Nu mai contaţi pe mine în AZEC. Deocamdată

În ultima vreme, Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC) a fost pricină de mari şi tensionate discuţii în lumea ortodoxă românească. Reproşurile şi acuzaţiile făcute conducerii AZEC de către diverşi membri ai organizaţiei sau de oameni din afara ei au provocat demisia lui Răzvan Bucuroiu din funcţia de preşedinte. Pînă să-şi rezolve problemele interne, AZEC s-a autosupendat din Forul Ortodox Român. Evenimente ulterioare acestor două gesturi, mă determină să mă autosuspend şi eu din calitatea de membru al Consiliului Director al AZEC, pînă la proxima Adunare Generală a Membrilor. Pînă atunci voi decide dacă mai este cazul să rămîn ori ba în CD şi în organizaţie.
Autosuspendarea mea şi eventuala demisie nu au nici o legătură cu demisia lui Răzvan Bucuroiu. De asemenea, nu constituie un răspuns la acuzaţiile lansate asupra conducerii AZEC. Cînd şi dacă voi considera potrivit, voi arăta motivele acestui gest.
Deocamdată, nădăjduiesc că, fără mine în ecuaţie, se vor simţi mai la largul lor atît căldiceii, cît şi talibanii.

PS:
Nu insistaţi să aflaţi detalii acum. Dar, dacă vă pasă de AZEC, vă invit să vă exprimaţi opinia în legătură cu rolul organizaţiei în societatea românească aşa cum îl vedeţi dvs., cititorii acestui blog. Vă mulţumesc.

Sensul vieţii

Dl. Andrei Pleşu ridică puţin perdeaua de fum cotidian spre lucrurile esenţiale. Ne oferă astfel prilejul să ne mutăm gîndul înspre noi înşine - dacă asta nu ne stă în obicei.

Pentru mine unul, creştin ortodox fiind, problema pusă de dl. Pleşu are un singur răspuns posibil. Sensul vieţii mele este mîntuirea. Fără credinţa în necesitatea şi posibilitatea mîntuirii, viaţa nu are nici un sens.
Orice om religios are un sens al vieţii limpede. Indiferent cum se numeşte capătul de drum.

Am fost ateu şi mă cutremura lipsa de sens. Sînt curios dacă vreun ateu îşi poate preciza sensul vieţii.

Aşadar, mă mir că dl. Pleşu spune că e mai importantă căutarea sensului vieţii decît aflarea lui, că nu există un sens colectiv şi că, dacă ne-ar spune cineva dinainte care ne este sensul - de pildă Biserica -, am muri sufleteşte, pentru că restul vieţii nu ne-ar fi decît un "program de lucru", văduvit de mister şi de chip. Dimpotrivă, îmi pare că a şti care ţi-e sensul vieţii este o înviere a sufletului, iar urmarea acestui sens, cel puţin în creştinism, este plină de mister.

Şi mă mai nedumereşte ceva: dacă sîntem de acord că sensul vieţii nu se confundă cu un program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională etc), atunci ce alt sens al vieţii ar putea avea un om - mai ales unul botezat creştin? Şi încă: este creştinismul o ideologie, cum îmi pare a sugera dl. Pleşu spre final? (C.T.)

Sensul vieţii - punctaj pregătitor -

de Andrei Pleşu

1. O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens, deîndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.

2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.

3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.

4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.

5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.

6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.

7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.

Orfelinatele, ca lagăre de exterminare

O felie de comunism în Jurnalul Naţional, pentru nostalgicii irecuperabili. Dar se potriveşte într-o mare măsură şi "capitalismului" nostru de azi.
Eroul poveştii pe care v-o propun este şi povestitorul ei, Viorel Ilişoi (foto), care, cu talentul său special, găseşte resurse de umor şi în dramă. Vedeţi în continuare. (C.T.)

"La casa de copii, un diez ratat m-a lăsat fără unghie"

de Irina Munteanu

În 1966 a apărut decretul anti-avort, urmare a dorinţei lui Ceau­şes­cu de a creşte populaţia ţării. Propaganda vremii le convingea pe mame să aibă cât mai mulţi copii. Efectul acestei politici s-a văzut în 1989, când în România aproape că nu exista oraş fără orfelinat.

Ziaristul Viorel Ilişoi a stat la casa de copii din Truşeşti, judeţul Bo­to­şani, din clasa a II-a până când a de­venit major. După ce a intrat la Liceul Pedagogic din Botoşani, pe perioada cursurilor stătea la internat, iar în vacanţă se întorcea la părinţi sau la fraţii mai mari.

"Am ajuns la casa de copii pentru că s-a îmbolnăvit tata şi nu ne mai putea întreţine. A stat şapte ani în spital; când a ieşit, pe fraţii mei i-a luat înapoi. Pe mine m-a lăsat în continuare, pentru că l-a convins directorul casei de copii că e mai bine pentru mine acolo. La noi în sat nu exista curent electric, iar eu în clasa I scrisesem cu peniţa înfiptă în cocean. La casa de copii erau copii proveniţi din familii destrămate, dar şi aduşi de la creşe, copii care fuseseră abandonaţi când aveau o zi-două, aruncaţi în tom­be­roane, uitaţi la maternitate. Cei de la creşe se deosebeau de cei din familii; crescuseră câte 30-40 cu o îngrijitoare. Veneau bătuţi, cu o frică animalică, cu sechele psihice – numai dacă treceai pe lângă ei tremurau şi începeau să ţipe. Erau taraţi psihic şi nu exista nici un fel de îngrijire specială pentru ei.

La Truşeşti, casa de copii era numai pentru băieţi şi aduna la un moment dat vreo 300. Copiii de la creşă erau, în general, irecuperabili; în clasa a II-a eram coleg cu unul Demco, un băiat venit de la creşă, care avea aproape 18 ani. L-au tri­mis la şcoala de cizmari, să înveţe să bată cuie sau să devină preşedinte, cum se zicea atunci. Era retardat şi nu era în stare să facă papuci, putea doar să repare. Nici cei care veneau din fa­milii destrămate nu stăteau mai bine; fuseseră bătuţi acasă, erau traumatizaţi.

Mai erau şi cei din familii normale, ajunşi acolo accidental, pentru că le murise un părinte sau nu mai puteau fi întreţinuţi. Doar cei care făceau parte din această categorie reuşeau să facă ceva în viaţă, să meargă la liceu. Din grupa mea de 24 de copii, am fost doar doi care am făcut liceul. Restul au devenit văcari, oieri, şi foarte mulţi au ajuns la puşcărie. Aproape toţi au cazier. Opt clase erau obligatorii, iar când terminai a opta sau a zecea, dacă nu continuai studiile, trebuia să intri în pâine. Legea spunea că ţi se asigură şi casă, şi serviciu, dar era vorbă goală. Ieşeai din casa de copii şi rămâneai fără nici o mână de ajutor. Terminai şcoala şi nu aveai unde să te duci. Şi, dacă te prindea pe stradă că nu faci nimic, tot te lua poliţia. Nu conta ce aptitu­dini ai. La un moment dat, au dus un grup de cinci-şase elevi de la şcoala profesională la Avrig, la sticlărie. Am fost mai târziu într-o tabără de creaţie şi i-am găsit acolo; dar când am ajuns mai târziu, ca ziarist, nu i-am mai găsit. Toţi erau din judeţul Botoşani, nu dovediseră nici un talent pentru sticlărie, în afară de spart geamuri; nu ştiau pe nimeni în Avrig. De ce-i duseseră tocmai acolo, unde erau ca în Siberia?"

La casa de copii se organizau diverse cluburi, pentru a umple în mod organizat timpul celor mici. "Acolo am învăţat să cânt la vioară. Ne-a chemat pe toţi, ne-a pus să întindem mâinile şi, în funcţie de lungimea degetelor, ne-a repartizat: ăla cu degete mai lungi la contrabas, ăla cu degetele boante la tobă. Nu conta dacă ai sau nu ureche muzicală. La orele de muzică am primit o baghetă peste degete, pentru un diez ratat, şi mi-a sărit o unghie care nu s-a refăcut până azi. Am făcut şi lupte greco-romane, că la atletism aveai nevoie de picioare lungi, şi am ajuns la fazele naţionale ale concursurilor respective. Participarea la cor era obligatorie şi te repartiza după înălţime, pentru că aveau nevoie de trei rânduri de băieţi. Eram mai înalt şi am nimerit la başi, deşi aveam vocea piţigăiată. Când am ajuns la liceul pedagogic, în Botoşani, profesorul Gheorghe Cojocaru m-a pus pe vocea mea, la tenori, nu la băşişori.

Mai existau şi atelierele de lucru – electrotehnică, foto, lăcătuşerie, mecanică, lemnărie. Numai proştii de­fi­nitiv mergeau la muncile agricole şi la îngrijirea ani­ma­lelor, pentru că aveau ferma proprie unde creşteau vaci, porci şi cai. Cum mă duceam eu la muzică, ei se du­ceau la zootehnie. Presupun că cei care conduceau instituţia s-au gândit că o să avem o meserie când creştem. Dar era un cerc vicios: statul, ca să te angajeze, îţi cerea un act care să certifice că ştii meseria respectivă; casa de copii însă nu avea cum să îţi dea acest certificat."

Majoritatea educatorilor erau necalificaţi; erau simpli paznici sau chiar mai puţin de-atât. "Eventual, până la clasa a V-a, educatorul putea să îţi arate şi la vreo temă. Nu ştiau biologie sau chimie, rolul lor era să ne păzească să nu ne scoatem ochii, în rest, ne duceau seara la dormitor, ne predau supraveghetorului şi plecau acasă. Dar erau nişte paznici de proastă calitate. Unchiul meu era un paznic mai bun la oi, le cunoştea pe toate, nu se îmbolnăvea şi nu se pierdea nici una, era mai devotat oilor decât ne erau nouă educatorii.

La grupa mea era educatoare Eugenia Amariei, «Zgripţuroiaca» îi ziceam noi, care întâi te pocnea, apoi te întreba ce vrei. Zgâria, era isterică. Scria frumos, în rest nu avea nici o legătură cu meseria de educator. Educatorii consideraţi buni erau cei care mai făceau câte o glumă, mai blânzi. Aurelia Baltă era beţivă, o găseam dormind cu cracii goi prin clasă. Nicanor Dumitraş, zis «Gălbenuş», isteric, bătea fără motiv. Benone Scripcaru era alt ciomăgar. Alfons Sava e cel care mi-a rupt unghia cu mânerul de metal al baghetei, pentru că am falsat la vioară.

Dar era acolo şi o tanti bună, care era şi logoped, şi bi­bliotecară. Pe vremea aia, cum scotea o editură o carte, o punea şi în vânzare, dar ajungea câte un exemplar şi în biblioteci. Biblioteca de la casa de copii era foarte bună pentru nivelul preuniversitar. Până să vină această bi­bliotecară, Elena Niţă, cărţile se dădeau astfel: băieţii din grupa întâi stăteau la rând, dădeau cartea bibliotecarului Scripcaru, un bărbat rău, încruntat, cu sprâncene ca ale lui Albulescu. După ce se strângeau toate cărţile, se aducea vraful adunat de la grupa anterioară. Nu conta că înainte poate fuseseră elevi mai mari, cărţile se distribuiau la rând grupei prezente, primul lua prima carte, al doilea pe a doua şi tot aşa. Aşa am ajuns să primesc «Tratat de neurochirurgie» de Arseni. De regulă, cartea nu ţi se potrivea. Le mai schimbam între noi, cum se schimbă bocancii în armată, dar se cam fura şi era riscant să îţi dai cartea. Nu putea să te pună să o plăteşti, că n-aveai de unde, dar bătaie puteai să iei şi o luai. Când a apărut domnişoara Niţă, o fată frumoasă, blondă, eu am început să plâng şi să-i spun că nu pot citi ce vreau. Iar când eram în clasa a V-a m-a lăsat să intru în templu. Numai pe mine. Pe ceilalţi îi întreba totuşi ce carte îşi doresc, nu le mai împărţea aşa, la nimereală. Pe mine însă m-a lăsat să intru printre rafturi şi atunci am mirosit cărţile. Am citit «Toate pânzele sus», pe care apoi am recitit-o de cinci ori şi pe care o consideră cea mai bună carte de aventuri, cel puţin din literatura română."

F.O.R. cere Sf. Sinod al B.O.R. şi autorităţilor statului să ne respecte libertatea şi credinţa

Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
Preşedintele României, Parlament şi Guvern

Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine,
ajutor întru necazuri, nu avem.
Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi!

A trecut mai bine de o săptămână de la lucrările Sfântului Sinod al BOR din 25-26 februarie 2009, Sinod de la care poporul dreptcredincios român aştepta acel cuvânt profetic şi mărturisitor al Duhului Sfânt prin care să fie readusă pacea în inimi, în sufletele celor care-şi văd din nou primejduite libertatea şi conştiinţa creştină prin impunerea actelor de identitate electronice cu cip în ţara noastră. Timpul ce a trecut nu a fost, din păcate, decât o confirmare a bănuielilor pe care le-a născut încă din primul moment textul comunicatului biroului de presă al Patriarhiei.

Încă din ziua imediat următoare încheierii întrunirii Sinodului, pe 27 februarie, Forul Ortodox Român (F.O.R.) observa că nu s-a primit din partea Sinodului nici un text oficial de răspuns la problema paşapoartelor biometrice, dându-se publicităţii doar un simplu comunicat (nr. 21/26 febr. 2009) [1] al Biroului de Presă al Patriarhiei. Textul confuz şi contradictoriu al comunicatului a fost „explicat” într-un mod incalificabil de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, cunoscut pentru scandalurile provocate în mai multe rânduri prin declaraţiile sale „semi-oficiale”, unele dintre acestea fiind cu totul străine de învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ca urmare a constatării acestei incorecte informări a poporului ortodox privind hotărârea luată de Sfântul Sinod, F.O.R. a emis un comunicat [2] prin care solicita punerea la dispoziţia credincioşilor a stenogramei integrale a dezbaterii sinodale.

Întrucât au trecut zece zile de la solicitarea F.O.R. şi nu s-a dat nici un răspuns din partea cancelariei Patriarhiei, şi nici măcar nu a fost scoasă la lumină presupusa hotărâre (nr. 638/2009) urmată de semnăturile ierarhilor, credem că este de datoria noastră de fii duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe Române să luăm atitudine. Cu tot respectul, considerăm că prin acest comunicat insidios se urmăreşte denigrarea în faţa propriilor credincioşi a însuşi Sfântului Sinod al BOR, a tuturor membrilor lui, şi prin aceasta crearea unei rupturi grave între ierarhii Bisericii şi turma încredinţată lor de către Hristos spre păstorire.

Cu adâncă durere în suflet ţinem să precizăm următoarele:
1. Considerăm comunicatul de presă nr. 21/26 febr. 2009 un fals, întrucât prin acesta biroul de presă al Patriarhiei se substituie Sfântului Sinod, emiţând un text prolix şi evaziv, pricină de tulburare şi sminteală în rândul credincioşilor, fără a da publicităţii sursa (decizia nr. 638/2009), în cazul în care aceasta există cu adevărat (fapt care nu reiese deloc din enumerarea deciziilor Sfântului Sinod făcută în comunicatul nr. 22/27 februarie 2009 al aceluiaşi birou de presă, unde nu se regăseşte şi decizia „nr. 638”). Dacă totuşi documentul există, în virtutea transparenţei de care se cuvine să dea dovadă o atare instituţie, trebuie ca textul original al deciziei să fie dat urgent publicităţii, mai ales că în ultimii ani documente de mare importanţă au ajuns să vadă lumina tiparului într-o altă formă decât fuseseră formulate în plenul Sfântului Sinod.

2. Numărul de înregistrare al deciziei invocate este acelaşi cu cel al scrisorii trimise de Patriarhul BOR către Ministrul Administraţiei şi Internelor, respectiv nr. 638/28 ian. 2009. Este oare doar o simplă sfidare, un artificiu, sau Dumnezeu a îngăduit acest lucru pentru a ne se demonstra prin această „coincidenţă” legătura existentă între scrisoarea în cauză şi conţinutul comunicatului? De altfel, cea mai simplă analiză poate scoate în evidenţă faptul că mare parte din afirmaţiile ce constituie fondul justificativ al comunicatului au fost preluate fără nici o modificare (cuvânt cu cuvânt) din răspunsul pe care Ministrul Administraţiei şi Internelor l-au dat la scrisoarea Patriarhiei Române. Lucrul încă nu ar fi fost chiar atât de grav dacă unele afirmaţiile reproduse în comunicat nu ar fi cu totul false:

a) Paşaportul nu este un hatâr pe care ni-l face statul [3], ci modalitatea prin care ni se asigură un drept fundamental consfinţit de Constituţie – dreptul la liberă circulaţie. Statul este obligat să ne asigure exercitarea acestui drept potrivit posibilităţilor noastre materiale şi conştiinţei. A ne elibera paşaportul numai cu preţul respectării unor condiţii pe care nu le putem accepta (renunţarea la libertate, intimitate şi conştiinţă creştină) înseamnă de fapt că, în chip mascat, se refuză pe viitor celor care vor avea această conştiinţă dreptul de a avea un paşaport. Extinderea acestui principiu şi la cartea de identitate, precum şi la celelalte drepturi, cum ar fi cel la şcolarizare sau la asigurări de sănătate etc. ne oferă perspectiva unui stat în care creştinii, pentru a-şi păstra credinţa, nu vor mai avea posibilitatea să-şi exercite nici un drept; parafrazând comunicatul, au libertatea de a nu exista. Ne întoarcem oare la formula prin care Nero clasa problema creştinilor: Nu este permis să existe creştini!? Cel mai grav rămâne însă faptul că validarea acestui principiu anticreştin este făcută printr-un comunicat pus pe seama Sfântului Sinod.

b) Comisia Europeană este cu totul altceva decât Grupul de etică amintit în comunicat [4]. Comisia ia act de studiile unor astfel de grupuri ale unor oameni de ştiinţă, dar poate să nu îşi asume punctul lor de vedere, aşa cum se întâmplă şi în acest caz. Astfel că, în prezent, Comisia Europeană nu interzice implanturile în scopuri nemedicale, ci susţine în mod ardent dezvoltarea tehnologiei şi aplicaţiilor cipurilor RFID, pornind de la premisa (falsă) că tehnologia este neutră [5].
Se citează dintr-un raport din 2005 al sus-numitului Grup de etică: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică”. În aceeaşi zi, 25 februarie 2009, poporul român primea în legislaţia proprie un cal troian prin publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern nr. 55/2009 privind “dispozitivele medicale” implantabile active.

De ce oare într-un comunicat care avea ca subiect documentele electronice cu cip şi-a făcut apariţia pe neaşteptate problema implantului cipului „în scop nemedical”? Cât de întâmplător este faptul că exact în aceeaşi zi intra în vigoare implantul „medical” prin care se deschide posibilitatea legală a implantării cipurilor la om în România?

Faptul că specialişti ai Ministerului de Interne sunt de fapt artizanii conţinutului de fond al comunicatului rezultă şi din punctul 3 al acestuia. Cererea de a se extinde prevederile „referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice” este extrem de tehnică, fiind sugerată în prima fază chiar în răspunsul ministerului la scrisoarea Părintelui Patriarh. Membrii Sfântului Sinod nu ar fi putut cere decât ca statul să asigure creştinilor şi posibilitatea de a primi paşapoarte fără cip, ceea ce este foarte posibil să se fi întâmplat. Cel puţin aceasta reiese din titlul comunicatului, nu însă şi din conţinut.

Soluţia cu paşapoartele de urgenţă nu este decât o amăgire specifică metodelor de manipulare psihologică folosite pe plan mondial în promulgarea legilor nepopulare. Portiţa numită excepţie lasă speranţa că va exista posibilitatea alegerii. În realitate, excepţia poate fi înlăturată foarte uşor ulterior. Pe de altă parte, excepţia este şi o modalitate de a efectua presiune psihologică asupra celor care o aleg, adică lasă poarta deschisă discriminării şi presiunilor psihologice.

Faptul că argumentaţia comunicatului biroului de presă al Patriarhiei Române este ca şi dictată de Ministerul de Interne ne produce o mare mâhnire, văzând că, după numai 19 ani de la ieşirea de sub comunism, ne întoarcem la regimul în care politicul, prin mijloacele-i specifice, are puterea de a se interpune între Sfântul Sinod şi poporul dreptcredincios. Avem oare voie să ne resemnăm văzând că punctul de vedere al cezarului se substituie cuvântului Sfântului Sinod rostit în Duhul Sfânt? Sau, dacă spunem că Sfântul Duh ar fi glăsuit prin comunicatul amintit, nu ar fi fost firesc ca într-un mod identic să fi glăsuit şi prin toate celelalte Sfinte Sinoade ale celorlalte Biserici Ortodoxe?

3. Constatăm că poziţia care transpare din comunicatul de presă amintit şi care este afirmată apoi explicit de către purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române vine într-o evidentă contradicţie cu:

a) poziţia Sinodului Bisericii Ortodoxe a Greciei, care descria noile acte electronice ca pe o „ameninţare de coşmar” la adresa libertăţii personale (circulara nr. 2548/1 aprilie 1993 şi circulara nr. 2626/7 aprilie 1997, semnate de toţi ierarhii în frunte cu PF Serafim şi publicate în oficiosul Sfântului Sinod);

b) scrisoarea Sinodului Bisericii Ortodoxe din Creta din 22 martie 1993, în care actele de identitate electronice sunt numite „un nou gen de dosar … prin care regimul democratic este desfiinţat şi conştiinţa naţională este anulată”;

c) poziţia Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei) ce a criticat „codificarea” populaţiei, într-un act din 1998 şi într-o pastorală din 29 decembrie 2003, semnate de Mitropolitul Vladimir al Kievului şi de toţi membrii Sfântului Sinod;

d) atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse care a reamintit statului că „strângerea, păstrarea şi utilizarea informaţiei despre viaţa privată a persoanelor fără acordul acestora nu este permisă (art. 24)”;

e) poziţia Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe care a cerut cu hotărâre în 2006 ca legea privind actele de identitate electronice „să nu fie pusă în practică”;

f) declaraţia Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos din 21.08.1997, semnată de toţi stareţii mănăstirilor Sfântului Munte, în care părinţii athoniţi afirmă că datoria fundamentală a mărturisirii credinţei şi încrederea în proorociile descoperite Sfinţilor de Mântuitorul „ne obligă să refuzăm orice fel de act de identitate electronic cu cod numeric unic, ca aducând prejudicii libertăţii persoanei şi conştiinţei noastre creştine” (documentele amintite la punctele a-f au fost depuse la registratura Patriarhiei Române sub forma referatului nr. 1588/25.02.09 de către editura Predania);

g) epistolele şi afirmaţiile clare ale unor mari Cuvioşi (epistola „Semnele vremurilor - 666” a Cuviosului Paisie Aghioritul de acum exact 22 de ani) şi duhovnici contemporani (arhim. Iustin Pârvu, arhim. Arsenie Papacioc, părintele Adrian Făgeţeanu, părinţii români de la Sfântul Munte Athos şi mulţi alţii).

h) poziţia exprimată de zeci şi zeci de asociaţii ortodoxe din România, care au depus în ultimele două luni mai multe memorii la cancelaria Sfântului Sinod, unele dintre ele prezentând şi o foarte bogată bază de documentare;

i) poziţia a peste o sută de mii de români care şi-au exprimat prin semnătura lor, prin scrisori, formulare şi petiţii, respingerea acestei tentative de control şi îngrădire a libertăţii persoanei umane.

Trebuie spus că majoritatea Bisericilor Ortodoxe au tratat teologic problema actelor de identitate electronice, luând ca bază a discuţiilor Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul şi profeţiile Sfinţilor Părinţi.

De cea mai mare importanţă este şi comunicatul emis de Sinodul Mitropolitan al Clujului în urma şedinţei din 19 februarie 2009 (semnat în unanimitate de cei 8 membri ai Sinodului), în care sistemul de identificare biometric inaugurat de actele de identitate electronice cu cip a fost caracterizat în termenii următori: „acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate.”

Mărturisim că nu putem crede că ierarhii BOR (exceptând dintru început pe ÎPS Bartolomeu Anania, care nu a fost prezent la lucrări şi care îşi făcuse publică poziţia; deci nu se poate vorbi în nici un caz de „unanimitate” la nivelul întregului Sinod) au putut semna o hotărâre care vine în contradicţie cu poziţia celorlalte Biserici Ortodoxe surori. Se cuvine ca cei care au alcătuit comunicatul cu nr. 21/26 februarie a.c. să-şi asume în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor ortodocşi de pretutindeni tulburarea şi confuzia pe care au provocat-o. Ne rugăm lui Dumnezeu să le dăruiască, în marea Sa milostivire, vreme de pocăinţă.

Totuşi, din toată această lucrare de manipulare a celor simpli şi de muşamalizare a unei chestiuni de cea mai mare importanţă, a rezultat şi o atitudine care, dacă pe unii îi mulţumeşte, iar pe alţii îi sminteşte, pe cei mai mulţi dintre noi ne obligă la o poziţie clară. Este vorba despre declaraţia publică a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, în care acesta afirmă că doreşte să se numere printre primii cetăţeni români posesori ai unui paşaport biometric cu cip. Se cade să considerăm această atitudine sfidătoare ca pe o invitaţie la a ne preciza fiecare, limpede şi răspicat, propria poziţie faţă de actele de identitate electronice, dar şi, pe viitor, faţă de alte provocări ale ateismului contemporan.

În acest context, credem că fiecare creştin ortodox, fie el ierarh, preot, monah sau mirean, trebuie să-şi asume mărturisitor, în faţa lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe, o poziţie fără echivoc faţă de aceste măsuri care atentează la identitatea sa de persoană liberă creată după chipul lui Dumnezeu.

Prin această atitudine a noastră nu urmărim compromiterea nimănui, nu dorim în nici un fel crearea unor situaţii păgubitoare pentru toţi, ci ne îndeplinim o datorie de conştiinţă, aceea de a mărturisi adevărul fără fanatism.

În concluzie, prin această scrisoare deschisă, noi, semnatarii ei, creştini ortodocşi, cerem să ne fie emise documente de identitate fără nici un fel de mecanisme electronice incorporate, şi prin aceasta ne afirmăm opţiunea de a nu accepta documentele de identitate electronice cu cip, solicitând totodată ca ierarhii Bisericii Ortodoxe Române şi autorităţile statului să acţioneze în consecinţă, respectându-ne alegerea, libertatea şi conştiinţa creştină.
Discernământul duhovnicilor noştri, îndelunga răbdare a poporului român în faţa provocărilor şi pacea sufletească pe care o simţim asumându-ne o asemenea atitudine (urmând aşadar şi îndemnului Sinodului Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei din 2 februarie 2009) ne aduc mângâiere duhovnicească. Ne rugăm la Bunul Dumnezeu ca prin harul Său să ne ajute să ducem „lupta cea bună” până la sfârşit, cu ajutorul arhiereilor ortodocşi, care drept învaţă cuvântul Adevărului Hristos.

Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu şi Maica Domnului!

Forul Ortodox Român

Sf. 40 de Mucenici din Sevastia, 9 martie 2009

Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost fondat la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural şi social, care au participat la Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia Pro Vita – Bucureşti, A.R.T.R.I., Asociaţia Christiana şi Asociaţia „Rost”.

NOTE

1. http://www.basilica.ro/ro/comunicate/sfantul_sinod_solicita_alternativa_la_pasapoartele_biometrice.html
2. http://www.forul.ro/
3. „a. A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport;” (fragment din răspunsul ministerului inclus în comunicatul nr. 21/2007)
4. „Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: «utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică» (pct. 6.4), iar «implanturile destinate supravegherii … ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora» (pct. 6.4.4).” (din comunicatul nr. 21/2007)
5. A se vedea seminarul organizat, în iulie 2007, de oficialii Comisiei Europene, printre care şi Viviane Reding, comisar european al comunicaţiilor, intitulat „European Policy Outlook RFID”. După oficialii europeni, instrumentele tehnologice RFID sunt inovaţii care au mare potenţial de dezvoltare economică. În ciuda problemelor de ordin etic, recunoscute, fie şi în treacăt, de oficialii europeni, premisa de la care pleacă C.E. este că o lege specială dedicată folosirii RFID nu e necesară, de dragul de a păstra legislaţia europeană neutră faţă de tehnologie (!?). Oricât de multe dileme şi capcane la adresa libertăţii ar putea ascunde tehnologia RFID, oricât de mult ar periclita demnitatea umană, Comisia Europeană propune o abordare de tip pozitiv. Sursa: http://www.iot-visitthefuture.eu/fileadmin/documents/roleofeuropeancommision/European_Policy_Outlock_RFID.pdf

Părintele Teofil Părăian: "Credinţa nu e ca un curs la fără frecvenţă"

La mijlocul lunii trecute am făcut un interviu cu părintele Teofil Părăian de la Sîmbăta de Sus, pentru Formula As. Îl puteţi citi aici.
Vă incit la lectură cu cîteva fragmente:

" [Cel mai mare pacat este] Pacatul necredintei. Oamenii nu tin seama de Dumnezeu, adica nu sunt convertiti. Aceasta este concluzia la care am ajuns dupa 25 de ani de cand sunt in slujba de duhovnic. Cei mai multi nu stiu de Dumnezeu, il neglijeaza, fara sa aiba constiinta faptelor lor. [...]

Eu sunt sigur ca merg in Rai. Cineva poate sa spuna ca sunt mandru. Dar nu pentru faptele mele cred ca merg in Rai, ci pentru bunatatea lui Dumnezeu. Nu se poate sa fi facut Dumnezeu Raiul ca sa-l tina gol. Trebuie sa ne potrivim cu Raiul, sa ne placa in Rai si sa ne silim sa-l castigam, si-l vom castiga. [...]

Oamenii care se lipsesc de Dumnezeu in viata lor pierd ajutorul Sau, gandul la El si, pana la urma, Ii refuza dragostea Lui, care poate fi lucratoare in viata lor. [...]

Domnule, in Biserica noastra se traieste superficial - si din punct de vedere al cunostintelor, si din punct de vedere al practicii - si asta as vrea sa se stie. [...]

...parintele Arsenie, el m-a invatat cum sa spun in gand Rugaciunea Inimii, lipind-o de respiratie: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!". Asta m-a ajutat cel mai mult in viata si cred ca datorita rugaciunii nici n-am ratacit drumul. [...]

...in Biserica sunt atatia intrusi care n-au credinta in Dumnezeu. Asta e realitatea, nu vorbesc fara temei."

Postul Sfintelor Paşti

Am intrat in Postul Sfintelor Pasti si voi urma indemnul de mai jos al parintelui Savatie Bastovoi. Ba, mai mult, intentionez sa reduc la minimum activitatea pe blog pina in Saptamina Luminata, postind doar daca arde ceva. Refuz orice polemica si, pe cit posibil, ma voi feri sa scriu despre orice ar putea provoca o cit de mica tulburare cititorilor acestui blog.
Va doresc tuturor un post folositor, cu izbinzi duhovnicesti si care sa va fie treapta spre mintuire. Doamne-ajuta! (C.T.)

O săptămînă fără internet!

A început postul mare. Întreaga Biserică s-a adunat în această seară dornică să dobîndească şi să dăruiască iertare. Ne-am cerut iertare unul de la altul şi de la Dumnezeu. Aşa cum am iertat fiecare, am fost iertaţi şi de Dumnezeu.

Acest început de post trebuie să pună capăt unei perioade destul de tulburate prin care am trecut cu toţii. Să ne scuturăm de tot ce a fost rău pentru a putea sta liniştiţi, măcar puţină vreme, în faţa lui Dumnezeu. O săptămînă de rugăciune este cel mai binevenit demers pentru limpezirea şi unirea noastră a tuturor. În această săptămînă îmi declar blogul închis şi îi îndemn şi pe ceilalţi fraţi care administrează bloguri şi site-uri ortodoxe să boicotăm pentru o săptămînă internetul. Oricum, sînt sigur că în această vreme în lume nu se va întîmpla nimic mai important decît metaniile pe care le vor bate preoţii şi credincioşii în biserici şi în cămările lor.

Părintele Arsenie Papacioc mi-a zis odată că nu există pe lume un lucru mai mare decît lacrima pocăinţei. Cine ştie, poate că Dumnezeu ne va da în aceste zile măcar o astfel de lacrimă care să valoreze mai mult decît întreaga lume cu toată mîndria şi deşertăciunea ei.

Îmi cer iertare de la toţi cei care se vor întîmpla să citească aceste cuvinte, dar şi de toţi cei care mă cunosc, pentru tot cu ce le-am greşit vreodată. Pe mulţi i-am jignit şi pe mulţi i-am smintit cu faptele şi cuvintele mele. Fac metanie tuturor dorind să fiu iertat. La rîndul meu, iert pe toţi cei care au simţit vreodată că mi-au greşit cu ceva şi Îl rog pe Dumnezeu să ne ierte, ca unul ce singur are putere a ierta.

Un post plăcut tuturor! Ne revedem la Duminica Ortodoxiei!

Pr. Savatie Baştovoi

Preoti sindicalisti ajunsi in functii de conducere in Arhiepiscopia Craiovei

Iata ca IPS Irineu, cel in care s-au pus atitea sperante cind a venit la conducerea Mitropoliei Olteniei, incepe sa ia decizii foarte discutabile.
Un tinar si curajos marturisitor din Episcopia Slatinei face dezvaluiri complete. Iar PS Sebastian al Slatinei nu a i-a pus pumnul in gura, ceea ce ne face sa-l respectam si mai mult pe vrednicul episcop. (C.T.)


De ceva timp incoace imi ajunsesera la urcehi, fel de fel de informatii cum ca anumiti preoti care au detinut functii cheie in infiintarea sindicatului preotesc “Pastorul cel bun” din Craiova ocupa acum functii de conducere in administratia Arhiepiscopiei Craiovei. Am cautat si eu mai mult, am intrebat, m-am mai informat. Am auzit de schimbarile ‘majore’ care s-au petrecut la nivelul administratiei bisericesti in cadrul Arhiepiscopiei Craiovei sub IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei, insa le-am considerat pana la urma firesti, oarecum, dat fiind faptul ca fiecare ’stapan’ isi aduce cu el oamenii sai cu care va colabora. Bun pana aici. Mirarea insa m-a cuprins atunci cand am auzit ca unii dintre ‘oamenii de incredere’ care urmau sa ocupe functii inalte in administratia bisericeasca in Arhiepiscopia Craiovei erau nici mai mult, nici mai putin decat membrii fondatori ai sindicatului preotilor “Pastorul cel bun”. Deci ce sa inteleg eu pana la urma, potrivit regulii celui mai simplu silogism?… in fine, am mai cautat si cercetat. Astfel, am gasit de curand un articol ‘indiscret’, scris nu cu mult timp in urma de Dl. Dan Olteanu, pe care il puteti citi in intregime AICI.

Pot sa va spun ca, din informatiile pe care le am, articolul in cauza este destul de bine facut, adica surprinde starea de fapt a lucrurilor actuale in Arhiepiscopia Craiovei, insa ii trebuiesc cateva observatii, rectificari si adaugiri de rigoare, pe care am sa le evidentiez in randurile de mai jos.

In primul rand se poate vorbi in mod clar de o campanie de “epurare” a oricaror ‘urme teofanice’, incepand de la realizarile misionare ale fostului mitropolit pana la oamenii de baza cu care IPS Teofan a colaborat si a realizat, ceea ce acum nu mai este si nu se mai poate vedea cu ochii…

RADIO LOGOS

Autorul editorialului mentioneaza inchiderea radio-ului “Logos” al Mitropoliei Olteniei, exact cand acesta obtinuse extinderea teritoriala necesara difuzarii emisiunilor in intreaga Oltenie si cand angajatii capatasera o experienta in domeniu. Emisia acestui radio a fost redusa la 2 ore pe zi, fiind preluat, asumat, inglobat sau inghitit… cum vreti voi sa-i ziceti, de catre ‘trustul’ Trinitas al Patriarhiei. Motivul?… exact cum spune autorul, citandu-l pe IPS Irineu…”oricum, credincioşii au la dispoziţie Radio „Trinitas”, radioul oficial al BOR, iar o asemenea cheltuială nu se justifică”. Ma mir insa de ce ceilalti ierarhi ce au radiouri eparhiale nu gandesc asa de dezinvolt si economicos precum IPS Irineu. Primul semn de intrebare.

CETATEA CRESTINA

Un alt amanunt, pe care nu-l stiam pana acum, insa pe care l-am simtit involuntar, a fost incetarea activitatii revistei eparhiale “Cetatea Crestina”, fondata de… IPS Teofan. Aceasta revista aparea lunar, insa de ceva timp nu am mai vazut-o deloc prin pangarele bisericilor, astfel ca am simtit aceasta ’schimbare a dreptei celui preainalt’ mitropolit, insa nu am crezut ca a desfiintat-o si pe aceasta… Care ii este justificarea mitropolitului, autorul nu mentioneaza, probabil tot motivele economice ca deh… suntem in plina criza financiara…

CENTRUL Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil condus de Maica Siluana

Dupa cum probabil stiti marea majoritatea dintre voi, care erati atasati de Maica Siluana, plecarea dansei impreuna cu obstea la Iasi se datoreaza in general si unor aspecte de bucatarie interna, insa in mare parte diferentelor de conceptie privind anumite aspecte ale laturii duhovnicesti cu care maica Siluana le-a avut de impartit cu noul mitropolit. Pe langa acestea, imobilul in care functionase Centrul a fost intrebuintat pentru alte scopuri “filantropice”, urmand ca Centrul sa fie mutat la manastirea Jitianu. Centrul fusese infiintat de maica Siluana cu binecuvantarea IPS Teofan, imediat dupa ce fusese instalat ca mitropolit. A functionat 7 ani in Craiova. Cu toate acestea, se pare ca si manastirea Jitianu trebuia sa aiba alta randuiala, potrivit conceptiei IPS Irineu. La acestea se mai adauga si legatura puternica, duhovniceasca, care este intre maica Siluana si IPS Teofan; astfel ca maica impreuna cu obstea dansei a ajuns la Iasi, unde a redeschis portile centrului Sf. Arhangheli. Acum manastirea Jitianu este de calugari, adusi din alte manastiri oltene.

ASOCIATIA “Vasiliada”

Aceasta asociatie filantropica devenise, pana la plecarea la Iasi a IPS Teofan, una dintre cele mai importante asociatii de acest gen a Bisericii Ortodoxe, prin numeroasele ei centre si fonduri pe care le-a castigat in urma unor campanii si colecte, ce deserveau oamenilor aflati in nevoie. Unul dintre directorii asociatiei a fost ani buni PS Nicodim, ajuns acum episcop la Severin. Ei bine, sediul principal al asociatiei, care era in cladirea cu birouri ale Arhiepiscopiei, a fost mutata tocmai in imobilul unde activase Centrul Sf. Arhangheli, proaspat renovat. Directorul Asociatiei, Dl. Cristian Chiriac, din motive pe care nu le cunosc inca clar, nu mai este consilier in cadrul Arhiepiscopiei, insa stiu ca a plecat deja in alta parte. ‘Asociatia Vasiliada’ din Craiova este opera IPS Teofan.

VECHEA GARDA EPURATA

Dupa toate aceste realizari misionar-pastorale pe care le-a infiintat IPS Teofan, urmau sa fie schimbati si colaboratorii sai si inlocuiti cu altii. Autorul articolului la care am facut referire, Dl. Dan Olteanu, mentioneaza cateva nume de parinti ce au fost scosi pe tusa de IPS Irineu in ianuarie, fara prea multe discutii. Dintre acestia, amintesc de parintele Vicar Administrativ, Razvan Tismonariu; parintele Teodor Ciontu (inspector bisericesc) si parintele Ion Nicolae (consilier economic), care nu mai ocupa aceste functii. Parintele protoiereu Aurel Greere, din cate stiu, a ajuns Consilier Administrativ, insa poate autorul articolului stie mai multe, cert e ca Pr Sever Negrescu *(Consilier Cultural) si-a depus demisia inainte de a veni IPS Irineu ca mitropolit si astfel nu a fost demis de catre noul mitropolit. Chiar sfintia sa, in sectiunea repartizata comentariilor articolului, explica cum au fost imprejurarile legate de plecarea sa si de ce se teme in continuare: “Articolul cuprinde o informatie falsa in ceea ce ma priveste: nu am fost demis din functia de consilier cultural de catre IPS Irineu, ci, m-am retras, cererea (nr. 2500 din 27 mai 2008) fiindu-mi aprobata de catre IPS Teofan, pe atunci inca mitropolit al Olteniei si mitropolit ales al Moldovei. Ce se ascundea, oare, in spatele asa-zisului sindicat “Pastorul cel Bun”? Iata ca preotii Dica si Mocanu (fondatori ai sindicatului mort inainte de a se naste si aprigi luptatori impotriva sfintelor canoane si Statutului BOR) au fost deja rasplatiti. Cine urmeaza? State, Motorga, Toana?…”

Uitandu-ma la sectiunea de ‘Contact’ a site-ului Mitropoliei Olteniei observ ca modificarile privind noii veniti la conducere nu au fost facute inca…

SINDICALISTII IN NOUA GARDA

Bomba cu explozie intarziata a constituit-o numirea noilor oameni in conducerea Arhiepiscopiei, unii dintre preotii fiind membri fondatori ai sindicatului “Pastorul cel Bun”, ajungand acum in functii de consilier, respectiv inspector in cadrul Arhiepiscopiei Craiovei. Dl Dan Olteanu aduce la cunostinta numele noilor preoti ce vor veni in administratie: “postul de consilier administrativ va fi ocupat de Gheorghe Zamfir, Viorel Dică va fi noul consilier economic, Doru Mălureanu va ocupa postul de consilier cultural, Adrian Stănulică va fi noul consilier social, Petre Mocanu va fi inspector bisericesc, iar Sorin Popescu va deveni secretar al Arhiepiscopiei Craiova.” - cu mentiunea ca schimbarile acestea au fost deja facute (articolul fiind scris de autor cu ceva timp in urma).

Dintre cei enumerati, figurile a doi preoti se disting in mod deosebit, numele primului dintre ei aparand mereu in stirile privind sindicatul preotesc, iar cel de-al doilea fiind cunoscut dinainte ca apartinand sindicatului. Primul, ocupa acum functia de consilier economic, fiind vorba de parintele Viorel Dica, secretarul sindicatului, purtatorul de cuvant si unul din membrii fondatori ai acestuia. Al doilea, mai mic in functie, fiind acum inspector bisericesc, este parintele Petre Mocanu. Acest parinte a fost pana mai acum paroh la catedrala episcopala “Madona Dudu” din Craiova, considerata drept cea mai instarita biserica din oras, datorita botezurilor si nuntilor de vara fara numar si seaman, fiind membru fondator al aceluiasi sindicat preotesc.

O a doua bomba, surprinzatoare de altfel, recunosc, este numirea in postul de vicar administrativ si paroh la “Madona Dudu” a unui parinte ieromonah moldovean (hmm, intersant, al doilea semn de intrebare) cu rang de arhimandrit (fost staret al manastirii Rasca din Moldova), necunoscut pana acum in Oltenia, pe numele sau Mihail. Intersanta este de asemenea si propunerea acestuia, cu ceva timp in urma, spre hirotonie intru arhiereu ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Tomisului, “însă ‘graţie’ intervenţiei ÎPS Teofan Savu, Sinodul BOR a respins propunerea” - spune Dl. Dan Olteanu. Sunt curios de ce candidatura lui nu a fost aprobata, pentru ca postul de episcop vicar la Tomis inca nu a fost repartizat altuia. O intrebare imi vine in minte in chip fulgerator: de ce a plecat din Moldova tocmai la Tomis, ca mai apoi sa ajunga acum, cu aceleasi pretentii episcopale, in Oltenia? Este de mult cunoscut faptul ca la Gorj s-ar putea infiinta episcopie, iar titularul acesteia sa fie PS Gurie, insa sa aduci un ieromonah ce are gandurile sale indreptate mai mult spre ranguri episcopale decat spre virtutile monahicesti, mi se arata a fi un lucru dubios.

Un alt lucru pe deplin adevarat, care cred se va vedea in urma deciziilor Sfantului Sinod ce se va reuni in sedinta plenara la Bucuresti de peste cateva zile, este problema pensionarii preotilor incepand cu varsta de 65 de ani. Este o problema spinoasa lansata in mediile teologice nu demult, odata cu venirea in scaunul patriarhal a PF Daniel. De fapt, cred ca se va lua in discutie si problema pensionarii episcopilor. Ce trebuie semnalat aici este ca marii duhovnici ai neamului sunt trecuti de varsta de 80 de ani, chiar de 90, astfel ca o decizie privind pensionarea preotilor sau ieromonahilor de la 65 de ani in sus ar insemna epurarea tuturor parintilor ce mai au pe langa parul alb ce-l poarta si intelepciunea cea dumnezeiasca. E o priveliste asemanatoare uciderii pruncilor sub 2 ani de catre Irod, insa raportata acum la batranii duhovnici de peste 65 de ani. Nu e vorba ca li se ia harul, caci nu are cum sa se intample acest lucru, ci e vorba de pensionare, adica un fel de retragere din viata parohiala, nu bisericeasca sau liturgica, ci, de acum inainte, fiind benevola. Daca aceeasi regula s-ar aplica la nivelul ierarhilor, atunci toti ierarhii trecuti de aceasta varsta a pensionarii vor trebui sa se retraga cumva din activitatea administrativa. De fapt e o incercare de inlaturare a ierarhilor ce sunt verticali in vremurile de restriste actuale precum: IPS Bartolomeu Anania, PS Iustinian Chira, PS Pimen de la Bucovina etc. dar si a altora precum IPS Nicolae Corneanu.

Ultima fraza a articolului D-lui. Dan Olteanu, parerea mea, este un pic inexacta, adica parintele Gheorghe Zamfir nu stiu daca intr-adevar este vinovat de acuzatiile pe care autorul editorialului i le pune in carca, apoi parintele Petre Mocanu intr-adevar e cunoscut, asa cum zice si Dl. Dan Olteanu, pentru averile stranse de pe urma parohiei, iar pe parintele Viorel Dica pot spune ca nu-l cunosc in mod personal, insa faptul ca a infiintat sindicatul preotilor imi spune multe despre dansul. Se pare totusi ca autorul editorialului nu a stiut de faptul ca preotii Dica si Mocanu au fondat sindicatul preotesc, sau poate nu a vrut sa aminteasca despre acest lucru, deoarece nu a facut nicio referire in editorialul dansului la sindicatul preotilor si membrii sai ajunsi acum in conducerea administrativa a Arhiepiscopiei Craiovei.

La sectiunea de comentarii apar alte cateva nume de preoti sindicalisti care trebuiesc confirmate si care fac conexiunea cu articolul D-lui Olteanu: Panduru, Parvu, Cimpoieru, Parvu, Guse. Preotii Toana si State-Burlusi (Valcea) fac si ei parte din sindicat.

***

Consider ca aparitia preotilor sindicalisti in conducerea Arhiepiscopiei Craiovei constituie o abatere grava de la canoanele bisericii, deoarece acest sindicat a fost catalogat in comunicatul Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei din 28 mai 2009 (din care a facut parte si IPS Irineu, fiind atunci arhiereu vicar) drept: “o forma de manifestare straina de Duhul Evangheliei si al canoanelor, aflata in contradictie cu prevederile Statutului BOR”, iar daca e sa ne referim la persoanele ce au insufletit acest sindicat, nu doar la sindicatul propriu-zis, putem afirma, potrivit hotararilor Sinodului Permanent al BOR din 6 iunie 2008 de la Manastirea Neamt, cum ca acestia sunt “in afara duhului vieţii bisericeşti si a disciplinei canonice şi statutare a Bisericii Ortodoxe Române”, iar comunicatul Patriarhiei Romane, din 27 mai 2008, ii numeste “ispititi de duh de ratacire, de dezbinare si iesire din disciplina si comuniunea bisericeasca”. Sper sa se ia o masura in aceasta chestiune, doarece nu este posibil ca aceiasi preoti pe care adineaori ii invinuiai de duh ratacitor si straini de Duhul Evangheliei, sa ii asezi mai apoi pe scaune de consilier si inspector in cadrul administratiei bisericesti. In final, adresez si eu intrebarea, impreuna cu parintele Sever Negrescu: Ce se ascundea, oare, in spatele asa-zisului sindicat “Pastorul cel Bun”?


dan.camen.

sursa: theologhia