Prispa de lut

Copilăria mea are multe uşi şi ferestre, pe care în­să le deschid rar. Cel mai adesea poposesc pe prispă. O prispă de lut, tocmită pe grinzi de lemn, în­tr-o grădină cu tufe de zmeură, umbrită pe jumătate de un gard înalt, din scânduri late, unse cu păcură şi bă­tute una lângă alta, încât nu trece prin ele nici colbul drumului. O prispă de pe care se vede cerul, agudul de la poarta vecinei Malvina şi fântâna cu roată a mă­tuşii Tanţa. Dacă mă ridic tare pe vârfuri, zăresc şi co­ti­tura uliţei dinspre Cernu - un râu mic şi leneş, care ada­pă poala satului Româneşti, colţ anonim de Mol­dovă, la doi paşi de mai cunoscutul Tescani "al lui Enescu". 
Prispa este răcoroasă, ca o binecuvântare, în verile fierbinţi, care nu ocolesc nici aşezările de pe dealurile Moldovei. Este prispa Casei Mari, adică a două odăi largi, separate de locuinţa de zi cu zi a bunicilor mei ma­terni şi ţinute „de bune", pentru petreceri sau prive­ghiuri de familie, pentru primit preotul cu Boboteaza şi găzduit musafirii vara, căci iarna e aproape impo­sibil să le încălzeşti. 
În casa asta, înaltă-înaltă, aşezată cu faţa spre răsărit şi văruită cu alb pe dinafară şi pe dinăuntru, pe când aveam 8 - 9 ani, am des­co­perit bi­blio­­teca unchilor mei. În camera dinspre stra­dă, cea considerată "sufrageria" - în care nu aveam voie să intru şi în care mă strecu­ram totuşi, uneori, avid după mirosul de tei, bu­suioc, lavandă sau alte plante, bune de cea­iuri şi uleiuri vindecătoare, puse la uscat pe masa din mijloc -, era un perete aco­perit cu cărţi. Cele mai multe, din "Bi­blio­teca pentru toţi". Am început să citesc câte una, pe furiş, pentru că bunica spunea despre citit că e semn de lene. Dar eu citeam de dor. Un dor sfâ­şietor, de părinţi, mă cu­prindea în lungile vacanţe de vară. Ai mei mă lăsau acolo, ca fiind cel mai mare dintre copii şi mai de tre­buinţă la muncile câmpului. Do­rului acestuia îi erau interzise lacrimile, pentru că eram "bărbat" şi bunicul, odată mă lua în tărbacă, aşa cum numai el ştia, de îmi reprimam orice suspin. Dorul acesta nu putea fi ostoit cu parfumul unei bluze a mamei sau cu mirosul de soare al unei cămăşi a tatei, pentru că nici mama, nici tata nu-şi uitau vreo haină la bunici. Dorului acestuia îi era refuzat alintul la telefon, căci un asemenea aparat nu se in­ven­tase încă în Româneşti, la începutul anilor '80. Ca să-mi mai stâmpăr tristeţile, îmi încor­dam auzul să prind orice zgomot de maşină de la kilo­metri distanţă. Dar la Româneşti era eveniment local când ajungea un autoturism. Singurul motor de maşină era al dubei cu muncitori care pleca dimineaţa la 5 şi venea seara la 6 de la Moineşti. Pentru că zile întregi nu auzeam nici o maşină mică, mă mulţumeam să le număr pe cele care treceau pe şoseaua naţională de la Enăcheşti, satul de dincolo de Tazlău, pe care îl ză­ream din gră­dina noastră. Speram că tot numărând, voi vedea, în cele din urmă, şi Skoda verde a tatei. Însă, pasămite că maşinile verzi erau pe cale de dispariţie... Ochii mă usturau de concentrare până ce şirul neîn­trerupt de maşini devenea un fir scânteietor, care tăia cerul dea­supra luncii Tazlăului. Şi din el se desprindea atunci o Skoda verde, care plutea o clipă în aer, ca apoi să se stingă în albastrul calm al cerului. 
Părinţii nu-mi scriau niciodată şi nici nu o puteau anunţa pe bunica când veneau după mine. Erau mereu grăbiţi, cu treburi prin ţară, mă puteam trezi cu ei în ogradă oricând. Iar aşteptarea fără orizont mă umplea şi mai mult de nelinişte şi nerăbdare. Obosit de dor, aş fi vrut să mă las pradă lui, să mă sfâşie, să mă topesc în el. Mă gândeam că poate astfel mă voi întâlni în dorul meu cu dorul părinţilor mei pentru mine. Dar dorul devenea de la zi la zi mai dureros, până când ceva se rupea în coşul pieptului şi simţeam cum mă prăbuşesc într-un hău fără fund, dinăuntrul meu. Încetam să mai vorbesc şi să mai mănânc, înţepeneam pe băncuţa din faţa porţii, cu ochii ţintă pe drum, spre Cooperativă, într-acolo de unde venea de obicei Skoda verde. Nu vedeam nimic, oricum, din pricina lacrimi­lor, care îmi curgeau fără oprire, pe obraji. 
Atunci şi numai atunci, bunica făcea ce făcea, poate vreun descântec, cu fiertură de plante şi gheare de cocoş alb, la miezul nopţii, ori altă magie, iar mama şi tata apăreau a doua zi, să mă ia acasă. 
Aşadar, dorul nu putea fi ogoit în nici un fel. Şi îmi rămânea numai să-l trăiesc pe deplin, până la faza de catalepsie, sau să fug de el. Desigur, îmi surâdea mai mult evadarea din ghearele lui şi, la un moment dat, am găsit şi felul în care s-o fac. 
Prispa Casei Mari era covorul meu ferme­cat, purtat unde, vorba ceea, nici cu gândul nu gân­deam, de suflul puternic al cărţilor din biblioteca un­chilor mei. Cât mă scufundam "Douăzeci de mii de leghe sub mări", salvam onoarea reginei, dimpreună cu "Cei Trei Muschetari", ori îi apăram pe apaşi, ală­turi de "Winnetou", eram pus la adăpost de nemi­losul dor. Intrat cu totul în poveste, nu mai eram băie­ţelul cu părul cârlionţat şi pantaloni scurţi, chinuit de dorul de părinţi, ci un erou adevărat, ca­pabil de fapte incre­dibile. Eram omul cu o sută de vieţi. Eram bărbatul curajos, iubit, puternic, admirat, te­mut, invidiat, vânat, dar mereu învin­gă­tor, chiar şi în moarte. Eram toate per­sonajele principale ale căr­ţilor pe care le deschideam. Şi mai mult de­cât atât, eram toate personajele pe care mi le imaginam după ce închideam cartea. Căci am înţeles repede: cărţile erau numai o cale spre o lume care aştepta să fie cuce­rită. O lume a plăsmuirilor, care îmi stătea la îndemână, pentru că dacă îmi plăcea ceva mai mult decât cititul, era să inventez poveşti. 
Câţiva ani mai târziu, într-o astfel de vară, încercând să-mi strunesc dorul de părinţi pe prispa Casei Mari, am început să scriu. Se adunaseră prea multe vieţi nespuse în mine, iar eu le puteam trăi pe toate, scriindu-le. Şi astăzi mă apăr la fel de câte un dor fără leac.

Text publicat în Formula As.