duminică, 10 februarie 2013

Proză scurtă: "Dragoste virtuală"

În dimineaţa aceea, am intrat în birou încruntat, fără să salut. Mi-am turnat o cafea mare şi m-am prăbuşit în scaun dinaintea computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roşii: "Make love, not coffee". Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesaţul de cafea, care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea un surâs. Nu şi în di­mineaţa aceea. Eram mohorât, poate din pricina moi­nei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza rutinei zilnice care mă aştepta. Am aruncat o privire spre strada întune­cată în miezul zilei, uşor in­­tri­gat, de parcă nu de aco­lo veneam, şi-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de ceaţă aro­mată.
Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj sem­nat Ina T.: "Stimate domn, vă ur­măresc de mult timp scri­sul în ziar şi pe blogul per­sonal şi vreau să vă fe­licit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mul­ţumit politicos pentru apre­cieri şi mi-am exprimat spe­ranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în drep­tul numelui meu, în caseta re­dacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de co­men­tarii din subsolul artico­lelor postate pe pagina de in­ternet a gazetei sau a blo­gu­lui. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, zia­rist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în pri­vinţa mea... Aşa a început un dia­log care mi-a alungat, încet, încet încrun­tarea. După câte­va zile de discuţii prin poşta electronică, nu mai aveam răbdare să aştep­tăm răspunsul celuilalt şi ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeaşi părere, nu foarte bună, despre presa de azi şi despre politică, aceiaşi scri­itori favoriţi, acelaşi gust pentru jazz, teatru şi filme vechi. Cred că în mai puţin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dra­­goste, despre cum se prăbuşesc căs­niciile... Femeia aceea ştia să mă deschidă cu o blândeţe irezistibilă, cu umor şi em­patie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile au­to­matisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără ori­zont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaştină...
Am intrat în panică. Dacă era o pro­vocare a con­cu­renţei? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glu­mă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă pre­cauţie? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoştea acum şi faţa din spatele măştii publice, în timp ce eu nu-i ştiam decât numele şi fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură şi cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii ruşinoase, de pe messenger, dintre câţiva politicieni căsă­to­riţi şi unele aşa-zise admiratoare ale lor - în fapt, nişte ziarişti puşi pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc ca­re simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece şi suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenşi, aşezaţi puţin oblic, şi un păr lung, roşcat şi foarte creţ, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ţi reţină atenţia. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fo­to­­grafia altcuiva. Am gă­sit-o pe reţele de socia­lizare şi în câteva pa­gini legate de Universitatea din Iaşi, cu nu­mele şi fo­tografia ei. Am început să mă rela­xez. Am ru­gat-o să-mi mai dea şi al­te foto­grafii şi le-am primit în aceeaşi zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu pi­cioare lungi, lungi, pe­da­lând pe o bicicletă ma­re, roşie, ea alături de o grupă de studenţi cărora le era profesor, ea în Copoul Iaşului, cel atât de drag mie, ea cu câţiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva şi să trebuiască să dau explicaţii. La insistenţele ei, am găsit tot felul de pre­texte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năştea în mine un sentiment de vinovăţie oarecum straniu, pentru că nu greşisem cu nimic, cel puţin nu încă. Dar fata începea să-mi placă şi asta mă apăsa, căci doar eram în­surat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea dis­tanţă de Bucureşti şi am continuat, pentru că demult nu mă mai simţisem aşa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de nelinişte creştea în
mine, aco­pe­rind, unul după altul, toate ungherele trupului, în ace­laşi timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei ce­lule era pricinuit în parte de mister, în parte de do­rinţă. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un ne­sfâr­şit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simţurile mi s-au con­centrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele compu­terului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele şi pipăiam cu degetele. Zâm­betul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe braţe, pe umeri, pe gât, pe cap şi se cuibărea în globii mei oculari - care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămaşă de noapte, cu laptopul pe ge­nunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase şi vâr­tejuri de iasomie.
Şi nu doar eu trăiam ca şi cum aş fi fost legat la un aparat de visare.
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la pro­­priu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică şi dezinhibată şi jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului şi uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una şi mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creştea ritmul şi pasiunea, pre­ves­tind apogeul. Şi când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeaşi voluptate pe care ţi-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noas­tre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi relua­te mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenţi de sta­rea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se pro­­­iecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă spe­cia­lă, care făcea decorul minuscul şi numai chipurile noastre clare şi adânci, precum porţile dintre două lumi. Tentaţia de a trece prin aceste porţi era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfăţul n-avea sfârşit. Să ne înveşnicim în fan­tezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cu­noaştem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum parado­xal, la fel de mare era dorinţa de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile... Ca atunci când vi­sezi frumos şi îţi doreşti atât de mult să fie adevărat, în­cât te trezeşti să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cu­vintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem au­dio-video mai bun decât al messenger-ului. Şi zeii au ţinut cu noi. A ne vedea şi auzi au dat o mai mare forţă visu­lui. (Continuare)

5 Comentários:

Melly spunea...

Captivant!
Eram gata sa cred ca e vorba chiar despre tine si totusi ceva nu m-a lasat. :)
Duminica placuta!

Răzvan Codrescu spunea...

Proză excelentă, care îl poate face gelos şi pe un Mircea Cărtărescu. Felicitări şi la cît mai multe recidive!

Claudiu Târziu spunea...

@ Melly:

Multumesc.
Sa nu confundam literatura cu realitatea, chiar daca una se inspira din cealalta :)

Claudiu Târziu spunea...

@ Răzvan Codrescu:

Mulţumesc mult. Voi recidiva :)

Cătălin Mareş spunea...

Foarte interesantă şi bine scrisă. Am citit cu sufletul la gură, pînă la un punct credeam că e vorba despre mine. :)