Un document nazist teribil din anii '40

Reproduc mai jos un document pe care jurnalistul George Damian l-a făcut public, în urmă cu cîteva zile, pe blogul personal. Puteţi vedea aici şi fotocopii ale documentului original.

Mi se pare că e un raport despre România care ar trebui să ne dea mult de gîndit atît cu privire la trecutul nostru, cît şi la viitor. 

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.

Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

P.S.
Aceasta este traducerea unui raport german nesemnat, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. (George Damian)

Cine şi de ce îl girează pe führer-ul de operetă ?

De-o vreme încoace, numele meu şi al d-lui Răzvan Codrescu s-au adăugat pe lista neagră a unui mic Vadim (fără haz şi fără har), într-o companie onorantă: Andrei Pleşu, H. R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky etc. Vă amintiţi că şi Vadim Tudor avea o listă neagră cu intelectuali care, în opinia lui, trebuiau eliminaţi. Surpriză: lista lui Vadim şi cea a nevolnicului său epigon nu diferă prea mult. Şi amîndoi folosesc aceleaşi mijloace de linşaj public.


Nefericitul la care mă refer, ţuţăr al altei mari conştiinţe naţionale dovedit turnător al Securităţii şi năimit al mafiei post-decembriste, se foloseşte de calitatea de jurnalist pentru a declanşa războaie personale; calomniază personalităţi publice în speranţa că astfel va fi remarcat; dă din coadă şi linge mîinile celor despre care crede că l-ar putea ajuta (fără discernămînt, de la compromişii Adrian Păunescu, Gigi Becali, Dinu Săraru şi Iulian Vlad, la onorabilii Dan Puric, Pavel Chirilă, Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu), fiind gata să muşte aceleaşi mîini dacă interesul i-o cere; se autoproclamă promotor al canonizării sfinţilor din închisorile comuniste, nerenunţînd la limbajul de mahala şi cultivînd în paralel memoria unor slugi comuniste; se foloseşte cu neruşinare de bunul renume şi de buna-credinţă a unui mare duhovic ca părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă, pentru a se legitima în faţa naivilor (cu siguranţă, părintele Iustin nu i-a citit nici una dintre producţiile odioase de pe scîrbavnicul blog, că l-ar fi pus la canon); înşală cu nonşalanţa unui escroc sentimental şi bîrfeşte ca o babă frustrată; redă pe blogul său – din memorie, vezi bine – discuţii telefonice private pe care le mistifică în mod abject, după model securist, spre a băga zîzania între prieteni; plăsmuieşte teorii ale conspiraţiei ilare. Şi toate astea cu un patos demolator care ar putea fi încadrat clinic.

Riscul moderaţiei

Nu e prima dată cînd un extremist naţionalist-comunist, care trece drept “extremist de dreapta” din pricini care continuă să-mi scape, ne înjură ca la uşa cortului pe mine şi pe d-l Răzvan Codrescu. Au făcut-o şi alţii, ale căror nume au rămas în mlaştina societăţii, din care pentru o clipă au scos capul agăţîndu-se de noi. Uneori, extremiştii de dreapta şi extremiştii de stînga ne-au înjurat în acelaşi timp.
Cînd de la stînga eşti acuzat de fundamentalism religios, naţionalism şi intoleranţă, iar de la dreapta eşti potopit cu etichete ca “necredincios”, „vîndut” şi „ticălos”, înseamnă că eşti pe calea cea bună a moderaţiei. Aşa că i-am ignorat, cel mai adesea, pe detractorii noştri. De altfel, nu poţi intra în polemică decît cu cei care dovedesc că ştiu regulile polemicii, nu cu mitocanii sau cu oligofrenii.

Nici măruntul Hitler de Dîmboviţa nu mi-a stîrnit, după primele izbucniri nervoase la adresa noastră, decît o profundă scîrbă. Şi am căutat, igienic, să stau deoparte. Nici d-l Codrescu nu i-a răspuns. Dar omuleţul, isteric şi cu pretenţii mesianice, se ţine de poala mea ca un milog pe care l-ai miluit şi de care nu mai scapi pînă nu-ţi întorci buzunarele pe dos. Mai grav, o serie de cunoscuţi de-ai mei consideră că ar trebui să-i răspund, părînd să-l crediteze în continuare pe acest reacţionar cu voie de la miliţie.
Constat, cu o nedumerire tristă, că oameni cinstiţi sufleteşte continuă să se asocieze cu acest individ, consimţind să le apară texte pe blogul său, punînd legături către această cloacă virtuală, citîndu-l ca sursă credibilă (nu mai contează subiectul, pentru că maniera de lucru pune sub semnul suspiciunii orice ar face), curtîndu-l, cu speranţa că îi va ajuta mediatic, sau organizînd împreună diferite acţiuni. Cît de rupt de realitate trebuie să fii ca să-l iei în serios pe acest păcălici mizer? Cît de disperat, ca să-l admiţi ca tovarăş de drum, după ce-şi dă astfel arama pe faţă? Cît de orb, ca să pui în balanţă credibilitatea unor persoane care şi-au cîştigat-o prin fapte, în zeci de ani de trudă, şi „credibilitatea” unui hulitor de profesie, care pînă mai ieri primea burse în America şi se dădea corect politic, iar acum o face pe naţionalistul (îl şi recomandă originea etnică) şi ortodoxul fervent?

Căderea măştii

În acest caz – pe care încep să-l cred patologic –, singura mea mirare (şi totodată reproşul pe care mi-l fac) este că măscăriciul cu ambiţii de Căpitan m-a păcălit prea mult timp.
L-am crezut un om de onoare, un luptător sincer pentru cauza românismului, un apărător al tradiţiei şi un ortodox militant, pe cînd el nu era decît un biet arivist. Desigur, nu i-am gustat niciodată stilul din topor, dar l-am îngăduit, în ideea că se va mai şlefui din mers dacă are de-a face cu oameni subţiri. S-a făcut părtaş la cîteva bătălii civice importante, ca aceea pentru păstrarea icoanelor în şcoli, pentru a se bucura de încrederea mea şi a altora. Însă, un semnal de alarmă a fost pasiunea contestatară, delirul culpabilizator şi limbajul scatofil pe care le-a etalat în asaltul său deznădăjduit asupra „grupului de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici. Atunci, am avut o întrunire a Consiliului Director al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini – unde se insinuase tot cu intenţia de a deveni credibil şi onorabil –, în care i-am pus în vedere că ori schimbă tonul şi limbajul, ori va fi exclus din AZEC. Polemica o înţelegem, dreptul la liberă exprimare îl protejăm, dar statutul de jurnalist creştin presupune totuşi o atitudine rezonabilă şi, în tot cazul, una de care nu te-ai ruşina în faţa duhovnicului. Ne-a asigurat că va fi mai atent la ce şi cum spune, dar apoi n-a mai dat pe la AZEC. Şi a tot acumulat venin contra noastră. Noi ne-am văzut de treabă. Asociaţia ROST, AZEC, Pro Vita şi Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni au organizat Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (CALOR), care s-a dovedit un succes, în pofida multelor beţe care ne-au fost puse în roate. Cu acel prilej, am fondat Forul Ortodox Român (FOR), structură federativă fără personalitate juridică, spre o mai bună organizare a mişcării laicatului ortodox. El a început să cîrtească pe la colţuri, inclusiv contra CALOR şi FOR, pe care le-a numit diversiuni. Iar AZEC a început să-i pută pentru că n-are în denumire cuvintele ortodox şi român. Deşi ştia bine, de cînd s-a înscris în organizaţie, că aceasta este o asociaţie profesională, deci are scopuri legate de breaslă; nu e o organizaţie etnică sau confesională, aici sînt şi români, şi maghiari, şi germani, şi polonezi, şi catolici, şi greco-catolici, şi protestanţi (doar cîţiva eterodocşi şi de alte etnii, dar sînt). Iată-i încă o dată rea-credinţa!
Totuşi, nu l-am băgat în seamă. Şi a explodat.

Într-o zi, a devenit duşmanul nostru pe faţă. Dacă e doar un prost agresiv, aşa cum l-am bănuit, va fi fost intoxicat şi asmuţit pe noi de către adversari vechi şi cu putere, inclusiv din serviciile secrete (cu care aud că are niscaiva legături). Dar nu se poate să fie doar prost, căci pretextele atacurilor asupra noastră sînt străvezii, iar acuzaţiile sînt aberante; ca să nu mai spun că vehiculează învinuiri despre care ştie sigur că sînt minciuni ordinare. Deci, e şi de o infamie nemărginită.
Nu cred defel că este întîmplătoare ofensiva acestui führer de operetă împotriva noastră, a liderilor Asociaţiei ROST, taman acum, cînd, mai ales prin eforturile ROST, s-a constituit un important grup de gîndire şi de acţiune la dreapta şi cînd începe să se închege o mişcare a laicatului ortodox. Dacă ar fi doar prost, ar mai avea o scuză, dar modul său de acţiune demonstrează că vrea să discrediteze, să dezbine şi să distrugă. Pe cine slujeşte în acest fel, nu e greu de presupus. Cît despre ce cîştigă, se va vădi mai devreme sau mai tîrziu.

Teoria conspiraţiei

Pe mine i-a căşunat, chipurile, pentru că am scris cîteva rînduri laudative despre talentul de povestitor al lui Andrei Pleşu (pe care altminteri revista ROST l-a criticat cînd a fost cazul) şi pentru că am protestat contra concedierii lui Dan Stanca pe motive ideologice.
Pe d-l Codrescu s-a înfuriat pentru că a ajutat la strîngerea de semnături contra unui abuz care se comitea asupra unui confrate de breaslă, Dan Stanca. Mă rog, un pretext...
"Amicul" ne-a reproşat că îl apărăm pe un om care nu e de dreapta şi nici un bun creştin. Ca şi cum doar oamenii de dreapta şi bunii creştini ar avea drept la opinie. În discuţie se punea faptul că un jurnalist era dat afară de către conducerea unui ziar sub acuzaţia nefondată de antisemitism. Iar poziţia noastră era fundamentată pe dreptul la libertatea de exprimare, nu pe apartenenţa confesională sau ideologică a persoanei căreia i se încălca acest drept.

Hitlerul gîngav a imaginat şi o legătură strînsă între noi şi „grupul de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici, care am complota contra lui Eminescu, a lui Caragiale, a naţiunii şi a lui Hristos însuşi. Pentru modestul mîzgălitor de porcării la ziar, este un semn de cîrdăşie să recunoşti cînd un om – ca Andrei Pleşu, de pildă – are dreptate (şi nu, nu în cazul lui Dan Puric - cum insinuează mişelul), chiar dacă în alte ocazii nu eşti de acord cu el; iar a observa, după cercetarea temeinică a vieţii şi a operei sale, că Eminescu nu a fost un credincios creştin este crimă de lezmajestate (căci, după mintea boantă a unor nechemaţi apărători ai săi, de care poetul s-ar jena, Eminescu se veştejeşte ca scriitor şi ca simbol naţional dacă nu e canonizat).

Sărmanul sclav al propriului delir îşi încropeşte scenariile abracadabrante trecînd sub tăcere de cîte ori ne-am poziţionat public diferit de cei pe care îi consideră membri ai „grupului de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici (amintiţi-vă, de pildă, că Teodor Baconsky a primit o ripostă foarte dură cînd cu cazul Corneanu) şi toate polemicile pe care membrii grupării ROST le-au dus cu aceştia. Dar nu mă mir, de vreme ce îl acuză pînă şi pe ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania că s-a făcut frate cu dracul, consimţind să-şi publice cartea de Memorii la editura Polirom, şi că astfel riscă să devină (Doamne, iartă şi păzeşte!) tot un drac. Polirom este în viziunea insului, aţi ghicit, o verigă în lanţul conspiraţiei comunisto-ideo-masonico-anticreştino-anţinaţională, pe care el, şi numai el, este chemat s-o demaşte fioros, s-o facă de rîs şi s-o bage înapoi în turbinca de unde a fost scoasă de cuplul Iliescu-Brucan.

Cît de ticălos trebuie să fii ca să născoceşti că un editor nu e mai mult decît un comerciant, pe care îl interesează să publice cărţi vandabile (ceea ce se şi dovedeşte a fi cea semnată Valeriu Anania)? Că sînt şi editori cu scrupule, e altă poveste, aici e vorba însă de mentalitatea curentă.
Cît de nărod trebuie să fii să nu realizezi că, publicînd la aceeaşi editură unde apar şi cărţile Alinei Mungiu, nici aceasta nu devine credincioasă, nici mitropolitul Bartolomeu nu devine ateu?
Şi iarăşi zic: nici atacul la adresa vlădicăi Bartolomeu nu e întîmplător, ştiută fiind legătura sufletească pe care o avem cu părintele mitropolit.

Deosebirea duhurilor

În fine, ce vreau cu acest text? Nu să-i replic pigmeului care mă înjură. Mă aştept să inventeze încă multe altele pe seama mea şi a d-lui Răzvan Codrescu, poate şi a altora. Dar nu asta mă interesează, ci atitudinea celor care îl cunosc şi care, prin prezenţa lîngă el sau prin simpla tăcere, îl girează. Acest text le este adresat, într-o primă şi ultimă încercare de a-i conştientiza asupra responsabilităţii pe care şi-o asumă.
Chiar nu realizaţi impostura şi ticăloşia acestui om? Chiar nu vă daţi seama că individul compromite orice atinge, că face deservicii imense cauzei pe care spune că o susţine, că murdăreşte memoria sfinţilor pe care îi invocă? Chiar nu vă daţi seama că dvs înşivă loviţi, indirect, în ceea ce iubiţi, prin complicitatea cu el?
Dacă aveţi îndoieli, citiţi cele scrise de neterminatul ăsta despre ÎPS Bartolomeu, despre d-l Codrescu şi despre mine. Apoi revedeţi ce a făcut fiecare dintre noi în ultimii 15 – 20 de ani şi trageţi singuri concluziile.
Vă mai reamintesc – cum a făcut-o, în altă parte, şi d-l Codrescu - că “discernămîntul sau dreapta socotinţă, care ţin de «deosebirea duhurilor», este virtute creştină de căpătîi. Creştineşte vorbind, «mincinos şi tatăl minciunii» este dracul, dar noi avem fiecare în sine, de la Dumnezeu, posibilitatea de a nu ne lăsa manipulaţi impur şi de a nu admite să fim simpli pioni (sau nebuni) pe tabla de şah a Nefratelui”.
În rest, nu-mi cereţi să-i pronunţ numele în public, căci asta şi vrea. Îl voi pomeni doar la rugăciune, ca să-l izbăvească Dumnezeu de demonul din el. Doamne-ajută!