Despre traditiţie, cu fostul profesor universitar Ion Pătrulescu, acum rasoforul Iona

L-am cautat pe parintele Iona intr-una din zilele toride ale acestei veri. Cerul de deasupra Oasei se limpezise atat de mult, ca ai fi putut sa te oglindesti in el. Drumul pana la chilia in care traieste ascuns de lume trece printr-o padurice de brazi, o pata de umbra binefacatoare, pentru ca apoi, tot urcand, sa se infunde intr-o poiana uriasa, cu iarba inalta, flori multicolore si roiuri de fluturi si de albine, care zgarie usor linistea locului. Ajuns in poiana, trebuie sa-ti croiesti singur carare prin ierburile navalnice. Fratele de manastire care m-a insotit s-a descaltat la marginea pajistii, ca si cum n-ar fi vrut sa murdareasca locul.

Dincolo de poiana, aproape de poala muntelui, se afla un fost adapost de ciobani: chilia parintelui Iona. Un caine urias si rau de gura pazeste coliba, imprejmuita cu un gard de leaturi. Cand l-am gasit, distinsul profesor, imbracat intr-o rasa veche, isi pregatea o fiertura de cartofi, in oala de lut, la foc de lemne, pe o vatra improvizata. In mijlocul incaperii, un fel de hambar cu taieturi mari pentru ferestre, care n-au fost niciodata acoperite cu sticla, mirosea a fum. Cateva obiecte de uz casnic, intr-un colt, si trei butuci, in chip de scaune, in jurul focului, reprezinta tot "mobilierul". Peretii sunt decorati cu legaturi de ceapa. Caci, dupa cum ne-a spus parintele Iona, mancarea taranului este "apa, ceapa si cartofi". Iar el se revendica taran. Din aceasta incapere se intra in stramta chilie a parintelui, pe o usa ingusta. Acolo, un pat, o masa si vrafuri de carti. Dar gazda ne-a invitat sa stam de vorba, ca taranii, la poarta, pe o banca joasa, de lemn, cotropita si ea de iarba pana la brau. O iarba fierbinte si inflorita, prin care si parintele Iona pasea descult. In timp ce vorbeste, te fixeaza cu ochii sai verzi, puternici si luminosi. Tot timpul e numai zambet.

Cititi interviul in Formula As.