Taclalele ne mănîncă viaţa

Vorbăria este un simptom al superficialităţii şi o practică a risipirii. Cei care vorbesc foarte mult sfîrşesc prin a nu mai comunica nimic. Pentru a avea ce să comunici ai nevoie să te încarci: prin observaţii asupra oamenilor, a mediului înconjurător şi a faptelor, prin lecturi şi introspecţie. Cînd eşti preocupat să verbalizezi la nesfîrşit banalitatea, faptul divers şi gîndul minor, nu-ţi mai rămîne timp şi tihnă pentru reflecţie serioasă şi, în directă consecinţă, pentru acţiuni importante. Aluneci ca pe gheaţă pe realitate şi pe măştile oamenilor pe care îi întîlneşti. Iar urmările pot fi dintre cele mai neplăcute. Cum ar fi incapacitatea de a analiza corect situaţii şi comportamente, ori pierderea credibilităţii.

Trăim într-o epocă a vorbăriei, înlesnită de mijloacele de comunicare şi provocată în mare măsură de ritmul trepidant al vieţii, cu care ne iluzionăm că ţinem pasul „comunicînd”. Stăm de vorbă la telefon, pe chat, pe forumuri online sau faţă în faţă, ceasuri întregi din viaţa noastră. De cele mai multe ori fără să rămânem cu informaţii esenţiale, fără folos sufletesc şi fără măcar o urmă de bucurie. Măcinăm vorbe goale, obosind să ne auzim.

Pentru discuţiile fără importanţă, dar care ne consumă atîta energie zilnic, noi avem o vorbă: „a sta la taclale”. Şi nu întîmplător cuvîntul tacla vine din turcescul takla, care înseamnă tumbă. Facem tumbe verbale pînă ameţim. Dacă nu putem renunţa, ar trebui măcar să luăm cîte o pauză din cînd în cînd.