Câteva lămuriri referitoare la “cazul Corneanu”

Mircea PLATON

Într-un recent text intitulat “12 mirări despre «cazul Corneanu»” şi publicat pe un site greco-catolic, domnul Cristian Bădiliţă lansează 12 capete de acuzare împotriva BOR şi a ceea ce alege să denumească “neghiobimea ortodoxistă”. Cum, printre altele, dl Bădiliţă se plânge că a primit, ca urmare a susţinerii pe care i-a acordat-o Înalt Prea Sfinţitului Corneanu, doar “apostrofări murdare”, lipsite de o “minimă argumentaţie, logică, teologică, istorică”, voi încerca în cele ce urmează să satisfac foamea de argumente a dlui Bădiliţă operând câteva incizii în “capetele” domniei-sale.

1. La punctul 3) al textului domniei-sale, dl Cristian Bădiliţă scrie că “neghiobimea ortodoxă” face: “Confuzia între romano-catolici şi greco-catolici. Dacă e să luăm lucrurile la bani mărunţi, atunci trebuie spus că între greco-catolici şi ortodocşi nu există nici o diferenţă de ordin ritual şi dogmatic. Singurul element care-i «desparte» este recunoaşterea, de către greco-catolici, a Papei de la Roma ca ierarh suprem. Aşadar toate «discuţiile» privitoare la filioque şi celelalte «erezii» catolice... n-au obiect.”

Mi-e teamă că aici dl Bădiliţă greşeşte, între ortodocşi şi greco-catolici existând diferenţe şi de ritual şi de dogmă. La 1697-1700, greco-catolicii, alături de recunoaşterea Papei de la Roma ca ierarh suprem, au acceptat de asemenea validitatea Crezului cu adaosul lui filioque precum şi existenţa purgatoriului. Din punct de vedere ritual, au acceptat împărtăşirea cu azimă. Pe parcurs, au acceptat, de vreme ce se află în “comuniune cu Papa”, şi hotărârile conciliilor Vatican I şi II (cu unele excepţii, referitoare la liturghia vernaculară, de exemplu). În plus, există ordine şi congregaţii conventuale greco-catolice precum Compania Fiicelor de Caritate Sfântul Vincenţiu de Paul, Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului şi altele, străine de sfinţii şi duhul monahismului Ortodox. Ca să nu mai vorbim că în Vestitorul episcopiei greco-catolice de Oradea apare chiar şi un horoscop!
Există aşadar, încă de la 1700, diferenţe de dogmă şi ritual între cele două Biserici. Mai mult decât atât, distanţa dintre ele s-a mărit în timp, astfel încât între catolicii de rit oriental şi ortodocşi există astăzi o vestigială asemănare de rit şi o uriaşă deosebire dogmatico-liturgică. Pentru a lămuri şi mai bine diferenţele fundamentale dintre Ortodoxia patristică şi Catolicismul augustinian, îndemn pe cei interesaţi să citească operele teologului grec John Romanides. Netraduse în româneşte – şi poate ar fi timpul acum ca editurile teologice să facă acest lucru –, scrierile lui Romanides sunt un excelent îndrumar patristic ortodox.

2. Pentru a rămâne în sfera lui filioque, trebuie să mai precizez că, la punctul 9) al textului lui Cristian Bădiliţă, domnia-sa se declară dezgustat de “ignoranţa crasă” a teologilor ortodocşi care îşi dau cu părerea în privinţa lui filioque deşi, scrie dl Bădiliţă: “Nu cunosc o boabă din istoria acestei «erezii» (acceptată fără probleme de Constantinopol până în secolul XI, recitiţi-l pe bizantinul Blemydes, ca să vedeţi «ce părere are» ortodoxia!).”

Mi-e teamă că şi aici dl Bădiliţă greşeşte. În primul rând, filioque nu a fost acceptat “fără probleme” în Bizanţ până în secolul XI. Marea şi definitiva lucrare a lui Fotie despre Mistagogia Sfântului Duh e din secolul IX. Crezul Niceo-Constantinopolitan e din secolul IV. Inserţia adaosului filioque în versiunea latină a Crezului Niceo-Constantinopolitan s-a operat în sinoade apusene locale din secolele VI-VII, fără ecou în Bizanţ, şi a fost transformat în subiect de dispută între Apus şi Răsărit de către franci, în secolul VIII. Aşadar reacţia bizantinilor a fost destul de rapidă după standardele vremii, survenind nu în secolul XI, la vremea schismei, ci în secolul IX.
Apoi, Blemydes nu dă mărturie despre cum accepta Ortodoxia filioque până în secolul XI de vreme ce el a scris în secolul XIII, în contextul complicatelor negocieri politico-teologice între Bizanţ şi Roma care au urmat cuceririi Bizanţului de către cruciaţi în 1204, negocieri în cursul cărora împăraţii bizantini erau dispuşi să facă unele concesii Apusului.
În ciuda a ceea ce pare să sugereze dl Bădiliţă, Blemydes respinge explicit în scrierile sale formula filioque. Pentru Blemydes, ca şi pentru restul Ortodoxiei patristice, Sfântul Duh purcede doar de la Tatăl, fără “cauzalitatea mediană” a Fiului. Toate aceste chestiuni, precum şi înţelesul patristic al formulei per Filium folosite de Blemydes, sunt lămurite în volumul pe care, nu mă îndoiesc, îl avea dl Bădiliţă în minte atunci când ne-a îndemnat să-l citim pe Blemydes: Nicephore Blemydes, Oeuvres Theologiques, Paris, CERF, 2007, vol. I.

3. Dl Bădiliţă scrie că în rândurile celor care se opun “înfrăţirii” cu Roma se află “inşi care se vede limpede ca n-au avut niciodată în viaţa lor curiozitatea să studieze dogma în textul original”. Se poate. Dar, după cum o dovedesc erorile din textul dlui Bădiliţă, nu e de ajuns să ai “curiozitatea” de a citi dogma în original, trebuie să mai şi înţelegi ceva din ceea ce citeşti. Dacă dl Bădiliţă voia doar să-i înjure pe ortodocşii neînregimentaţi “ecumenic” nu cred că avea nevoie să-şi ia doctoratul la Sorbona, putea rămâne şi mai aproape de matcă.
Nu înţeleg cum poate fi dl Bădiliţă un avocat credibil al “unirii” cu Roma de vreme ce nici măcar nu cunoaşte istoria şi dogmele bisericii cu care ne vrea “uniţi”. Mă mir că, necatehizat (greco-)catolic cum pare, dlui Bădiliţă i se îngăduie să se împărtăşească la catolici. Dar probabil catolicii, ca şi masonii, nu mai sunt ce erau pe vremuri.

4. Cât despre “înfrăţire”, orice “înfrăţire” în afara Adevărului e doar o cârdăşie. O mafie. Şi mafie avem deja în România. E mafia vechilor securişti şi a noilor europeni ecumenişti. E mafia părinţilor nomenclaturişti şi a fiilor globalişti. E mafia care vrea să ne facă să credem că dacă nu vrem să fim cu Roma suntem sau trebuie să fim cu Moscova. E mafia intelectualilor societăţii civile şi mafia “elitei” care ne sfătuieşte să renunţăm la adevăruri de credinţă din raţiuni politice. Azi ne “întovărăşim” cu “fraţii catolici” în Uniunea Europeană, mâine cu “fraţii musulmani” în Uniunea Mediteraneană, şi tot aşa.
Dacă nu s-a făcut mare lucru în BOR în ultimii 20 de ani nu e din cauza lipsei de dialog ecumenic. Ci e din cauza a prea mult dialog ecumenic şi a lipsei de principii ferme. Din acest punct de vedere, fapta ÎPS Corneanu nu îmi apare drept profetică, ci drept o altă “şmecherie”, o altă “învârteală” politico-teologică prin nimic diferită de alte “şmenuri” bizantino-UEuropene din ultimii 20 de ani. Cât despre “termopanizare”, e doar un semn al “aggiornamento”-ului, şi nicidecum al fundamentalismului, ortodox. Unirea cu Roma, după cum ne-o sugerează uriaşele torturi şi discuri de beton ale catedralelor catolice cu altar dezorientat inspirate de eclesiologia conciliului Vatican II, nu ne va popula ţara cu fresce de Giotto, ci cu farfurii zburătoare. Care farfurii sunt menite probabil a emite în eter mesajul de pace şi prietenie al Papei către “fraţii” extratereştri.

5. Dacă vrea să menţină dialogul ecumenic intergalactic, l-aş sfătui pe Papă să nu-l includă pe domnul Bădiliţă în vreo delegaţie. Nu de alta, dar cică, spre deosebire de românii ortodocşi, omuleţii verzi nu suportă să li se reproşeze că nu ştiu greacă veche şi, când aud de Sorbona, pun mâna pe lasere.