Dialoguri despre raportul credinţă-raţiune
Editura "Lumea Credinţei" vă invită marţi, 12 martie a.c., ora 18.00, în str. Dumbrava Roşie nr. 2 (lîngă Grădina Icoanei), la lansarea volumului Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii, împăcări, de Mihail Neamţu. Vor prezenta cartea Teodor Baconschi, Dan C. Mihăilescu, Mihail Neamţu şi Răzvan Bucuroiu.
Credinţă şi raţiune: nimic prea mult
Zadarnic ar fi un cuvânt rezumativ tocmai în deschiderea
unei cărţi precum aceasta, care
chiar merită să fie citită. Ea merită o lectură exhaustivă nu doar pentru că
relaţia credinţă/raţiune a primit un răspuns creator din partea fiecărei generaţii,
ci şi pentru că interlocutorii aleşi de Mihail Neamţu – fie ei români sau de
alte neamuri – sunt oameni care au ceva de spus în materie. Personalităţi de
formaţie teologică, spirituală sau intelectuali cu vast exerciţiu umanistic,
aceşti mărturisitori abili sunt iscodiţi pe marginea unei dialectici care şi-a
găsit deopotrivă expresii fertile (de la Tertullian şi Augustin, până la
scolastici sau Pascal) şi fundături durabile (mai ales în veacul nostru, sfâşiat
între fideism şi agnosticism).
Cartea nu ascunde un manual, nici un tratat şi cu
atât mai puţin un catehism sau un demers prozelitistic. Ea îşi ţine făgăduiala
afişată pe copertă: un şir de dialoguri vii – chiar dacă evident lucrate a posteriori – între oameni care nu
asupresc inteligenţa cititorului cu imperative dogmatice, preferând să-şi
definească mult mai discret propriul credo,
în normala desfăşurare a drumului printre lecturi, experienţe, poziţionări
conceptuale şi chestionări de sine. Raportul credinţă-raţiune include,
transcende, se divide, acceptă rând pe rând controversa, concilierea şi
telescopajul critic. Oricine a reflectat, trăind o căutare religioasă, ori a
căutat răspunsuri la întrebarea „pe ce cale Îl putem cunoaşte mai bine pe
Dumnezeu”, se va regăsi aici, redescoperindu-şi simultan intuiţiile şi decepţiile,
dar şi momentele fericite sau temeiurile de acum asumate.
E grozavă povara secolelor de dispută pe marginea
acestui tandem noţional inseparabil şi insolubil. Căci, aşa cum spune Thomas de
Aquino, şi credinţa e cunoaştere, numai că nu directă, ci graţie mărturisirii
Altcuiva, care este Dumnezeu însuşi. Simetric, raţiunea cunoscătoare – oricât
s-ar pretinde de exactă – are o inevitabilă componentă de credinţă prestabilită (în ştiinţă, în facultatea raţiunii umane,
într-o teorie, un model sau o paradigmă epistemologică). Disocierea – şi mai
ales contrapunerea – celor doi termeni este deci relativă... la ea însăşi.
Tema ratio
et fides comportă multiple armonice: intelectualism vs pietism, elitism vs religiozitate
populară, culturalism vs mistică
(supra)naturală, autonomie vs
teonomie, scientism vs intuiţionism,
cunoaştere pozitivă vs cunoaştere
apofatică, empirism vs spiritualism,
progresism vs fundamentalism etc.
Unii ar putea remarca, simplificând, că Modernitatea a despărţit cele două noţiuni,
încurajând apariţia unor tipuri polare: raţionalistul din spiţa lui Toma
Necrediniosul („cred numai ce pot atinge”), în opoziţie cu „toţi ceilalţi” încă
adepţi, sub o formă sau alta, a convingerii că orice cunoaştere spirituală vine
de sus, prin har, iluminare, transă, extaz, droguri halucinogene, ritualuri şi
alte ieşiri din real pe baza unui reţetar magico-religios, deopotrivă liturgic şi
teurgic. E totuşi ceva judicios în acest reducţionism, căci omul de pe stradă
pare, astăzi, scindat: fie crede că nu poţi crede, fie „crede fără să
cerceteze”, deşi faimosul îndemn nu are vreo bază biblică sau patristică, aşa
cum s-a remarcat de atâtea ori. Spre tot mai grava noastră confuzie, pomenita
simplificare e depăşită în fel şi chip de realitatea socio-psihologică a credinţei
şi raţiunii contemporane: ca şi alţi nietzscheeni, Cioran e mai aproape de
nucleul incandescenţei mistice decât iezuitul paleontolog Teilhard de
Chardin... aşa cum radicalii eshatologişti, de seama unui Seraphim Rose, sunt
foarte riguroşi în logica lor demonstrativă... Cu alte cuvinte, meciul la care
asistăm nu e între ţuţiana „babă nespălată pe picioare”, care găseşte absolutul
căzând la icoană, şi teologul apostat printre sofisticării erudite ori speculaţii
cu aere de aggiornamento. Adevărata
bătălie se dă între o raţiune fărâmiţată în mii de cioburi, din cauza
progresului nelimitat al libertăţii, şi o credinţă care, „emancipată” de sub
magisteriul Bisericii, se ipostaziază proteic, la purtător...
Aş încheia scurta predoslovie la volumul întocmit
de Mihail Neamţu cu propriul răspuns la o întrebare necesară: este Ortodoxia
contemporană capabilă să gestioneze complexitatea la care s-a ridicat deja
raportul credinţă-raţiune ? Da, în
măsura în care soluţiile Noului Testament
(mai ales la Sf. Pavel şi Sf. Ioan) plus cascada exegezei patristice
răsăritene constituie un tezaur doctrinar care nu s-a epuizat în timp: e
suficient să fie fructificat onest, într-un limbaj care să lase prezentului
ce-i al prezentului. Nu, de vreme ce
autorii ortodocşi de azi sunt, cu mici excepţii provocatoare (în stilul lui
Yannaras) sau monastice (în tradiţia Sfântului Siluan Athonitul, la care s-a
ataşat şi Pr. Rafail Noica) – nişte conservatori mimetici sau nişte
vulgarizatori fără vlagă ai unor mode şi curente apusene demult... apuse. Dacă
frontul teologic al Bisericii noastre se dovedeşte excesiv de „păstrător”,
apare pericolul ca ea să nu mai ştie (de) ce păstrează, sau acela de a salva
doar accesoriul formal. Tot aşa cum „deschiderea” programatică naşte riscul
pierderii de sine, printre vorbele altora, demult dezrădăcinate din matca
adevărului revelat. Oricum, „nimic prea
mult-ul” oracolului delphic, reluat în scrierile Părinţilor cappadocieni,
este mai mult decât nimic, dacă vizăm
justa măsură a lucrurilor, fie ele raţionale sau percepute ca atare.
Vă doresc aşadar o lectură folositoare prin moderaţie,
pentru că incitantă sunt sigur că va fi...
Teodor Baconschi
1 Comentário:
Succes baieti!
Trimiteți un comentariu