Dan Puric se retrage din proiectul "Memorialul Aiud"
Dan Puric este decis să se retragă din proiectul construirii memorialului Aiud (mănăstire şi centru de cercetare martirologică). Nu-l împinge la asta scîrba de atacurile imunde la care a fost supus ca un rău-făcător de către oameni "din Biserică". Este însă dezămăgit de suspiciunea pe care au început s-o nutrească asupra sa (ca urmare a acestor atacuri) persoane care cunosc foarte bine ce a făcut el pînă azi pentru Biserică şi pentru memoria neamului. Şi e mîhnit de lipsa de reacţie a părintelui Iustin Pârvu de la mănăstirea Petru Vodă (căruia i-a fost ucenic, faţă de care are mare evlavie şi căruia i-a dedicat o carte) faţă de minciunile vehiculate pe seama sa de către ucenici ai avvei din Munţii Neamţului. Deşi n-am crezut că se va întîmpla aşa, iată că duşmanii ortodoxiei au reuşit să-i îndepărteze unul de altul.În altă ordine de idei, arhitecţii sînt aproape gata cu noi variante de proiect, pentru a spulbera orice îndoială că la Aiud se va face o lucrare ortodoxă" - mi-a spus Dan Puric.
Sînt convins însă că adversarii proiectului vor găsi alte motive şi vor ţese alte intrigi pentru a opri sau măcar pentru a întârzia clădirea acestui Memorial. Am certitudinea că mai mult decît mănăstirea îi deranjează viitorul centru de martirologie. Deja acolo este un schit, se slujeşte în biserica din interiorul monumentului, iar sfinţii fac minuni. Deci, faptul că se va ridica o mănăstire mai mare nu surprinde şi se înscrie în evoluţia firească a lucrurilor. Însă, noi nu avem pînă azi nici un muzeu al holocaustului comunist (la Sighet este ceva, dar prea marcat confesional şi partinic). Asta îi arde pe antihrişti şi anti-români, că la Aiud va fi memoria vie, că acolo vor putea afla generaţiile noi despre grozăviile comuniste, despre jertfa imensă a poporului român şi despre cum a lucrat Dumnezeu în oameni.
Aşa că eu unul mă aştept să continue uneltirile împoriva Memorialului Aiud, la fel cum au continuat, indiferent de cedările administraţiei bisericeşti, şi cele în privinţa construirii Catedralei Mîntuirii Neamului. Măcar atunci duşmanii au fost din afara Bisericii, dar de data asta sînt şi din sînul ei.
E un truism că nimeni nu ne poate face atîta rău pe cît ne putem face noi înşine.
Şi mai e ceva: degeaba construim ziduri "în stil ortodox", dacă o facem străini de duhul ortodoxiei.
Dar, nădăjduim, pentru rugăciunile sfinţilor...
UPDATE
Prietenul Răzvan Codrescu a preluat pe blogul său textul de mai sus, care, ca şi aici, a suscitat vii comentarii. Răspunzînd unui comentator, dl Codrescu arată care sînt rădăcinile otrăvite ale acestui scandal ruşinos pentru ortodoxie şi românitate, în care Dan Puric este momentan ţintă. Zic momentan pentru că scandalagii nu au neapărat o problemă cu artistul, ci cu un anumit tip de atitudine creştină şi românească.
De altfel, campania jenantă declanşată, în urmă cu vreo şase, şapte luni de fraţii Roncea pare că e făcută după o "listă neagră". În acest efort demolator, celor doi fraţi li s-au adăugat pe traseu alţi tovarăşi şi pretini, împinşi de diverse... neputinţe (intelectuale, sufleteşti etc) şi legaţi între ei, aşa cum observă şi dl Codrescu, de vechi complicităţi, de pe vremea cînd activau în defuncta Mişcare Pentru România.
Redau în continuare răspunsul dlui Codrescu:
Nu ştiu dacă "securistul Roncea" era într-adevăr evreu (şi nici nu mi se pare că eventuala evreitate ar fi o circumstanţă agravantă în context, căci securistul nu-i mai puţin detestabil dacă-i român sadea), dar, din cîte se vorbeau prin tîrg pe vremea cînd mai toţi anti-puriciştii de azi (fraţii Roncea, Filotheu Bălan, Florin Stuparu, Mugur Vasiliu, Florian Palas etc.) erau în staff-ul lui Marian Munteanu, cel puţin fratele mai mare, George, ar fi fost în conflict deschis cu tatăl său, tocmai din motive morale şi ideologice.
Chiar dacă, mai ales prin campaniile imunde de anul acesta, pare să se confirme şi în acest caz proverbul "Aşchia nu sare departe de trunchi", totuşi rămîn de părere că nu-i putem judeca atît de abrupt pe fii prin părinţi.În ce priveşte invocarea ca acuzaţie împotriva lui Dan Puric a unei piese de teatru (pe care nu el a scris-o, ci doar o joacă), nu-i doar o mostră de incultură şi abjecţie, ci şi un semn al lipsei disperate de argumente mai acătării.
Altminteri, "Sinucigaşul", artistic vorbind, este o piesă foarte bună, ce pune problema monstruozităţii comuniste cu o profunzime şi cu o gravitate cu care ex-M.P.R.-iştii n-au reuşit niciodată să o pună, ei rezumîndu-se, de regulă, la vociferaţia superficială şi violentă a unui radicalism paseist (pe nedrept confundat - de ei şi de alţii - cu poziţia legionară, care, oricîte i s-ar putea reproşa, a fost una infinit mai complexă).
Din păcate, aceşti oameni par predestinaţi să compromită toate cauzele pe care pretind a le sluji (a Ortodoxiei, a neamului, a dreptei creştine, a culturii tradiţionale, a "tinerei generaţii"), prestaţia lor reducîndu-se la un soi de aventurism ieftin şi zgomotos (în fel de fel de cîrdăşii naţional-securiste, parţial moştenite tot pe filiera M.P.R.).
Pînă la urmă e un joc iresponsabil, pe fondul unui prezent confuz, atît cu trecutul cît şi cu viitorul acestei ţări. De aceea, tot ce au întreprins de-a lungul vremii n-a avut nici consistenţă, nici durată, aducînd numai vrajbă şi suspiciune, ba smintind şi o seamă de (mai) tineri inimoşi, dar lipsiţi de experienţă şi de buna digestie a reperelor (care nu există doar pentru a fi invocate retoric, ci pentru a fi asimilate şi valorificate creator, în esenţa lor lucrătoare).
Marian Munteanu a avut măcar bunul simţ de a se retrage din activismul ideologic în activismul negustoresc, în vreme ce gaşca de ciraci continuă să se exhibe pe unde apucă, într-o tristă solidaritate a nimicniciei otrăvite, în care uneori reuşesc să atragă temporar şi oameni onorabili, prin care încearcă să se legitimeze abuziv, cu un tupeu aproape diabolic.
Faţă de ei, un Dan Puric se face vinovat (ca şi alţi cîţiva) că nu împărtăşeşte radicalismul diversionist al găştii, că e prea "cultural", că e cineva în loc să fie un nimeni, că vrea să se ridice de la vorbă la faptă şi de la "ideea fixă" (marele lor idol tutelar) la "viul vieţii" (pe care ei nu reuşesc decît să-l maculeze).
Din nefericire, contextul românesc actual răspunde într-o măsură îngrijorător de mare acestui diversionism dizolvant, iar adevărata noastră problemă nu este existenţa acestor ipochimeni, ci faptul că încă se mai găseşte cine să le dea credit sau măcar să-şi aplece impur urechea spre bălăcărelile lor decerebrate. Ca şi manelele, ei "au public": aici e nodul trebii. Iar dacă acest nod nu vom reuşi să-l desfacem (sau pur şi simplu să-l tăiem, la modul gordian), atunci vom fi la fel de vinovaţi ca şi ei de fundăturile vieţii noastre naţionale (şi chiar de pervertirea idealului ortodox).






