macar nu e cea mai importanta.
Am vazut ieri o surprinzatoarea solidarizare a bucurestenilor. Vecini de bloc, care abia se salutau pina la caderea zapezii, au dat la lopeti cot la cot, cu zimbetul pe buze, bucurindu-se ca de un joc. Oameni, care pina mai ieri nu se vedeau urcind cu acelasi lift, isi urau un an nou mai bun. Trecatori, care alta data te-ar fi izbit cu umarul sa-si faca loc, isi dadeau intiietatea pe ingustele poteci sapate in zapada si isi spuneau "buna ziua!", ca la tara - acolo unde oamenii se saluta chiar daca nu se cunosc, din respect pentru Chipul din ei.
Soselele - serpi de otel invaluiti in gaze toxice - devenisera deodata cai largi numai bune de strabatut cu sanii din care sa se inalte risetele unor domni si doamne acoperiti de blanuri.
Iar seara, luminile galbene, ici camuflate de zapada, colo reflectate in luciul ei, au dat orasului un aer de camin cald, unde se coc povesti de iarna.
Iata, asadar, virtutile magice ale zapezilor de alta data, cu care am fost binecuvintati nemeritat.
Sint ani prea multi de cind n-am mai vazut asa zapezi. Si tot de-atunci simt cum se ascut colti nenumiti in inima lumii.
Va par pasunist, paseist, reactionar? Poate ca sint. Dar e asa de frumos...