marți, 23 septembrie 2008

Gânduri despre ortodoxul român, astăzi, în lume: împotriva teologiei de debara

de Mircea Platon


1. Naţionalism şi patriotism

Recent, revistele Dilema Veche (nr. 239 din 11 septembrie 2008) şi 22 (Alt 22, Nr. 260 / 16-22 septembrie 2008) au pus în discuţie naţionalismul şi patriotismul încercând o redefinire a primului în termenii celui de-al doilea, şi o redefinire a celui de-al doilea în termenii unui proiect politic civilizator european. Salvele de deschidere ale celor două grupaje de articole sunt trase de Andrei Cornea, care scrie despre identitatea naţională ca despre o “Preocupare toxică”, şi de Alina Mungiu, care mărturiseşte că naţionalismul o “plictiseşte din ce în ce mai tare” şi de aceea preferă să scrie despre “Patriotismul ca problemă”. Trecând peste sastiseala pe care mi-o cauzează intelectualii plictisiţi (de naţionalism), trebuie să rezum poziţiile celor doi după cum urmează.
Pentru Alina Mungiu, o patrie e “un proiect colectiv de devenire”. Există însă, desigur, proiecte de devenire bune şi proiecte de devenire rele. Alina Mungiu nu are “decât simpatie” pentru orice proiect “de a completa civilizarea şi europenizarea României”. Datorită acestei definiţii, care ocoleşte cu grijă orice determinare istoric-organică a proiectului civilizator şi subiectului civilizat, Alina Mungiu poate să declare: “Patria mea nu e România, deşi este şi asta, intens, având atâtea de terminat la ea, în primul rând statul de drept, prag fundamental niciodată trecut de-a binelea. Patria mea e tot postcomunismul, din Caucaz la Tirana, în care regăsesc acelaşi proiect care are încă nevoie de noi (...) Am studenţi thailandezi, şi latino-americani, şi africani, cu care lucrez foarte bine, dar cu ai mei am în comun ceva mai mult, lucrul din care emană adevărata esenţă a patriotismului, o problemă comună. Când asta nu mai este, patriotismul se stinge, cum vezi în unele ţări occidentale. Din fericire, simt că mai avem asigurate generaţii întregi de problemă, deci generaţii de nevoie de patriotism.”
Aşadar, pentru Alina Mungiu, patriotismul nu mai e nici măcar acea devoţiune faţă de religia civilă, acea pietas romană faţă de strămoşi şi instituţiile prin care perpetuăm memoria lor. Cu alte cuvinte, patriotismul şi-a pierdut şi sensul de iubire fata de ţara/provincia natală si chiar şi caracterul de esenţialism constituţional, ca să zic aşa, pentru a deveni o simplă agendă de lucru. Patriotismul e o listă de cumpărături prinsă, cu un magnet, pe frigiderul plin cu bunătăţi al utopiei. După ce ai cumpărat sau rezolvat tot de pe listă, te poţi inchide în frigiderul postistoric pentru a muri – sau criogena - înfulecând cele agonisite în conformitate cu lista. Rostul patriotismului ca problemă e deci de a se autosuprima (dialectic) rezolvând toate problemele.
Conform Alinei Mungiu, Occidentul şi-a terminat problemele, e în utopie, poate deci să moară sau să doarmă liniştit. Dar oare de ce nu şi-ar descoperi Occidentul o nouă, patriotică agendă de lucru în renaşterea spiritului patriotic? Poate că Occidentul ar putea renaşte dacă ar putea avea loc o dezbatere onestă - deschisă, fără inhibiţiile induse de corectitudinea politică şi de prejudecăţile antinaţionale şi antipatriarhale implicite proiectului UEuropean de astăzi - despre adevăratele cauze ale morţii patriotismului occidental.
În condiţiile în care această dezbatere nu are loc, şi în care România e continuu injectată cu tranchilizante ideologice UEuropene, nu-mi rămâne decât să mă întreb dacă activitatea Alinei Mungiu nu va duce la “moartea” patriotismului românesc anterior celor câtorva generaţii prevăzute de ea. Pentru că, dacă patriotismul e dependent de recunoaşterea unei probleme, şi recunoaşterea unei probleme e dependentă de cineva care să aibă curajul de a striga că împăratul e gol, cine ne garantează că, în climatul de conformism generalizat şi de mimetism nevertebrat care domneşte astăzi în România, va mai fi cineva dispus, peste încă o generaţie, să-şi rişte “poziţia” pentru a atrage atenţia asupra unor probleme (afară de stângiştii cu program, a căror “problemă” e “rasismul” sau “intoleranţa” României profunde). Fără probleme, şi “brave new world” e prin definiţie fără probleme, no patriotism. Situaţia e implicită actualei poziţii a Alinei Mungiu, care e dedicată ducerii la îndeplinire unui “proiect de lucru” civilizator în România; nu e deci un proiect civilizaţional românesc, ci doar în România, e o franciză pentru care România nu furnizează nimic altceva decât materia primă şi încăpăţânarea concretului de a nu funcţiona mecanic. Conform actualului proiect civilizator dus la îndeplinire de “elitele” noastre, România nu are a furniza acestui patriotism un ţel al ei. România are a se civiliza şi adopta modelul civilizaţiei occidentale. România nu are a se creştina, de exemplu, sau a se regăsi, a afla cine este.
Nu, pentru că aceste preocupări sunt “toxice”, ne previne Andrei Cornea, care ne oferă şi o analogie fiziologică a acestei maladii naţionaliste: “Este particularitatea organismelor sănătoase să nu fie conştiente de sine. Piciorul sănătos umblă, dar nu ştie că umblă, la fel şi inima sau plămânii. Cel care e conştient că respiră, de fapt gâfâie, iar cel care ştie că umblă, şchioapătă.” Mă întreb dacă Andrei Cornea ştie că scrie. Sau ce scrie. Probabil că nu, de vreme ce continuă: “Unii cred că gândirea face excepţie: a gândi cu conştiinţa de sine ar fi suprema gândire. Nu ştiu în ce măsură e aşa, dar e limpede că cel puţin marile creaţii ale spiritului apar mai degrabă fără ca autorii lor să ştie bine în ce fel.”
Interesant mi se pare în acest pasaj faptul că Andrei Cornea combate teoria “romantică” - sau “contrailuministă” ar numi-o probabil domnia-sa pe urmele lui Isaiah Berlin - a naţionalismului în numele teoriei romantice a geniului. Pentru că, dacă-i întrebai pe Vergilius, pe Dante sau pe Boileau ce şi cum în chestiunea ierarhiilor estetice şi regulilor artei, ar fi ştiut să-ţi răspundă. Doar geniul romantic ar fi tăcut în faţa întrebărilor mundane pentru a se lansa inspirat în torente muzicale sau despletiri lirice. Acolo unde Alina Mungiu ne propune, cu patriotism de simpozion, o agendă de lucru şi o mapă, Andrei Cornea ne îmbie relaxant cu geniul pur, cu idiotul de geniu, care tace în faţa măreţiei propriei creaţii.
După părerea mea, există două slăbiciuni esenţiale ale analogiei lui Andrei Cornea. Prima e că, din moment ce specific geniului autentic e să nu poţi defini ce anume te ia în stăpânire, atunci specific naţionalismului autentic ar fi supunerea necondiţionată unui principiu, esenţe, superioare căreia noi îi suntem doar portavoce mesianică. Un naţionalism inspirat iliterat e cel mai puternic dintre toate şi vocea dezîntrupată radiofonic a lui Hitler ar fi exemplul cel mai bun pentru acest tip de naţionalism mesmeric pe care, nu am nici o îndoială, Andrei Cornea îl detestă la fel de mult ca şi mine.
În al doilea rând, dacă e adevărat că poetul, sau creatorul în general, nu ştie cum face ceea ce face, dacă e adevărat că e inspirat, nu e mai puţin adevărat că se întreabă mereu dacă va mai fi inspirat, dacă e cu adevărat bun în ceea ce face. De aceea, după cum ne-o dovedeşte istoria, arta merge, atât de des, mână în mână cu orgoliul şi chiar cu paranoia. Pentru că în dosul siguranţei de sine în momentele creaţiei se ascunde veşnica interogaţie asupra propriei identităţi creatoare: e binecuvântare, e blestem, e cruce, e talant, e bine, e rău (să fii poet, filosof, compozitor, regizor, român, paraguayan)? Uneori, această torturată interogaţie sfârşeşte cu un glonte tras în cerul gurii. In cazul analogiei fiziologice, trebuie spus că piciorul funcţionează fără să ştie, dar creierul ghidează piciorul şi dă direcţia. La urma urmelor, cine ar vrea să aibă conştiinţa de sine a propriului picior?
Există aşadar o îmbinare firească de ierarhii şi posibilităţi naturale care face ca nici o creaţie să nu fie doar a “spiritului”, după cum scrie Andrei Cornea, ci a persoanei, trup şi suflet. Orice creaţie e un act liber al unei persoane în lume. Persoană care e liberă pentru că e responsabilă. Şi de aceea explorarea propriei identităţi ar trebui înţeleasă ca interogaţie asupra propriilor responsabilităţi. Pentru că, lipsită de acest moment al dezbaterii oneste şi cuprinzătoare referitoare la propria identitate, responsabilitatea civilizării României devine o simplă sarcină-standard, un punct de pe o agendă de lucru stabilită în nicăieri şi dusă la îndeplinire de agenţi orbi a căror singură identitate e latitudinea şi longitudinea unde-şi primesc instrucţiunile şi cecul.
De aceea, cred că rostul şi scopul dezbaterii asupra propriei identităţi e acela de a formula în termeni comprehensivi - nu doar strategic civilizaţionali, ci teologico-istorico-politici - un mod de a consolida şi susţine domeniul, natural, al vieţii social-politice româneşti ca domeniu al libertăţii. Şi acest lucru aduce în dezbatere chestiunea relaţiei dintre teologie şi politică.

2. Teologie şi politică
Relaţia dintre teologie şi politică e o chestiune mult prea vastă pentru a putea fi dezbătută în cadrele unui articol de mici dimensiuni şi restrânse ambiţii. Pentru a circumscrie discuţia încă din start arealului românesc, voi atrage atenţia asupra mizelor “cazului Corneanu”, moment semnificativ al dinamicii teologico-politice româneşti. “Cazul Corneanu” a fost, în principal, o confruntare între o tabără care judecă teologicul din punct de vedere politic, şi o tabără care judecă teologicul din punct de vedere teologic. Prima tabără, ecumenică, argumenta pentru lipsa de relevanţă a canoanelor şi dogmelor bisericeşti în faţa imperativelor politice care ar impune unirea/împărtăşirea ortodocşilor cu catolicii sub autoritatea Papei de la Roma spre mai deplina noastră integrare europeană şi civilizare. A doua tabără, tradiţionalistă, susţinea că viaţa liturgică nu trebuie distorsionată de dragul criteriilor politice şi că nu trebuie să-i dăm cezarului ce al lui Dumnezeu. În esenţă deci, tabăra tradiţionalistă, ca şi cu prilejul alegerii patriarhului BOR, s-a opus unei imixtiuni a politicului în viaţa bisericii.
Dar cred că tabăra tradiţionalistă poate fi pândită de un pericol, şi anume de acela al unui fel de monism ortodoxist. Şi îl numesc intenţionat “ortodoxist”. Pentru că, dacă ortodoxia e dreapta credinţă, şi dreapta credinţă include şi distincţia creat/necreat, fire/Creator, propriu ortodoxistului din lume e de a nu-şi asuma libertatea creaturală. Neasumând natura, neasumând politicul, de exemplu, ortodoxistul nu îşi asumă libertatea. Pentru că, în esenţă, acesta e rolul istoriei: e un timp al alegerii, al libertăţii şi deci al responsabilităţii. Cu cât suntem mai responsabili, cu atât suntem mai liberi. Monahul e liber şi pentru că duce cu el povara mântuirii sufletelor celor care se spovedesc la el. Are o familie mai largă şi o responsabilitate mai tăioasă decât cea a părinţilor naturali. Dar pentru ortodoxul din lume, poate din cauza deceniilor de comunism, legătura dintre ortodoxie şi libertate s-a subţiat. Am uitat că un ortodox din lume are două datorii: aceea de a fi ortodox şi aceea de a fi în lume, de a crede şi de a sluji. Libertatea nu e manifestată doar în propria cămară, la lumina candelei. Libertatea, atunci când eşti în lume, se manifestă trăind în Hristos în cadrul instituţiilor – statul, familia, neamul – lăsate de Dumnezeu pentru existenţa noastră în ordinea firii. Aceste instituţii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Ele nu mântuiesc, dar fără ele nu putem supravieţui pentru a trăi duhovniceşte. Ele sunt cadrul vieţii fireşti în care putem căuta viaţa suprafirească.
Şi din această perspectivă, a asumării firii ca exerciţiu al libertăţii, trebuie să privim şi domeniul vieţii politice la noi. Există o tendinţă de a demoniza nu doar clasa politică actuală, ceea ce nu e poate decât o uşoară exagerare, ci viaţa politică în sine, politicul ca atare. Pentru a da un exemplu concret, mă voi referi la comentariul unui nevăzut prieten ortodox de pe forumul blogului lui Claudiu Târziu:
“De fapt, eu chiar nu mai aştept nici un model din politica noastră, şi nici din a altora. Părintele Amfilohie spunea, şi spune şi acum, că noi nu mai asteptam personalitati care sa vina cu un discurs "salvator", fie el si conservator (adaug eu). Pur si simplu e periculos sa ai asteptari din zona politicii, in aceste zile, cand se practica deghizajul perfect. Ne iluzionam daca credem ca mai poate fi un personaj care sa reprezinte in mod autentic, nefatarnic, valorile reale. Cam asta spunea parintele Amfilohie, si cam asta cred si eu. Ba, mai cred ca (alaturi de un parinte ca Serafim Rose) Antihrist nu va fi un Obama perfect, adica un stangist, ci cred ca va reusi sa fie cumva deasupra acestui clivaj dreapta stanga, modernitate, traditie. El va oferi un surogat de traditie, insa un surogat extrem de convingator. El nu va veni doar cu idei multiculturale, nu, ar fi prea simplu. Va fi o copie a lui Hristos si o intruchipare a tuturor iluzionismelor noastre, fie de dreapta, fie de stanga.”

Sunt de acord că nu trebuie să aşteptăm personalităţi care să vină cu un discurs “salvator”. Dar paradoxul e că tocmai astfel de persoane au priză în lumea ortodoxă românească. Suntem antimilenarişti în teorie, dar milenarişti în practică, unde o mare parte a credincioşilor şi clericilor ortodocşi a votat, ani de zile, sedusă de retorica de extracţie apocaliptic-neoprotestantă a lui Corneliu Vadim Tudor. E adevărat că nu trebuie să aşteptăm personalităţi salvatoare pentru că nu ne putem lăsa “salvaţi”. Dumnezeu ne aşteaptă să lucrăm împreună cu el pentru mântuirea noastră. A crede în personalităţi salvatoare înseamnă a abdica de la datoria noastră de a lucra noi înşine la propria noastră mântuire.
Ortodocşii nu ar trebui să vrea să se mântuiască prin politică, aşa cum vor, de exemplu, stângiştii sau dreapta liberală care imanentizează eshatonul în statul comunist sau în capitalismul-multicultural. Dar ne trebuie oameni politici ortodocşi realişti, care să nu dispreţuiască omul obişnuit, provincialul, ne-integratul UE. Nu trebuie să aşteptăm personalităţi politice “salvatoare”. Dar trebuie să căutăm persoanele care ne pot responsabiliza politic. Realismul ortodox, în politică şi religie, e cea mai bună pavăză împotriva amăgirilor. Realismul se opune şi optimismului deşănţat şi pesimismului apocaliptic. Altminteri facem ce vor şi duşmanii ortodoxiei: facem din ortodoxie o problemă intimă, ne zidim apocaliptic în afara istoriei pe care o abandonăm diavolului şi ne lepădăm de fapte, rămânem doar cu credinţa şi cu "biserica interioară". Cu un fel de “purgatoriu” de debara în care, nici în mănăstire, nici în lume, stăm şi aşteptăm să ne curăţăm de păcate luptând selectiv.
A aştepta să ne mântuim politic înseamnă a trata politicul ca pe o religie. Ceea ce e o eroare fatală. Dar a nu trata domeniul politic ca pe un domeniu de manifestare firească a oricărui creştin e o altă eroare. Creatura e distinctă de Creator, dar Creatorul ţine creatura. Politicul e distinct de religios, dar religiosul trebuie să ţină politicul. Creştinii trebuie să facă politică, să articuleze, aici sunt de acord cu Alina Mungiu, un proiect politic al cărui scop să fie nu mântuirea noastră, ci libertatea Bisericii, înţeleasă în sens de comunitate a tuturor creştinilor, trecuţi, prezenţi şi viitori. De aceea, libertatea Bisericii înseamnă şi libertatea transmiterii tradiţiei şi instrumentelor de înţelegere a tradiţiei (prin şcoală, viaţă culturală, politică etc.). Nu trebuie să politizăm Biserica. Ci doar să păşim creştineşte în cetate. Dar pentru asta trebuie să înţelegem cine suntem şi unde stăm.
Comunismul nu ne-a înstrăinat de Occident de vreme ce a fost produs de Occident şi impus în România cu acordul occidentalilor care şi acum continuă să nu-şi onoreze obligaţia morală de a recunoaşte că au greşit deja şi că nu mai au dreptul de a ne supune unor noi procese de “reeducare”, democratică de data aceasta. Comunismul ne-a "occidentalizat", ne-a industrializat, ne-a asfaltat, ne-a electrificat, ne-a modernizat, ne-a proletarizat. Comunismul a făcut, din ţărani, dezrădăcinaţi de uzină. Comunismul a făcut un Bucureşti nord-coreean şi din Iaşi, oraş boieresc universitar, oraş demiproletar. Teza înstrăinării noastre comuniste de Apus, a dublei noastre înstrăinări cum o numeşte Teodor Baconsky gândindu-se la ce a mai rămas din democraţia occidentală şi din Biserica Romano-Catolică, e falsă. Noi nu am fost înstrăinaţi de Occident. Am fost masacraţi pentru a fi occidentalizaţi mai uşor. Atunci şi acum.
În timpul comunismului, elitele istorice, aristocraţia şi ţărănimea creştină au fost lichidate. În vremea “tranziţiei”, s-a vegheat ca nu cumva elitele ortodoxe(-naţionale) să reînflorească. Şi asta pentru că “laicismul democratic” sub a cărui domnie se află România acum, în UE, e o continuare nu cosmetizata, ci amplificată, “ecologist”, “multiculturalist”, “antirasist”, “feminist”, a ateismului comunist. Dacă îndrăznim să afirmăm că întreaga noastră cultură nu e străină de temeiul ei religios, nu ni se mai acceptă nici cultura, nici religia. Naţionalismul, expresie culturală a creştinismului, e contestat din punctul de vedere al unei teologii spiritualiste, a dezrădăcinarii. Creştinismul, loc de întâlnire cu Dumnezeu, e luat sub protecţia Comisiei Monumentelor Istorice şi muzeificat cultural. Creştinismul nostru e învinuit de prea multă istorie. Istoria noastră e învinuită de prea mult creştinism. Ortodoxia trebuie să stea sub obrocul funcţiei ei politice, de condiţionare sufletească întru obedienţă a cetăţenilor. Politica noastra trebuie să stea sub semnul funcţiei ei anticreştine. Trupul, rădăcinile sunt contestate în numele globalismului. Sufletul e reconvertit în funcţie a trupului. Si tot aşa.
Initiaţivele oficial-instituţionale au mers mai ales pe contransens cu ortodoxia şi au avut ca scop mai ales decapitarea corpului social creştin. Cine articulează păsurile creştinului de rând în faţa stăpânirii? Rugaciunea i le articulează în faţa lui Dumnezeu. Dar în faţa veacului, cine? Suntem, din cauza Europei şi a nevredniciei noastre creştine şi nu doar civilizaţionale, acefali cultural-politic. Avem o elită ventrilocă, vorbind cu glasul nimănui. Da, trebuie să fim articulaţi şi să ne facem tuturor toate, chiar şi gramaticii grămătici, pentru slava lui Hristos. Dar nu se pot face tuturor toate decât cei care sunt liberi pentru că sunt robi lui Dumnezeu.
Problema mea e mai puţin cu oamenii care nu înţeleg unde trebuie să pună virgula, sau cum ne poate folosi, în context românesc, pentru legitimarea unei autentice forţe politice de regenerare a României, “discursul” Palin. Gâlceava mea principală e cu acei care înţeleg şi unde se pune virgula, şi la ce bun Palin, şi cine e Adevărul, şi care nu fac nimic altceva decât să se împotrivească esoteric “divulgării” acestor “secrete”. Nu pot să-i cer ţăranului să fie elită. Dar pot să-i cer elitei să fie creştină dacă pretinde că îl reprezintă pe românul creştin (cel puţin pentru că acesta plăteşte impozitele din care provine venitul elitei). “Fundamentalistul” agramat îşi trădeaza vocaţia mai puţin decat “elita” gnostică. Şi ce au în comun fundamentalistul agramat care caută să sară peste propria umbră şi elita gnostică e trufia. Care nu se “rezolvă cultural, ci creştin. Dacă elita şi-ar înţelege locul şi rostul, am avea creştini articulaţi care ar putea să ocrotească şi să ajute să înflorească pe creştinii articulaţi doar duhovniceşte. Aşa, rămânem cu o armată de ologi. Elita noastra nu e doar elita chiorilor în ţara orbilor, ci elita chiorilor care se străduiesc să-i orbească pe toţi.
Şi ne orbesc vorbindu-ne de “umanismul creştin” opus umanismului ateu şi reacţionarilor “fundamentalişti”. Dar umanismul creştin e în cel mai bun caz un pleonasm şi în cel mai rău un impuls spre secularizare, din moment ce nu e decât dublarea componentei umane în dinamica vieţii creştine, care e urmarea lui Dumnezeu, Care s-a făcut om. Umanismul creştin vrea parcă, prin denumirea sa, să umanizeze creştinismul, de parcă creştinismul nu ar fi deja calea de a restaura firea umană făcându-ne dumnezei după har.
Cred că ceea ce avem de făcut acum aşadar este de a responsabiliza teologico-politic românul creştin ortodox, pentru că fără această responsabilizare el nu va putea fi liber. Aşa cum Dumnezeu s-a înomenit, trebuie şi noi să ne asumăm propria noastră umanitate, nu pentru a rămâne în ea, ci pentru a fi siguri că nimic nu ne poate trage înapoi din drumul nostru spre viaţa veşnică, pentru a o trage pe toată după noi.

3. Unde apare Vlahuţă
Şi aici “păşunismul” îşi are valoarea lui pentru că ne reaminteşte ce înseamnă firea, căzută, desigur, dar nu mai puţin fire. “Păşunismul” ne aminteşte, într-o lume împânzită de propriile noastre creaţii, de lumea creaturilor lui Dumnezeu. Ne reaminteşte smerenia lucrurilor mici, la scară umană.
Mai întâi o observaţie preliminară. Lumea s-a schimbat mai mult în ultimele două sute de ani decât cei 1800 scurşi de la naşterea Mântuitorului şi până la 1800. Am intrat, în ultimele două sute de ani, sub zodia mecanicului, a timpului mecanic, a spaţiului mecanic, a “maşinilor de locuit”, a semafoarelor, maşinilor, muncii în serie. Împreună cu redefinirea coordonatelor noastre existenţiale, a redefinirii habitatului nostru natural, care a devenit tot mai artificial, tot mai “man made”, se încearcă şi o redefinire a omului. După ce omul a “făcut” o lume nouă, din plastic, în China, încearcă acum să facă şi un om nou care să populeze această lume nouă. Un soi de android spălat pe creier de corectitudinea politică, bisexuat, fără memorie, fără istorie, fără rădăcini, un om care nu locuieşte în lume, ci în trafic, între casa în rate şi slujba corporată, în hotelul global, un clonat care îşi este propriul lui Dumnezeu. Definită de Norman O. Brown, un guru intelectual al noii stângi, clasicist educat la Oxford de Isaiah Berlin, sarcina elitelor actuale ar fi: “The endless task: to achieve the impossible, to find a male female (vaginal father) or a female male (phallic mother). It is to square the circle; the desire and pursuit of the whole in the form of dual unity or the combined object; the satanic hermaphroditism of Antichrist.”
Important în acest context este să remarcăm că, în epoca noastră, asaltul împotriva lui Dumnezeu este întotdeauna însoţit de un atac împotriva firii, lucru care premodernilor le era imposibil în afara unor laboratoare izolate. Având la dispoziţie mijloacele tehnicii moderne şi ale ingineriei sociale, noii “umanişti” nu mai vor doar ca omul natural să uite de Dumnezeu, ci şi ca omul natural să nu mai existe, ca omul în care s-a întrupat Dumnezeu să nu mai existe. Nu e vorba doar să uităm cine ne-a făcut şi de ce. Ci chiar să trecem la autofabricarea noastră în serie astfel încât duhul lui Dumnezeu nici să nu mai aibă în cine să sălăşluiască. Elitele acestei lumi sunt un fel de “hoţi de cadavre”: le fură ca să le dea o viaţă artificială care ar preveni învierea. Creştinul trebuie deci astăzi să salveze şi “păgânul” din el care trebuie mântuit.
Iisus Hristos a binecuvântat unirea dintre un bărbat şi o femeie, ne-a lăsat Sf. Maslu ca să ne însănătoşim trupeşte, ne-a lăsat spovedania pentru ca să ne vindecăm sufleteşte, a binecuvântat copiii, a predicat pe margine de lanuri, a fost, orice ar spune unii teologi ortodocşi de închiriat, un “Iisus prin grâu” şi a folosit mereu un limbaj legat de viaţa firească. Acum, e adevărat că nu viaţa agrară mântuieşte. Poţi să te mântuieşti la bloc şi poţi să te pierzi la mănăstire. Dar, atât timp cât doar Dumnezeu ştie cine e mântuit şi cine nu, datoria noastră e de a căuta un “loc bun” de mănăstire sufletească. Şi viaţa în ordinea firii, căzute desigur, dar a firii, ne dă mai multă libertate interioară decât viaţa în lumea sintetică a omului autoclonat. Credinţa descoperită de cei din închisori e credinţa celor suferinzi şi credinţa celor scoşi în afara lumii civilizate. Credinţa celor aflaţi pe exteriorul lumii ca o roată dinţată în care locuim. Proiectul teologico-politic al lumii actuale urmăreşte să absoarbă totul în imanent şi să creeze un Dumnezeu după chipul şi asemănarea omului fără Dumnezeu. Adică un prototip robotic multiplicat, ca o aporie, la infinit, fără destinaţie.
Rolul păşunismului, al lui Vlahuţă de exemplu, al tăiatului lemnelor, al creşterii de copii, al împletitului, al vieţii în ordine naturală, e să ne reamintească de noi înşine aşa cum suntem. Trăim într-un sistem menit a ne face să uităm de noi înşine fie vorbindu-ne mereu de noi înşine ca să ne modeleze, fie făcându-ne să evadăm din noi înşine în vis, drog, fantezie cinematografică, shopping spree/ orgasm achizitor etc. Omul de acum funcţionează, dar nu mai lucrează, nu mai e în contact cu lucrurile, cu realitatea. Funcţionează în propria lui realitate. Diminuarea realităţii duce la diminuarea naturii umane. Lucrând în lume din ce în ce mai puţin, pierdem contactul cu orizontul stării noastre creaturale.
Nu trebuie să uităm, de exemplu, de pervertirea sufletească produsă, acum, de un sistem de şcolarizare prost, care, nemaînvăţându-l pe copil nimic despre tradiţie, uită să-l mai pregătească să fie smerit, să aibă conştiinţa propriului loc în istorie, a contextului care dă semnificaţie propriei vieţi. Nu e important doar ca elevii să aibă icoane în clasă, ci e important şi după ce manuale învaţă, după ce programă. Românii ortodocşi trebuie să lupte pentru a căpăta control asupra conţinutului şi calităţii programelor şcolare. Dezinteresul actual, punctat de indignări apocaliptice ocazionale, nu are eficienţa pe care ar avea-o monitorizarea continuă a realităţii învăţământului românesc de către asociaţii de părinţi ortodocşi. Nu e vorba de transformat şcolile în instituţii de îndoctrinare ortodoxă, ci de redarea demnităţii şi funcţiei specifice învăţământului: aceea de a educa copilul în spiritul valorilor clasice, de sensibilizare a lui la continuumul istoriei, la natura creaturală a omului. Nu în ultimul rând, şcoala trebuie să-l înveţe pe copil adevăratele definiţii ale cuvintelor şi înţelesuri ale lucrurilor, în condiţiile în care “elitele” lumii noastre practică un continuu bruiaj conceptual care redefineşte lumea redefinind instrumentele noastre de înţelegere a lumii. “Cuvintele îşi pierd puterea lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate şi ajung ca moarte”, spunea Sfântul Nicolai Velimirovici.
De aceea e important, de exemplu, ce fel de elite avem. Actualele elite sunt semnele dependenţei noastre. Sunt elitele lipsei noastre de libertate, nu doar pentru că nu ne exprimă, ci pentru că sunt mandarinii sinteticului, elite tehnocratice, desprinse de sensul adânc al vieţii noastre şi cuplate la instrumentele funcţionării sistemului. Gardienii nu sunt elită. Nu sunt elite în ordine naturală, istoric-organică, sau elite în ordine supranaturală, religios-sfinţitoare, sunt elite în ordine sintetică. Sunt semnul dependenţei noastre de o ordine nefirească. Sunt semnul abdicării noastre de la propria libertate dăruită de Dumnezeu pentru a ne mântui.
Şi atât timp cât nu lucrăm şi politic, atât timp cât ne vom mulţumi să afurisim televizorul, sau politica, sau “lumea” în general, cu atât mai mult efect asupra noastră vor avea televizorul, politicienii corupţi şi lumea în general. Dacă nu ne asumăm propria noastră umanitate în numele lui Hristos, vom fi învinşi de demonii purtând masca propriei noastre firi. Decenţa nu mântuieşte. Dar poate fi semnul sub care creştinul să acţioneze politic. Pentru că, aşa cum creştinul ortodox nu are nevoie mereu de reasigurări profetic-inpirate că Dumnezeu e cu el, aşa cum nu trebuie să facă mereu minuni şi să vorbească în limbi, aşa nici implicarea noastră politică nu poate sta doar sub semnul sfinţeniei. Dar dacă a fi om normal astăzi a ajuns un lucru eroic, aceasta e şi vina creştinilor care au refuzat eroismul asumării întru Hristos a firii. Poate că “păşunismul” zahariseşte credinţa. Dar credinţa noastră laşă prea a amărât România de azi.

18 Comentários:

Razvan Codrescu spunea...

În vremea comunismului (din a cărui paranteză istorică încă n-am ieşit pe deplin) creştinii s-au mulţumit cu dreptul de a fi lăsaţi, măcar duminical, să iasă din cetatea atee şi să intre în biserică. Astăzi ei trebuie să-şi revendice dreptul de a ieşi din biserica-refugiu şi de a reintra lucrător în cetate, reconstruind-o pe măsura celor deprinse în biserică. A extinde biserica asupra cetăţii, nu în "literă", ci în "duh", redeschizînd tradiţia actualităţii şi actualitatea tradiţiei, şi redîndu-le amîndurora adevăratul numitor comun: pe Hristos cel Înviat, "Acelaşi ieri, astăzi şi în veci" - iată singurul "proiect" care poate legitima un popor creştin şi o elită creştină. Altminteri vom rămîne cobaii artificialelor proiectele "UEuropene" din care se hrăneşte osînza d-nei Mungiu, "occidentalizîndu-ne" şi noi ca să putem muri civilizat şi nepatriotic, căci nu văd de ce tocmai în noi Occidentul ar da altfel de roade decît a reuşit să dea la el acasă.
D-l Platon pune degetul în rana unui "to be or not be" ortodox şi românesc care nu mai poate suferi amînare fără consecinţe de tip apocaliptic. Adevărata "dilemă" e, pînă la urmă, cea dintre viaţă şi moarte, pe care "Dilema" tutelară a elitelor clientelare are aerul de a nici nu o bănui. Sau de a o bănui numai sub cinica opţiune a lui... "Apres moi, le deluge"!

heraasku spunea...

Cu respect.
Denis de Rougemont, in cartea nedrept si periculos uitata "Partea diavolului", spune despre Diogene, parca:
Diogene cauta ziua in amiaza mare un om si nu gasea. Nu ma mir ca nu a gasit. Singura metoda de a gasi un om este sa devii tu insuti unul.
Asta este morala ORTODOXA. In rest suntem intr-adevar sub semnul antihristic.
Si n-ar fi rau sa mai recitim Soloviev sa ne reamintim modul prin care ultimul antihrist - cel mai mare caci este ultimul si isi trage puterea din oamenii ce nu mai pot fi intorsi de puterea sfintilor caci uraciunea pustiirii sta in locul cel sfant, in inima - cucereste lumea ortodoxa.
Hristos a inviat!

Vlad spunea...

Domnule Platon, sunt intru totul de acord cu dumneavoastra. Citind acest articol parca s-ar fi deschis niste ferestre in sufletul meu, ferestre care asteptau de mult sa fie deschise. Insa vreau sa va intreb: cum credeti ca se va reusi trezirea constiintei elitelor romanesti, si aici ma refer la acei oameni care inca nu sunt inregimentati, care scrasnesc din dinti fara insa a sti cum sa reactioneze? Nu ar trebui o actiune sustinuta, un nucleu? Si asta nu inseamna doar niste bloguri minunate cum este acesta de fata si niste articole disparate. Nu, e nevoie de o actiune mult mai bine pusa la punct, pentru ca si "provincia" sa fie conectata la ce se inalta aici. Poate niste conferinte, poate o si mai larga mediatizare a ideilor promovate de re-increstinare si responsabilizare a rolului omului in lume din punct de vedere teologic, social si politic, ar fi benefice. In astfel de situatii imi pare sincer rau ca nu sunt miliardar, ca nu pot oferi finantele pentru ca aceste idei sa ajunga sa aiba priza la intelectuali.
Pentru ca e tragic: "capitalismul" acesta pune accentul pe masse, dar nu intr-un sens benefic, ci in sensul pervertirii lor. Li se ofera paine, circ, sunt corcoliti prin mesaje publicitare aiuritoare, li se exacerbeaza orgoliul de animal dezinhibat, si massele, care mereu au fost manevrabile, acum sunt folosite pentru a tacea pe vecie, pentru a duce perpetuu o viata acefala, cum i-ati spus dv. Cum mai putem noi schimba ceva? Daca massele sunt atat de prinse in miraj, credeti ca le vom mai putea trezi? Pentru ca fara mase, doar o revolta a adevaratei elite, imi pare sortita esecului.
Nu neg, ca unde noi planuim in van, Dumnezeu actioneaza si infaptuieste miraculos... Asta sa fie oare raspunsul?
Si da, eu o recunosc: sunt atat de comod incat imi e usor sa mai postez din cand in cand cate un comentariu care sa imi linisteasca constiinta. Dar nu e suficient, nu e de ajuns, nu pot sa ma multumesc la infinit cu atat! E vremea sa renuntam la discutii sterile si sa punem Cuvantul in locul pe care il merita. Vorbele sa nu mai fie niste pietre aruncate in vant, ci sa fie traire, forta, semnificant. Intr-o lume golita de sens e nevoie sa mustim de intelesuri, care sa deschida in sufletele celor care citesc/asculta/privesc, asa cum ati deschis in mine multe ferestre prin articolele scrise de dv, noi viziuni asupra noastra, asupra lumii inconjuratoare si a rolului nostru aici.

gheorghe fedorovici spunea...

În mesajul său de acceptare a Premiului Nobel, Soljeniţîn a citat un proverb rusesc: "un singur cuvînt adevărat va preţui mai mult decît lumea toată". Fără să vrea, un anumit gen de ortodox fundamentalist sprijină efortul depus de elita necreştină pentru ca acest cuvînt adevărat să nu fie auzit în lume. Mă tem că, pe măsură ce cuvintele adevărate vor fi tot mai rar adresate lumii, ele vor înceta pînă la urmă să mai fie rostite chiar şi în Biserică.
Este foarte bine că ieşim în procesiune o dată sau de două ori pe an în jurul bisericii; am putea oare încerca să avem aceeaşi atitudine şi de fiecare dată cînd ieşim din casă?

Ovidiu Hurduzeu spunea...

Nu stiu ce “discurs” as putea folosi ca sa atrag atentia asupra IMPORTANTEI acestui eseu pentru intelegerea corecta a rolului care-i revine intelectualului ortodox in lumea de astazi. Ma refer la “intelectual” in sensul de crestin ortodox activand in spatiul public laicizat (cultural, politic etc), o persoana care marturiseste Adevarul prin cuvantul scris si rostit. Sunt constient ca unii neaga chiar existenta unui intelectual ortodox , reducand astfel ortodoxia, cum bine spune Mircea Platon , la monism ortodoxist ( teologie pura, asistenta duhovniceasca, etc) Pentru intelighentia secularizata, intelectualul ortodox este un “fundamentalist” , un loser care nu poate tine pasul cu “progresul”. Pentru ortodoxul “pur”, intelectualul ce se situeaza de partea Adevarului nu este destul de “smerit”, destul de “iubitor”, nu se “jertfeste” indeajuns.. Rolul duhovnicului este sa ne intareasca in credinta, sa se roage pentru noi, sa ne indrepte pe calea credintei, dar nicidecum sa GANDEASCA LUMEA IN LOCUL NOSTRU. Dau fuga la Parintele Iustin Parvu sa ma spovedesc, sa-mi incarc “bateriile” cu energie spirituala, sa ascult un sfat duhovnicesc. Nu sunt insa deloc sigur ca marele nostru duhovnic ma ajuta sa inteleg cum poate “precedentul” Sarah Palin sa ajute la legitimarea unei vieti politice normale la noi. Asta mi-o spune Mircea Platon. Departe de mine gandul de a pune semnul de egalitate intre duhovnicii nostri si intelectualii ortodocsi. Vreau doar sa subliniez ca in lumea de astazi, aflata pe drumul sinuciderii fizice si spirituale, a-l responsabiliza teologic-politic pe crestinul ortodox este o necesitate Vitala. Fiecare din noi are locul lui in Biserica lui Hristos, si fiecare lupta, dupa puterile lui, cu “instrumentele” (darurile) specifice care i le-a dat Dumnezeu. Si lupta nu numai pentru mantuirea sa, ci si pentru mantuirea aproapelui sau. Asa cum monahul duce “povara manturii sufletelor celor care se spovedesc”, tot asa intelectualul ortodox , in cazul acesta Mircea Platon, are responsabilitatea de a depune marturie in fata fratilor lui intru credinta despre grozaviile pe care le-a vazut si trait in mod concret in Brave New World. Sa fii sclav fericit trebuie sa ai banderola neagra pe ochi si calusul in gura asa incat sa-ti ramana descoperite doar urechile prin care, zi si noapte, sa fii indoctrinat cu proiectele civilizatoare ale Alinei Mungiu. Mircea Platon incearca sa-l ajute pe romanul ortodox sa-si smulga de pe ochii banderola, incearca sa-l faca sa vorbeasca LIBER. Nu-i acesta un gest la fel de “eficient” ( in ordine culturala) ca si un sfat dat de Parintele Papacioc (pe plan duhovnicesc)? Tot Duhul Sfant lucreaza, doar ca lucreaza in doua maniere diferite. Mircea Platon le reaminteste romanilor legatura indisolubila dintre ortodoxie si libertate, dintre ortodoxie si OMUL VIU,
autonom si responsabil (autonom nu fata de Dumnezeu, ci fata de iluziile veacului acesta) . Epoca personalitatilor salvatoare a trecut (daca a existat vreodata o asemenea epoca), nimeni in afara lui Hristos nu ne va salva. Iata de ce acum avem datoria ca fiecare dintre noi sa devenim un “eveniment” intru Hristos in familia noastra, in cartierul nostru, in tara noastra. Fiecare trebuie sa devina o “personalitate salvatoare” pentru vecinul sau. Sa devenim un “eveniment” dupa modelul Evenimentului incarnat in istorie. Si cum am putea deveni oare “evenimente” in sfera publica, de exemplu? Nu prin negarea unor aspecte ale creatiei – si sfera politica este unul dintre aceste aspecte – ci prin situarea politicului in perspectiva si in relatie cu Adevarul incarnat. Dumnezeu nu ne separa de realitate, ci ne “arunca” in mijlocul ei – dar realitatea adevarata nu este realitatea Alinei Mungiu, ci este realitatea VIE in care fiecare
fapt trimite la o realitate mai profunda care ne este revelata doar in Iisus Hristos. Eseul lui Mircea Platon ne indeamna sa opunem “realismului politic” (numit si “pragmatism politic”), realismul ortodox. Cu alte cuvinte sa opunem realismului “globalist” bazat pe abstractiuni, false iluzii, fapte manipulate mediatic, conformism (adaptarea la timpuri) – acestui realism iluzionist al Omenirii abstracte propavaduit de Alina Mungiu si prietenii ei globalisti – sa-i opunem deci realismul lui hic et nunc, al “vecinului” si “vecinatatii”, realismul care nu intelege ce inseamna Om cu majuscula. Realismul ortodox, ca parte a gandirii politice crestine, nu va salva Omenirea, ci ne va ajuta sa redevenim vecini. Dar nu putem sa redevenim vecini, nu vom reusi sa ne manifestam ca “evenimente” unul pentru celalalt, atata timp cat nu CONSERVAM ( unde a supravietuit) si nu RECREEM (unde a disparut) PROXIMITATEA, conditiile ei materiale
si spirituale. Iar acesta este deja un proiect politic. Elitele dezintrupate nu mai sunt vecini cu si pentru nimeni; iar Mircea Platon si altii ca el li se impotrivesc pe motiv ca elitele, prin diversele lor inginerii, fac tot mai problematice, sa nu spun imposibile, relatiile de vecinatate dintre oameni. (“Elitele” nu ar avea putere fara imensele “mijloace” de care dispun, dar relatia dintre “elite” si “mijloacele” tehnice este deja o alta poveste)

Ovidiu Hurduzeu spunea...

Pentru Vlad,

Ma bucur ca ati ridicat problema masificarii societatii romanesti. Elitele n-ar reusi sa-si impuna programele de inginerie sociala si economica daca nu s-ar plia pe asteptarile si iluziile "sclavului fericit", omul de masa creeat de ceea ce Ted Kaczynski, alias Unabomber numeste "sistemul industrial tehnologic". Comunismul a fost doar faza primitiva a acestui sistem. Orice discurs anti-elitist este sortit esecului daca nu este insotit de critica radicala a lui homo oeconomicus si a proptelelor lui ideologice, tehnoglobalismul si democratia de consum, decontextualizata, formulata in termenii statului birocratic-mafiot (in cazul Romaniei), democratie ce se adreseaza unui cetatean pasiv, descrestinat, deculturalizat, lipsit de o elementara educatie politica si de sentimentul solidaritatii civice. Ortodoxia, in calitatea sa de paradigma culturala si fagas civilizational care pune accentul pe persoana concreta, omul in carne si oase, situat intr-un anume loc, timp si traditie este pur si simplu SCHINGIUITA intr-o societate de masa, fie ea comunista sau postmoderna. Din aceasta incompatibilitate deriva formele absurde, grotesti sub care se manifesta democratia de masa in Romania. Problema traficului in Bucuresti pare de nerezolvat intrucat nu este in firea noastra sa rezolvam problemele ce tin de masificarea economica. In momentul in care ceva a depasit dimensiunile sale optime, "organice", a devenit masa informa, romanul se vede depasit de situatie si actioneaza haotic. Sarcina noastra nu este de a ne adapta la gigantismul societatilor de masa postindustriale, ci de a adapta pe cat posibil aceste modele de import la RIGORILE paradigmei noastre culturale. Societatea romaneasca interbelica a fost personalist conservatoare, croita pe firea romanului nemasificat. Oare nu-i mai usor sa construim pe aceste temelii istorice decat s-o luam iar de la capat cu un experiment cultural si economic falimentar chiar in societatile care l-a inventat?

manifest spunea...

Comentariul lui Vlad parca ar fi fost scris de mine, intr-atat se aseamana gandurile sale cu gandurile mele. Prin urmare, aceleasi intrebari i le adresez si eu domnului Mircea Platon.

Mircea Platon spunea...

Draga Vlad, faptul ca nu avem un "miliardar" printre noi ne ajuta sa nu facem decat voia lui Dumnezeu. Nu putem face nimic sintetic, precum "elitele" Romaniei de azi, finantate de diversi miliardari sau fundatii straine. Daca suntem crestini adevarati si Dumnezeu ne va ajuta in lucrarea noastra, atunci vom reusi sa cladim ceva trainic. Daca nu, nu. Cum vrea Dumnezeu si dupa masura vredniciei noastre, nu a contului din banca si a "poftei noastre".

Cu cele mai bune ganduri,

Mircea Platon

Vlad spunea...

Domnule Hurduzeu,va multumesc pentru precizari. Aveti perfecta dreptate. Dar cum am putea trezi aceasta constiinta amortita a romanului (eu inca sper ca e amortita la marea majoritate, si nu ca e deja pe moarte). Trebuie sa se nasca o elita cu adevarat romaneasca, dar cand? Suntem intr-o societate atat de tehnologizata, in care totul e(in)volueaza rapid. Parca nu mai este timp sa creasca o noua intelectualitate. Eu sper din tot sufletul sa ma insel. Vreau sa va spun ca am citit cu mult interes "Unabomber" si "Sclavii fericiti". Analiza atat a societatii romanesti, cat si a celei americane,arata un adevar trist: nu exista interes decat pentru "here&now", "seize the day" dar la un mod steril fara nici o bucurie adevarata de a trai. E mai mult un mod de a te minti ca esti bine, de a-ti ineca orice rabufniri. O vad in jurul meu in Bucuresti, unde sunt de 4 ani si incepe sa fie si in provincie, care este perfect mimetica. Si pe planul politic simt ca se aplica un banc pe care recent l-am primit pe net despre cum se fac balance sheet-urile la bancile din Statele Unite: "on the left side there is nothing right, on the right side there is nothing left". Sincer sa fiu, nu stiu daca generatia aceasta va da oameni politici care, pe langa intresul propriu, sa il puna si pe cel al cetatenilor. De aceea am si adoptat atitudinea parintelui Calciu: neimplicare fata de viata politica.

Dle Platon, doresc sa fac cateva precizari in legatura cu postarea mea anterioara, pentru a nu fi inteles gresit. Manifestul dumneavoastra programatic, pentru ca eu asa il vad, a actionat ca o amorsa pentru mine. Postarea anterioara a fost scrisa "dintr-un foc", la incandescent, cu riscul de a ma fi exprimat uneori exagerat, alteori pueril. Asta s-a datorat insa trairii intense provocate in mine de tot ce ati scris in acest manifest. Imi doream sa fiu miliardar, nu in sensul unui finantator cum sunt cei din vremurile noastre, ci unul care sa poata asigura caile de comunicare catre public a ideilor dv. Pentru ca aici imi pare a fi marea problema. Eu simt ca romanii in general au disponibilitate spre a se schimba, spre a iesi din paradigma asta nenorocita in care traiesc. Dar nu au un catalizator adevarat. Au doar niste facaturi de ziare, emisiuni si talk show-uri din care nu invata nimic. Ma refeream la posibilitatea de a avea un canal liber, care sa isi faca drum spre ochii, urechile si inimile oamenilor, gen televiziune, radio. Imi pare ca rostul unei persoane in lume este sa caute mantuirea, iar in momentul in care incepe sa mearga pe fagasul stramt dar bun, sa lumineze prin exemplu si pentru ceilalti. E pacat ca asemenea ganduri, trairi raman intr-o arie restransa. Eu sper ca Dumnezeu va face o minune, ca numai printr-o minune s-ar putea infaptui, si ideile dv. sa razbata spre un public cat mai larg. Sper ca m-am facut inteles, nu ma pricep sa manuiesc foarte bine cuvintele...

ionut spunea...

Draga Mircea Platon,

Ma bucur si apreciez modelul de societate propus de fratia ta si Ovidiu Hurduzeu, dar intrebarea este daca se mai poate face concret, efectiv ceva in acest sens, exista vreun proiect cu sanse? Sigur, nu strica si este chiar binevenita si simpla marturisire ca un strigat in pustiu, dar, pentru ca cei doi frati ai nostri bat mai departe, e firesc sa ne punem intrebarea daca ramane ceva si dincolo de (meta)teoria frumoasa de aici, daca mai poate opri cineva (si cum, mai ales CUM) tavalugul globalizarii EU-masonice pravalit peste noi.

Mai trebuie spus ca prietenul nevazut al fratelui Mircea Platon, adica subsemnatul, are aceste viziuni "pesimiste" despre politica, nu din debara, ci din sejurul de studii teoretice si practice (practice, adica...munca la negru alaturi de imigranti) din capitala Europei, dar si din lucrul practic cu "politica" romaneasca, nefiind deloc departe, prin natura muncii sale, de oamenii care fac azi politica la noi. Politica in sine, da, nu are de ce sa fie demonizata, dar cea romaneasca si euro-masonica e foarte greu sa fie receptata realist doar prin primsa conceptelor teoretice si avand ca model si punct de referinta SUA. E nerealist, pur si simplu. Inteleg dorinta de actiune, insa lucrurile arata altfel atunci cand esti implicat decat atunci cand privesti de la birou. Iar acest lucru se vede, deoarece argumentatia fratiilor voastre sufera exact la capitolul CUM.

In plus, e nevoie de un amendament ferm la ce afirma fratele Platon - politica NU este natura(la). Ea nu este ca si creatia din primele 6 zile a Domnului. Politica este actiune umana. Prin urmare, ea niciodata nu va avea caracterul neutru intrinsec al naturii.
Politica, apoi, este un MEDIU al acestei actiuni umane, produs si intretinut de ea. Chiar cred ca nu putem gandi politica asa, abstract, ca si cum nu ar fi existat Revolutie Franceza, revolutie americana, bolsevica, si toate tavalugurile de revolutii care au reinventat termenii fundamentali in care se gandeste si actioneaza politic. Oare putem noi face abstractie de acest mamut politic inventat de ultimele veacuri?
Oare avem noi pretentia nesabuita de a darama Colosul cu propriile lui arme? In fata lui Goliath, David a folosit prastia, iar in visul lui Nabucodonosor, o pietricica, NEFACUTA DE MANA, a daramat uriasul ce reprezenta toate stapanirile omenesti.
Asadar, politicul, asa cum este el in acest moment istoric, are inerenta tendinta de a fi totalizator, fie soft, fie "hard", adica violent, prin teroare. Cred ca este o mare naivitate sa nu fi constient de trendul si de scopul politicii asa cum arata ea acum, asa cum e construita ea acum.

Razboi intru Cuvant spunea...

Din alt articol, exceptional, gasit tot pe acest blog:

"L-am întrebat dacă i-a văzut pe Gafencu, pe Ianolide. S-a mirat de întrebare şi mi-a spus că au suferit împreună, au stat în aceeaşi celulă. Dar comuniştii i-au separat pe cei care îi numeau “mistici” de legionarii care nu abdicau de la opoziţia făţişă. Mi-a explicat că grupul Gafencu a intrat în contact cu Pr. Arsenie Boca şi cu Pr. Stăniloae şi, de atunci, ei au început urcuşul taboric. Cei din grupul legionar şi de dreapta, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi alţii, au rămas pe linia rezistenţei legionare. Ştiind comuniştii că vechii legionari sunt disciplinaţi şi corecţi, pe cei din grupul “misticilor” i-au tratat mai indulgent. De aceea, erau priviţi de fraţii lor de suferinţă, între care şi nea Marin Răducă, drept farisei. În schimb, acestora din urmă li se aplica regim de exterminare. Şi mi-a relatat cum Mircea Vulcănescu se întindea pe cimentul inundat şi îngheţat ca ei să stea deasupra, să se salveze. Argumenta Mircea Vulcănescu că el fiind mai mare, mai corpolent, îi poate ţine pe mai mulţi dintre ei. Au trecut ani în care ei s-au privit cu reţineri.
Dar spunea Domnul Marin Răducă şi că, atunci când trecea pe lângă Gafencu, acesta îi striga aproape: „Rugăciunea, să nu laşi rugă-ciunea!”; sau: „Fii tare! Rezistă!”. Mai apoi, a înţeles că ei ţintiseră mai sus şi nu i-a mai judecat"
.

Din: "Intoarcerea la Hristos", cartea editata de Dl. Razvan Codrescu si de parintele Amfilohie, adica cel pomenit de fratele citat de Dl.Platon in articol:

Ioan Ianolide despre prietenul sau, Valeriu:

“Unii l-au admirat, altii l-au acuzat, dar foarte putini l-au inteles. Valeriu soca prin constiinta pacatului, pe care il marturisea cu umilinta la modul personal si colectiv, intr-o vreme in care noi, desi eram crestini, nu aveam inca o adevarata viata duhovniceasca. Orgoliul se ascundea in noi sub mantia tainica a “onoarei” si a fost o lupta grea pana cand asa-zisa “demnitate” si “onoare” s-au induhovnicit, trecand prin baia curatirii”..

Sfantul Valeriu despre sine insusi:

“La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă, a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi, încet, încet, am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume Ideală, eu însumi, eram un păcătos. Deci, mai întâi trebuia să devin eu, om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet, încet, a coborât în mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea, în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să mi-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea Mare. Şi am înţeles atunci că: “Mare cu adevărat este cel care are dragoste mare…” ”Mare cu adevărat este cel ce se vede pe sine mic“.

Mircea Platon spunea...

Fratilor, nu am nimic nici impotriva Sfintilor Parinti, nici impotriva lui Valriu Gafencu, nici impotriva rugaciunii. Nu sunt impotriva lor. Vreau doar sa le extindem, sa le vedem in context mai larg. Din moment ce traim politic, de ce sa nu traim politic in mod crestin? Si de ce a trai politic in mod crestin ar fi ceva totalitar? Asa spun "ailalti", care ne tot acuza de legionarism. Si de ce, liberi fiind, si in lume, vrem sa ne comportam ca si cum am fi in inchisoare sau in pustie (unde nu ne-am retras, ramanand aici)? Si de ce sa le dam o mana de ajutor gardienilor nostri sa ne inchida din nou in inchisoarea de unde putem scapa doar prin rugaciune? De ce sa nu luam exemplu, daca tot suntem liberi, in lume, de la Ioan Gavrila Ogoranu?
Cat despre solutii, tocmai pentru ca nu suntem "totalitari" nu propunem un plan de guvernare, nu venim cu plan pe puncte, nu facem inginerie sociala. Vreau ca romanii sa se trezeasca, nu sa-si schimbe pur si simplu sursa de ordine: in loc de UE sa ia ordine de la mine sau de la mai stiu eu cine.

Pe de alta parte, in anul care a trecut, Ovidiu Hurduzeu si cu mine am lucrat la o carte intreaga - aproape 400 de pagini - de propuneri, discutii, deschideri de drum. Avem deci lucruri concrete pe care le vom lansa cat de curand, in octombrie-noiembrie. Deocamdata am vrut sa vedem daca lumea vede chestiunea din acelasi unghi cu noi. Ca, daca nu, atunci degeaba vii cu propuneri. Ceea ce am vrut sa facem concret cu aceste articole a fost sa aratam un posibil unghi de atac al situatiei. Daca am reusit, bine. Dar a veni si a-mi spune ca totul e metateorie e echivalent cu ce fac cei de la NEC, ICR sau ID, care ne vor in continuare cu capul la fund.

Mircea Platon spunea...

Uite aici, din interviul lui Ovidiu Hurduzeu in Adevarul, ca nu e vorba doar de "model american"(http://www.atreiaromanie.com/2008/09/nu-vreau-o-romnie-doar-cu-starbucks.html):

"Vorbiţi de România profundă. Cine e România profundă?

Şi dl Patapievici mi-a răspuns că nu ştie de România profundă. Se întâmplă exact ca în America. Cine e Sarah Palin? S-a văzut că a adus imediat 10 procente. Pentru că reprezintă America profundă, a oraşelor mici, a oamenilor care-şi văd de treabă, care îşi doresc să fie liberi, să nu depindă de stat, de guvernul federal.

Această Americă este necunoscută în exterior. E cunoscută acea Americă imperială, care pe americanul de rând nu îl pasionează. La fel există şi o Românie tăcută, nereprezentată la nivel politic sau de elite.

Unde e acea Românie?

Este România micului întreprinzător, a ţăranului. Este învăţătorul de la ţară pe care nu-l ia nimeni în consideraţie.

Dar această Românie poate fi strânsă în jurul unei idei?

Da, poate fi strânsă în jurul unui conservatorism tradiţional. În noiembrie voi lansa o carte scrisă împreună cu Mircea Platon, care se numeşte „A treia forţă - România profundă".

Multă lume caută „a treia forţă", dar nimeni n-a găsit-o.

Noi am vrut să activăm puţin lucrurile. Ştim că o să dăm drumul la controverse.

Şi cum aţi defini dumneavoastră a treia forţă?

Vorbim despre tradiţie - în sensul că toate modelele politice sau culturale trebuie să aibă rădăcini în istoria respectivă, a locului. Nu un proiect pe care să-l aplicăm ca o ştampilă. Apărăm religia, familia, comunitatea mică, tradiţiile, micul băcan ameninţat că vine mallul, ţăranul căruia i-au făcut o inginerie economică - trei milioane de români au fost trimişi în Spania. Explicăm totul acolo în carte - şi asta n-o să le placă, faptul că această dreaptă tradiţională este antielitistă.

Asta îmi aminteşte de anul 1990, de discursul antielitist...

Dar antielitismul nostru nu înseamnă un discurs antiintelectual, nu spune că muncitorii trebuie să conducă. Spune doar că omul intelectual trebuie să fie ancorat în problemele concrete, nu să vină abstracţiuni. De altfel, în America, şi chiar în Europa de Vest oamenii se feresc să spună că sunt în elită. Americanului nu-i place.

Chiar dacă e Bill Gates, el e în blugi şi vrea să fie om din popor. La ei, elitele sunt tipii care manipulează, trag sforile în politică...

Ca şi în America, există şi o Românie tăcută, nere­pre­zentată la nivel politic sau de elite."

Vlad spunea...

Astept cu mult interes aceasta carte: "A treia forta". Observ ca multi dintre noi, cititorii, dorim solutii concrete si cu sanse de reusita, dar, cu riscul de a ma repeta, cred ca in afara de a ne trezi din letargia noastra si de a ne ajuta sa intelegem ca trebuie sa avem si un rol responsabil in societate, iar nu sa ne retragem in cochilie, nu aveti ce face mai mult, pentru ca restul depinde de noi insine.

Lucrez de 4 ani in multinationale si tot ce ati spus despre sclavii fericiti din aceste conglomerate, ca si despre modul rigid si plin de prejudecati, indiferent de felul lor, in care ne raportam multi dintre noi la ortodoxie, este adevarat. La noi inca nu s-a ajuns in totalitate la gradul de aservire din occident, si poate ca de aceea e momentul cel mai potrivit pentru demersul dv.

In orice caz, e clar ca fara Dumnezeu nu exista absolut nici o sansa de reusita. Intentia dv. si a celorlalti tineri la minte si la suflet de la "Rost", "A treia Romanie", "Proiectul arche" etc., de revigorare a acestei natiuni, este deosebita, achiesez in totalitate la ea si nu pot decat sa va doresc sa aveti cat mai multi aderenti, poate chiar si in mediul politic romanesc, printre care ma voi numara cu siguranta si eu.

A treia Românie spunea...

Vlad, alatura-ne acum.
Scrie-ne la atreiaromanie@gmail.com sa ne cunoastem.
Toate cele bune!

Mircea Platon spunea...

Draga Mirel, nu cred ca ne putem cunoaste cu adevarat prin email (apropos de Vlad). Cred ca putem doar "tine evidenta". Asa ca, poate, e mai bine sa lasam oamenii liberi, fara emailuri de adeziune. Nu cred ca e bine sa ne "cunoastem" inainte de momentul potrivit. Si cel mai bine ne putem cunoaste facand ceva impreuna, nu afland amanunte unii despre altii.

Sper sa nu fiu inteles gresit, dar nu exista, deocamdata, nici o "voce oficiala" a miscarii noastre. Nici nu stiu daca avem o miscare. E, deocamdata, cum spun francezii, o nebuloasa intelectuala. Deocamdata vrem sa vedem daca ne putem aceleasi intrebari. Daca nu ne punem acelasi intrebari, nu are nici un rost sa cautam niste raspunsuri comune. Nu are rost sa cautam sa aflam nici macar cine sunt unii si altii, anonimi sau nu.

Toate cele bune,

MP

mirel spunea...

Draga Mircea,

Cu partea a doua a comentariului tau sunt de acord, lucrurile sunt clare. Cu prima parte as putea fi de acord daca mi-as fi propus sa tin o evidenta a "adeziunilor", sa ingradesc libertatea cuiva (?) sau sa aflu amanunte despre cineva (departe de mine gandul).
Se pare ca unele interventii au soarta de a fi intelese gresit (nu in totalitate, doar pe jumatate...) Fifty-fifty sounds fair to me.

Numai bine!

Mirel

Vlad spunea...

Nu vreau sa fiu acuzat ca monopolizez comentariile acestui articol, pentru ca nu aceasta este intentia mea. Dle Platon, il urmaresc de ceva vreme pe dl Puric. Observ ca isi face simtita prezenta atat in teatru, cat si in diverse conferinte sau interviuri in reviste "frivole" cum este ultimul numar din revista Unica. Consider ca ceea ce face dansul este misiune. Aparand in diverse ipostaze, dar cu acelasi mesaj, dl. Puric aduna, sunt sigur de asta, aderenti din diferite medii. Am observat acelasi lucru si la dl Hurduzeu, avand deja (din cunostintele mele),2 interviuri aparute in ziarul Adevarul. Si daca memoria nu ma inseala, in trecut au existat si articole in Romania Libera si nu numai. Ceea ce vreau sa spun este ca "lumea" nu poate afla de intentiile dv decat daca va aplecati asupra ei. Nu e suficient sa publicati cateva articole pe anumite bloguri sau in anumite reviste pentru a putea afla identitatea de idei, nazuinte, cu compatriotii. E nevoie si de "iesiri la rampa", de aparitii in publicatii care au un mai mare impact asupra publicului actual (nu ma refer la reviste gen cea mentionata mai sus pt ca vocatia intelectuala a dlui Puric este de alta factura). Este exact ca in pilda biblica cu samanta: una a cazut pe piatra, alta intre maracini, alta pe pamant, dand roade... Dupa modesta mea parere, pentru a putea lua cu adevarat pulsul acestei natiuni, este nevoie de intalniri fata catre fata. Vad ca dl Puric, pe care l-am dat exemplu, strange intotdeauna in jurul sau foarte multi oameni. Deci ideile dansului "se vand". Asta inseamna ca exista un "vad", un gol care se cere implinit. Oameni ca dv, ca dl Puric, sunteti lasati de Dumnezeu sa ajutati in umplerea acestui gol.

Stiu, suna cam exaltat, dar in vremurile astea in care traim orice tine de normalitate pare exaltat.

Poate ca e mai bine ca nu exista un "cap", o voce oficiala a miscarii. Pentru ca singura Voce Oficiala nu poate fi in aceste vremuri decat "vocea" lui Dumnezeu. Pentru ca acum mai mult ca niciodata se aplica: Ortodoxie sau moarte! asa cum este redat intr- manastire athonita, nu mai retin exact care...

Asa cum sustineti ideea implicarii in viata societatii, in alegerea persoanei potrivite care sa ne reprezinte interesele in lumea politica, asa cred ca trebuie sa existe o implicare a tuturor celor care cred in ideile dez-valuite de dv si a promovare a lor. "Nebuloasa intelectuala" cred ca are nevoie de putina "nebunie intru Hristos" pentru a reusi, pentru a prinde la public. Poate ca doar asta ii mai lipseste...

Dar, bineinteles, dv. stiti/intuiti mai bine "where and when". Mi-am spus doar opinia, si sper sa nu mi-o luati in nume de rau. Nu am intentionat prin aceste ultime postari sa arat cat de destept sunt; ce am spus si cum am spus, cu minusurile de rigoare, a fost din suflet.