PROZĂ/ Un fum de pipă

Aşteptam deja de prea multă vreme. Îmi era tot mai limpede că nu va veni.

Sosisem în faţa magazinului înainte cu zece minute şi m-am tot învârtit pe acolo până la ora întâlnirii, când m-am întors cu faţa către vitrină, prefăcându-mă interesat de îmbrăcămintea de pe manechine. O postură detaşată, care m-ar fi ajutat să nu-mi trădez surpriza când ar fi apărut ea.

Contrastul dintre lumina amurgului de septembrie şi cea electrică, revărsată din magazin, făcea din geam o oglindă îmbătrânită, pâcloasă. Încercam să surprind în ea chipul femeii aşteptate în mulţimea care umplea strada.

Se scursese greu încă un sfert de oră şi eram probabil foarte caraghios, cum stăteam aşa, cu ochii înfipţi în peretele de sticlă, prin care, la drept vorbind, nu mai vedeam nimic de minute bune, pentru că imaginile din minte le copleşeau pe cele din realitate. Păream, fără îndoială, un lunatic. Bine că oamenii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nici o atenţie, în goana lor după cine ştie ce.

Era numai vina mea pentru acest scenariu stupid. Trebuia să admit că fusese o idee destul de proastă să invit o femeie care nu mă cunoştea la o întâlnire în plină stradă, cu promisiunea că-i voi dezvălui un alt fel de oraş decât cel pe care îl ştia. Un tărâm al secretelor şi al plăcerilor rafinate.

Să o invit la cină ar fi fost banal şi mă temeam că aş fi dezamăgit-o. Însă, astfel formulată, invitaţia îi putea stârni curiozitatea. În plus, sugera un soi de amiciţie şi dilua, cred, impresia de tentativă de cucerire.

La urma urmei, era o actriţă splendidă, cu un nume tot mai sonor în teatru şi film, în ciuda tinereţii ei, şi care avea desigur o cohortă de curtezani. De ce ar fi acceptat să iasă cu mine, în lipsa unei provocări?

Trebuia să mă apropii de ea cu orice preţ. Din clipa în care am văzut-o prima oară într-o piesă de teatru m-am îndrăgostit fără leac. Mă înnebunea şi numai gândul că respir aerul aceleiaşi încăperi cu ea.

O mai văzusem în câteva filme, dar prezenţa ei pe scenă era cu totul altceva. Forţa ei magnetică îţi smulgea inima. Bianca era de o frumuseţe care te încremenea. Senzualitatea ei pregnantă se salva de frivolitate prin semnele unei rase fine. Felul în care îşi ţinea capul drept, părând mai înaltă decât toţi cei care se aflau în preajmă, gingăşia mişcărilor, bunăvoinţa maiestuoasă din zâmbetul ei, sonoritatea vocii, uşor răguşită dar caldă, apariţia ei pe de-a-ntregul era a unei regine. Cred că asta mă făcea să presupun că frumuseţea ei fizică este o reflexie a unui suflet la fel de impresionant.

Din piesă n-am înţeles mare lucru, căci eram subjugat de feminitatea Biancăi şi nu urmărisem povestea. Aşa că am decis să merg s-o văd din nou, în duminica următoare. Am trăit aceeaşi năucire plăcută, ca şi cum primăvara mi-ar fi dat buzna în sânge în plină toamnă.

După spectacol, care fusese un succes, i-am dus la cabină un buchet uriaş de flori şi am felicitat-o pentru rolul pe care l-a jucat admirabil.

Atunci i-am făcut invitaţia pe care acum mă temeam că nu o va onora, deşi o acceptase cu un zâmbet jucăuş.

Chipuri în oglindă

Înainte de a mă întoarce pe călcâie, ca să părăsesc în grabă locul umilinţei, m-am mai inspectat o dată din cap până în picioare în vitrina-oglindă. Am fost aproape mulţumit. Dacă nu ar fi fost acea mină tristă... Şi în acelaşi moment parcă m-am prăbuşit cu liftul în gol o sută de etaje. Bianca apăruse pe neaşteptate lângă mine. Uluirea mea a făcut-o să izbunească într-un râs de copil care tocmai a câştigat un premiu. Apoi, a rămas zâmbitoare şi calmă, dându-mi răgaz să mă dezmeticesc. Oglinda improvizată nu-i ştirbea din frumuseţe. Dimpotrivă, îi conferea o aură de mister. Faţa albă îi era încadrată de părul negru-antracit, revărsat în bucle până aproape de umeri. Ochii mari, de culoarea castanei coapte, umbriţi de sprâncene bine arcuite şi gene lungi, îi străluceau ca unei pisici, deasupra unor pomeţi proeminenţi, care îi sporeau farmecul. Buzele îi erau pline de promisiuni, dar deloc vulgare. Îşi ţinea capul puţin aplecat spre umărul drept, ca şi cum mi-ar fi spus: „Hai, nu te supăra! Doar te-am perpelit puţin”. Sau poate că încerca să ascundă imaginea unui gât puţin prea lung.

Cât ne-am contemplat reciproc, mi-am mai revenit. M-am întors spre ea, vesel şi încurcat totodată.

- Bună seara, domnişoară. Ieşiţi în oraş cu un necunoscut? – am întrebat-o, cu un aer voit protocolar şi cu un zâmbet subţire, cât să-mi sublinieze ironia prin care voiam să-mi răscumpăr aşteptarea.

- Necunoscutul m-a atras întotdeauna – a răspuns amuzată. Însă, noi ne cunoaştem, chiar dacă nu ne-am întâlnit decât acum câteva zile, după ultimul spectacol. Avem prieteni comuni, şi-apoi citesc şi eu ziarele.

Aşadar, nu eram pentru ea un anonim, îmi văzuse numele în presă şi poate chiar îl admira. Era plăcut să cred asta. M-am relaxat deodată şi cred că faţa mea arăta recunoştinţă.

- Bine, atunci să mergem – am spus, cu atitudinea celui care preia controlul. Iar ea m-a prins de mână firesc, de parcă nu era prima oară când ieşeam împreună.

Oraşul cu miros de lisianthus

Am hoinărit pe străzile din nord ale oraşului, pline de case de la începutul secolului trecut, cu arhitectură sofisticată şi grădini fabuloase. Ne-am tras sufletul, apoi, preţ de câteva pahare de vin roşu, într-un club privat, al cărui patron îmi era prieten, şi unde se cânta live blues&soul. Pe urmă ni s-a făcut foame şi am mâncat lup de mare, într-un micuţ şi cochet restaurant cu specific grecesc, lângă foişorul de foc al târgului de odinioară.

În fine, pentru că aveam zi de poker, n-am pierdut ocazia să le-o prezint câtorva prieteni, care mă aşteptau să jucăm, într-o mansardă din centrul vechi. Am jucat împreună câteva mâini, timp în care ne-am amuzat cu  băieţii, care au ajutat-o să câştige, deşi ea nu cunoştea bine nici valoarea fiecărei cărţi.

Spre dimineaţă, i-am cumpărat un buchet de lisianthus alb cu mov – flori sălbatice şi delicate, care îi se potriveau atât de bine – şi, într-un final, am condus-o acasă.

Eram încă în taxi, pe drum spre apartamentul meu, când mi-a trimis pe telefonul mobil o fotografie cu ea iţindu-şi capul din din buchetul de flori, însoţită de un mesaj: „Îţi mulţumesc pentru oraşul cu «miros» de lisianthus”. Florile de lisianthus nu miros, dar nici nu au nevoie la cât sunt de frumoase.

Ploaia fierbinte

Din seara aceea, am fost de nedespărţit. O aşteptam nerăbdător în culise, să-şi termine repetiţiile la teatru, pentru ca apoi să colindăm oraşul, în căutarea unor locuri în care să ne umplem împreună de frumos, sau pentru a ne zăvorî în casă, la mine, cel mai adesea, ori la ea, din când în când, pentru a ne iubi până spre ziuă. Era o atracţie atât de puternică între noi încât, câteodată, nu mai aveam răbdare să ajungem acasă.

Într-o zi, ne-am dat întâlnire în parcul central. Dar chiar când mă apropiam de ea, a început o ploaie torenţială. Era cald afară, iar noi eram îmbrăcaţi subţire, deşi ne aflam în octombrie. Ne-am adăpostit într-o cabină telefonică, uzi până la piele. Îmbrăţişaţi, râdeam de aburii care ieşeau din noi. Pânza cămăşii mele părea că se topise sub fierbinţeala trupurilor, ca şi rochia ei. Şi, încet, încet, ne dizolvam unul în altul. Sângele meu înflorea în carnea ei, iar sângele ei îmi umpluse venele, bubuindu-mi tot mai tare în timpane. Îi acopeream cu săruturi, avid, buzele, ochii, gâtul şi părul şi îi cutreieram febril trupul cu degetele, fără să-mi pese că un felinar de stradă, aflat la câţiva paşi, lumina al giorno locul în care ne aflam. Bianca îmi răspundea cu o fervoare încă şi mai mare. Ne-am oprit, puţin ruşinaţi şi mai mult amuzaţi, când pe lângă noi a trecut în fugă cu bărbat scund şi corpolent, care cu o mână încerca să-şi apere de ploaie capul cu un ziar, iar cu cealaltă să strunească un cocker spaniel care alerga ţinut în lesă.

Uneori, când lucram până mai târziu, venea ea la mine la birou, să mă ia. De fiecare dată avea o ofrandă: o frunză uscată de mesteacăn, despre care spunea că mă va menţine sănătos, dacă o voi purta în dreptul inimii; o piatră colorată neobişnuit, pe care o culesese din drum şi care fiind, evident, una miraculoasă, putea să mi-o aducă pe Bianca la o simplă atingere; un bileţel pe care scria „Sunt a ta. Să nu uiţi!”...

Dragostea o făcea pe Bianca să strălucească şi mai mult. Atunci, te vrăjea nu numai prin frumuseţe, ci mai ales prin energia pe care o emana prin toţi porii.

Nu mai puteam concepe viitorul decât alături de ea. Iar ea mi-a mărturisit că ar muri dacă m-ar pierde. Dar încă şovăiam. Ceva nedesluşit, din adâncuri, un gând obsedant pe care încercasem adesea să-l alung, un soi de frică legată de meseria ei de actriţă, atât de ofertantă şi instabilă, îmi oprea cuvintele pe care voiam să le rostesc.

„Te iubesc!” îi spusesem mai demult, de la început. Altele, mai grave, erau imposibil de pronunţat. Mă împiedica o teamă care nu avea un obiect precis. O reţinere ca în faţa unei uşi pe care ştii că dacă o vei deschide rişti să descoperi ceva dureros.

Teama aceea a căpătat formă şi nume când l-am sunat pe tata, să-i spun că aş vrea să mă căsătoresc. Mi-a zis: „Bine. Dar cu ce se ocupă fata?”. „Este actriţă, o actriţă cunoscută”, i-am răspuns. „Actriţă. Vezi să nu te pripeşti. Ştii cum e lumea actorilor”.

Discuţia cu tata mi-a accentuat îndoiala şi am început să traduc altfel zâmbetele şi aluziile celor care aflaseră de legătura noastră. Ceea ce, în loc să mă dezarmeze, m-a înverşunat. Ştiam că Bianca mă iubeşte, că este sinceră, că nu e o uşuratică. Şi-apoi, cunoşteam atâtea familii de actori fericiţi. Bărbaţi şi femei care au fost sau sunt idolatrizaţi, care ar fi putut avea în fiecare săptămână alte iubite şi alţi iubiţi şi care, în pofida tuturor ispitelor şi greutăţilor, rezistă în căsnicii lungi.

Eram, de bună seamă, şi eu, ca şi tata, victima unei prejudecăţi. Pe care trebuia să o înlătur radical.

În răstimpul de când eram cu ea, Bianca nu mi-a dat nici măcar un singur moment impresia că ar fi capabilă să mă înşele. De altfel, nici nu avea un trecut de can-can, oricât au vânat-o revistele de profil.

Bianca era, cu siguranţă, dragostea vieţii mele. Aşa încât, am dat o petrecere pentru prietenii noştri cei mai buni, în care ne-am anunţat logodna.

Apoi am plecat să sărbătorim singuri, în munţi.

Cabana de vânătoare

Am vrut ca măcar o vreme, fie cât de scurtă, să nu o împart cu nimeni pe Bianca. Nici cu teatrul, nici cu redacţia, nici cu amicii care ne sunau tot timpul, nici cu Facebook-ul, care ameninţa de multe ori să ne ţină captivi într-o viaţă paralelă, nici cu grijile zilnice, nici cu toanele părinţilor. Să ne dăruim unul altuia la cea mai incandescentă cotă cu putinţă. De aceea, am ales un traseu greu, nemarcat, în munţii cel mai puţin umblaţi, pe care însă eu îi ştiam ca-n palmă. Am urcat până la o cabană de vânătoare părăsită, unde nu exista nici telefon, nici internet, nici televiziune şi nici măcar curent electric.

„Cabană” – e un cuvânt prea generos; era de fapt o colibă de bârne, tocmită într-un perete de stâncă, dar avea acoperişul zdravăn, nu ploua prin el, o sobă de tuci, câteva paturi, un dulap şi o masă din lemn negeluit.

Când am ajuns, dădea să se întunece. Am strâns repede lemne din pădure şi am făcut focul, am aprins două lumânări mari de ceară roşie şi am aranjat pe farfurii de tablă mâncarea din conserve. Era tot ce aveam nevoie pentru a fi fericiţi.

Două săptămâni ni le-am petrecut în plimbări lungi, discuţii despre orice, planuri şi ore întregi de iubire. Eu mi-am făcut un arc cu săgeţi şi aşteptam să vânez inorogul, Bianca s-a împodobit cu o cunună din crengi de brad şi brânduşe de toamnă. Ne-am dat într-un leagăn făcut din frînghii, între doi copaci falnici, şi am lenevit sub soarele domol de toamnă, pe stânci, ca şopârlele. Am căutat pietre „preţioase” în pâraie şi ne-am împrietenit cu ciobanii care încă nu-şi coborâseră oile şi care ne-au dat provizii de brânză în coajă de brad şi pastramă uscată de berbec. Am citit fiecare alte cărţi şi ni le-am povestit. Ne-am făcut o „capelă”, numai pentru noi, în scorbura unui stejar secular. Puneam acolo, în fiecare zi, câte o rugăciune, scrisă pe un petec de hârtie. Erau rugăciuni-dorinţe, pe care ni le adresam unul altuia, convinşi că ni se vor îndeplini – chiar şi acelea care erau peste puterile omeneşti. Dar nu aveam voie să citim bileţelele. Ne-am propus ca, după un an sau doi, să ne întoarcem la „capelă”, să vedem ce dorinţe ne-am pus şi care s-au împlinit. Era proba dragostei adevărate.

Premiera

După două săptămâni, mai îndrăgostiţi ca niciodată, am revenit în oraş. Pluteam ca într-o bulă de săpun, deasupra lumii, purtaţi numai de suflarea iubirii noastre. Nimic nu părea să ne atingă. Până la întâia premieră care avea loc de când eram împreună.

Piesa era bine scrisă şi bine jucată. Bianca avea rolul unei june îndrăgostite, care o prindea excelent. Dar ceva din întâmplările de pe scenă m-au indispus brusc. Am simţit, pur şi simplu, că mă golesc. Câteva îmbrăţişări şi sărutări ale ei cu partenerul de scenă mi s-au părut prea pătimaşe, mai mult trăite decât jucate. „Ştii cum e lumea actorilor” – mi-a răsunat în minte. M-am foit stânjenit pe scaun până la final, am zâmbit fad la recepţia de după, strângând mâini şi spunând fraze banale, cu gândul în altă parte.

Bianca a simţit că sunt deranjat de ceva.

- S-a întâmplat ceva? – m-a întrebat, cu vădită nelinişte în glas.

- Nu, spectacolul a fost reuşit, iar tu ai jucat excepţional – am răspuns. Vocea îmi suna însă metalic şi departe în cap, de parcă ar fi fost ecoul vorbelor unui sufleur, ajunse până la mine pe o instalaţie de aerisire.

- Mulţumesc, dar nu asta te-am întrebat. Te simţi bine?

- Da, totul e în regulă. Numai că sunt încă sub emoţia intrigii...

Nu m-a crezut, însă nici nu a mai insistat. A fost şi mai drăgăstoasă cu mine, a scurtat şederea la petrecere şi am mers la ea acasă, unde frământările mi-au dispărut, în sfârşit. Pentru moment, căci bănuiala şi-a făcut culcuş în mine, gata oricând să încolţească din nou şi să mă sufoce cu lăstarii ei.

Şi n-a durat mult până să o facă.

O chemare irezistibilă

Un prieten comun ne-a poftit la aniversarea zilei sale de naştere. Am acceptat bucuroşi, pentru că era o gazdă perfectă, cu o casă frumoasă, gust pentru mâncăruri şi băuturi fine şi ştiinţa de a crea atmosferă. Cum a pornit muzica, a invitat-o pe Bianca la dans. După primele mişcări pe ring, amicul a tras-o spre el cu un gest fulgerător al mâinii drepte până trupurile li s-au lipit. Apoi şi-a afundat faţa în buclele negre, pierdut parcă sub efectul parfumului ei, iar ea îşi cabrase gâtul sub răsuflarea lui fierbinte. Au continuat să danseze minute în şir. Bianca nu a încercat nici o clipă să-l îndepărteze, râdea şi se unduia în ritmul muzicii ca în transă. 

M-a cuprins aceeaşi indispoziţie ca la teatru. Şi m-am temut atunci că starea aceea de panică şi frustrare pe care o trăiam este gelozie – un sentiment oribil şi chinuitor. Mi-ar fi fost ruşine să devin gelos, pentru că asta ar fi însemnat, deopotrivă, nesiguranţă de sine şi neîncredere în iubita mea. Altfel spus, o dragoste bolnavă, dacă asta se mai numeşte dragoste. Poate de aceea am şi anulat în mintea mea imaginea celor doi dansatori cu o explicaţie, foarte plauzibilă de altminteri: el băuse prea mult, iar ea n-a vrut să-i strice cheful sărbătoritului pentru o îndrăzneală fără importanţă până la urmă. Şi am tăcut. Dar seara imi pregătea încă o surpriză.

La un moment dat, m-am scuzat pentru câteva minute, ca să dau un telefon şi m-am retras în bibliotecă, unde era linişte desăvârşită, ca să vorbesc cu editorul meu, un tip pedant, care, dacă ar fi auzit zgomot de fond într-o convorbire telefonică, ar fi considerat asta o lipsă de respect.

La întoarcere, prin perdeaua cu ţesătură deasă şi broderii bogate care acoperea uşile sufrageriei, i-am văzut pe toţi la masă, în aceleaşi locuri în care stăteau şi când am plecat. Amicul meu se mutase însă lângă Bianca şi tocmai îi întindea pipa lui englezească, din lemn de cireş, după ce sorbise câteva fumuri. Bianca a luat-o cu gesturi sigure, de fumător, deşi nu fumase niciodată, şi a tras un fum. A ţinut puţin în gură aburul parfumat şi apoi l-a eliberat, urmărind cum se înalţă micul nor. A mai tras un fum, în timp ce gazda îi explica ceva, în felul său agitat, apoi i-a înapoiat pipa.

Pentru prima oară în viaţă, vedeam o femeie care fuma cu o voluptate de parcă ar fi făcut dragoste, spre satisfacţia prietenului nostru, care zâmbea cu ochii pe jumătate închişi.

Femeia aceasta avea în ea o chemare irezistibilă pentru orice bărbat. Şi îşi lua libertatea de a nu şi-o cenzura. Cum să-i reproşezi aşa ceva? Dar cum să trăieşti cu asta? Eu unul n-aş fi putut, căci m-aş fi autodistrus.

Am plecat.

_________________________

Notă: 

Textul a apărut, cu unele modificări, în Formula As.