UN HAIDUC ÎMPOTRIVA UITĂRII ROMÂNEŞTI

de Răzvan Codrescu

Acest cuvînt a fost rostit, în rezumat, la lansarea bucureşteană a volumului şi DVD-ului intitulate Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012), care a avut loc la Sala Rapsodia în seara de 19 mai a. c. şi în cadrul căruia au mai luat cuvîntul monahul Moise (alcătuitorul tulburătorului corpus documentar) şi maestrul Dan Puric (ca de obicei, gazdă exemplară şi complice încăpăţînat al „reacţiunii”). Îl postez aici în forma lui integrală, cu oarecare întîrziere, la sugestia mai multor cititori ai blogului (mai ales că unii dintre cei prezenţi la lansare au răspîndit prin tîrg percepţia lor personală, conform căreia eu mi-aş fi permis „teribilisme” şi „ireverenţiozităţi”, fiind chiar mai antipatic decît mi-am propus să fiu - şi/sau decît sînt de fapt, pentru multele mele păcate). 

I

Celui care ne-a adunat aici cu ultima sa ispravă, adică monahului Moise Iorgovan de la Oaşa, scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor obişnuieşte să-i spună, cu cea mai sinceră simpatie, Moise Tîlharul, desigur şi în analogie cu sfîntul din sinaxar (prăznuit la 28 august), dar mai ales pentru conotaţia de „haiduc” pe care cuvîntul „tîlhar” o avea odinioară. Şi cum mai potrivit i s-ar putea spune, în registru familiar, acestui neobosit iscoditor al trecutului nostru recent, atît de impunător şi fizic, şi moral, adevărată „cruce de voinic” în straie călugăreşti, haiducind aproape solitar prin codrii întunecaţi ai uitării româneşti, luînd cumva din bogăţia trecutului ca să umple, pilduitor şi răscumpărător, sărăcia de suflet şi de ideal a prezentului?

Vă amintiţi, poate, că se vorbea în discursul public al anilor ‘90 de aşa-zişii „domnişori mulţumiţi” din Occident, străini şi neînţelegători faţă de experienţele şi problemele Estului comunist şi postcomunist, bine camuflaţi în existenţa lor călduţă şi în conformismul lor ideologic. Iată însă că, după nici două decenii, nu ne mai confruntăm dramatic atît cu cecitatea „domnişorilor mulţumiţi” din Occident cît cu cea a „domnişorilor mulţumiţi” de acasă: riscăm să creştem noi înşine o generaţie de „domnişori mulţumiţi”, a căror comoditate se bazează în primul rînd pe ignoranţă şi uitare. De aceea trimite Dumnezeu cîte un haiduc, să le strice tabieturile mentale şi comportamentale, căci o lume fără memorie şi fără transcendenţă, fără comuniune cu morţii şi cu Dumnezeu, fără sensul suferinţei şi al jertfei, poate fi umană, în sensul umanismului laic, dar nu e omenească, în sensul omeniei creştine.

Omul creştin, cel ce umblă să se mîntuie urmîndu-L pe Hristos, este purtător de cruce: poartă, pe Golgota istoriei, crucea sa şi crucea fraţilor săi întru Hristos. Fără asumarea crucii, poate exista viaţă, dar nu poate fi înviere; or, „omul recent”, descreştinat şi desbisericit, trebuie readus să-şi pună această întrebare esenţială, pentru sine şi pentru ceilalţi: la ce bun o viaţă fără înviere?

Lecţia lui Hristos şi a tuturor martirilor – mai vechi sau mai noi – aceasta este: să faci vieţii parte de înviere, să (re)dai suferinţei sensul ei biruitor de moarte. Martirii luptei împotriva comunismului, prin suferinţa şi prin moartea lor, au fost şi rămîn marea provocare contemporană la retrezirea omului întru Hristos.

În acest sens merg şi strădaniile monahului Moise: să ne retrezească întru Hristos şi să ne reîntoarcă la noi înşine, nu cu predici abstracte, ci punîndu-ne în faţă oameni, fapte, mărturii. Aventura a început prin 2005 şi nu ştim cînd se va termina, dar ne dorim să fie cît mai lungă. Şi sînt temeiuri să credem că va fi, căci „Tîlharul” are, pe lîngă virtute şi vîrtute, şi atuul – tinereţii.

A pornit – cum altfel? – de la Valeriu Gafencu, Sfîntul închisorilor, căruia i-a închinat, în 2007, o carte astăzi referenţială, a continuat cu masiva contribuţie la Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, iar marea sa năzuinţă a fost, în toţi aceşti, ani un vast Pateric al închisorilor, care se traduce, mai nou, în ciclul mărturisitor al suferinţei româneşti rebotezat Să nu ne răzbunaţi! (cu cuvintele atribuite lui Mircea Vulcănescu, filosoful-martir mort în 1952 în temniţa comunistă de la Aiud), inaugurat, din motive pe care singur vi le va expune, de volumul şi DVD-ul închinate suferinţei românilor basarabeni din anii terorii comuniste (probabil cel mai substanţial şi mai emoţionant memorial documentar de acest gen realizat pînă astăzi, cel puţin la meridian românesc).

II

Cum a fi simpatic este partea maestrului Dan Puric, în care nu poate fi concurat, eu am să-mi asum riscul de a fi mai degrabă antipatic.

Mai întîi am să mărturisesc că eu nu am reuşit niciodată să înţeleg pînă la capăt şi să mă împac pe deplin cu „testamentul” acesta atribuit lui Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”. Nu pentru că nu este sublim, ci pentru că este, poate, prea sublim. E o legendă sau un adevăr atestabil? Greu de spus şi greu de documentat. Nu e oare un mesaj convenabil de minune opresorilor înşişi? Să fie atît de neîntemeiată bănuiala, formulată deja de alţii, că securiştii înşişi ar fi lansat formula, pentru a preîntîmpina reacţia ostracizantă a posterităţii? Trebuie însă spus că, chiar de va fi fost aşa, martirajul lui Mircea Vulcănescu nu iese cu nimic umbrit: el rămîne martir autentic prin suferinţa şi moartea lui jertfelnică, fie că a rostit, fie că n-a rostit cuvintele respective.

Dar la ce „răzbunare” ne referim, sau se va fi referit, cum se crede îndeobşte, Mircea Vulcănescu însuşi? La posibila „răzbunare legionară” (la Aiud deţinuţii legionari erau majoritari), cu care fusese toată viaţa în dezacord? Sau poate că vorbele lui nu au fost spuse atît pentru camarazii de suferinţă, în conjunctura respectivă, ci, cum e de părere însuşi monahul Moise, ca mesaj principial adresat posterităţii? E iarăşi greu de spus.

Nouă ne place să înţelegem lucrurile în dimensiunea lor creştină. Dar răzbunare nu înseamnă neapărat a plăti cu aceeaşi măsură, ca în Legea Talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. A reduce cuvîntul la acest înţeles îngust nu este nici în spiritul profund al limbii române, nici în spiritul extrem de nuanţat al lui Mircea Vulcănescu (adînc tîlcuitor al „rostirii româneşti”, înaintea lui Constantin Noica). Continuare